Craciun fericit voua, tuturor!!!

Asta va fi ultimul post pe 2006.

Tastez dintr-o Varsovie cetoasa, dar neninsa. Sunt alaturi de cel mai incredibil om, care ma face mai fericita decat tot lapticul si toate prajiturelele din lume (this is big!!!) :)) Ne-am cumparat ieri un bradut liliputan si superb, iar azi facem turta dulce si friptura de Craciun. Casa rasuna a colindele lui Hrusca si in sufletul meu ninge pufos si linistit, asa cum mi-ar placea sa ninga si afara.

Sa va fie Craciunul plin de pace, de arome de cozonaci (bucurati-va de ei si pentru mine!) si de Iisus micut nascut in iesle...

Craciunul pentru oricine altcineva

Am vrut sa va daruiesc de Craciun niste felicitari "artistice", pe care le-am facut in cadrul cursului de fotografie. Din pacate, nu au ajuns inca in posesia mea, asa ca am recurs la un alt cadou. Va dezvalui, in premiera internationala :) adevarul despre Craciun, asa cum reiese el din acest filmulet finlandez, absolut teribil.

Craciun frumos, pufos, aromat si fericit!

Si...nu uitati sa va uitati de doua ori la individul care va intra pe horn...

Craciunul pentru cei carora le pasa

Stiu ca de Craciun, macar, oamenii vor sa se gandeasca la cozonaci pufosi, la brazi si la cadouri. Eu, una, stiu ca asta fac. Daca, insa, n-ati apucat sa treceti o batranica strada, sa cumparati dulciuri pentru un orfan sau sa faceti orice altceva in acord cu spiritul acestei sarbatori (sa nu uitam) crestine, citi mai jos- in caz contrar mergeti la postul urmator.

Fotografia aceasta am descoperit-o in ultimul numar din "The Economist". Dupa cum bine vedeti, textul este suficient de frapant incat sa te faca sa intri pe site, sa vezi despre ce este vorba.

Pe scurt: Genocid in secolul XXI. In Darfur, Sudan. In 2003, presedintele Sudanului, Omar al-Bashir a pornit o actiune de reducere la tacere a opozitiei, trimitand trupe de soldati sa macelareasca inregi sate ale Sudanului. Dupa trei ani, 40o de mii de barbati, femei si copii nevinovati au fost ucisi. 2,5 milioane alungati din casele lor si fortati sa traiasca in tabere de refugiati. Alte zeci de mii violati, torturati si terorizati. La scara planetara, s-a pornit o miscare de oprire a acestui genocid.

Ce putem face noi?

In primul rand, intrati pe www.SaveDarfour.org si intelegeti mai bine despre ce este vorba. Va ia 5-10 minute.

In al doilea rand, semnati petitia adresata Presedintelui Bush si Secretarului General al ONU. Daca zambiti in sinea voastra, considerand acest pas absolut inutil, think again. Eu am semnat petitia, si alte sute de mii de oameni din lume au facut acelasi lucru. Chiar cred ca sloganul "Impreuna suntem mai puternici"(din pacate nu mai tin minte cui ii apatine) e valabil in cazuri in care trebuie sa se creeze presiune internationala.

In al treilea rand, faceti cunoscuta tragedia acestor oameni. Aveti pe site un mesaj pe care il puteti trimite pe e-mail celor care credeti ca vor sa ajute, sau cel putin sa raspandeasca si ei vestea.

In al patrulea rand, puteti face si donatii on-line, incepand cu suma de 25 de dolari (cam doua sticle de vin, nu?)

Nu in ultimul rand, puteti incepe propriul vostru grup de sprijin. Mi s-a parut induiosator ca sunt foarte multi indivizi care au creat organizatii cu un singur membru, din simplul motiv ca le pasa.

Nu uitati ca in intervalul de timp in care voi ati citi aceste randuri, o alta fetita sau femeie a fost violata, si un alt copil a murit de foame.

Si se intampla in aceeasi lume in care Mos Craciuni cantatori impodobesc vitrinele mall-urilor hiper-aglomerate, si in care ne stresam ca nu stim ce reteta sa mai pregatim pentru masa de Craciun. Vorba americanilor, atunci cand li s-a spus despre ce fac germanii in lagarele de munca :"This is utterly impossible!"

Makeover

Se apropie Sarbatorile, si, cum ma simt generoasa, am decis sa-i fac un cadou micului meu blog. A brand new, shiny template! Inainte sa sariti sa ma desfintati (asta daca verdele asta vi se pare prea strident), o sa va spun ca am incercat toate posibilitatile posibile :) In plus, am facut asta si pentru voi, a se vedea articolul asta despre "Culori ce stimuleaza si culori ce franeaza". M-am asigurat ca va stimulez vederea, si sistemul nervos, si o gandire"coerenta si precisa" ;) . Asta sarind peste partea la care verdele va scapa de constipatie si elimina sucul gastric :)))))))))

Daca aveti alta idee de geniu, sunt deschisa la propuneri (nedeochiate) pentru culori de template-uri...

Later edit: Template schimbat din cauza prea multor carcotasi. Eu mi-s bine, dar blogul meu vrea sa va transmita la toti ca va uraste din adancul Html-ului lui ca l-ati lasat fara hainite noi!

Constatare

Stii ca esti cu adevarat mahnit atunci cand nici macar un pahar mare de lapte si o Milka cu stafide si alune nu te fac fericit...

Matriarhat :)

M-am intalnit prin oras cu...

Tocuri cui Revolutions

-Mai trebuie sa slabesti!

Hm...Vorba unei profe de-ale mele, "unde-i valoarea de informatie (noutatea) aici ?". Adica eu, spre diferenta de contra-candidatele mele muuult mai tinere, prezente in sala, nu m-as putea piti dupa un felinar la de-a v-ati ascunselea. Am avut, de cand ma stiu, o talie de viespe, dar sunt mai mult o Jennifer Lopez decat o Alessandra Ambrosio, if you know what I mean. Asa ca m-am intors pe tocuri, in timp ce ma gandeam febril la un pretext mai putin jenant, pe care sa-l servesc colegelor. Ma si vedeam :
-Prea batrana! asta mi-a zis tipa, va vine sa credeti???
-Prea scunda ! asta mi-a zis tipa,incredibil, nu? Ce vroia, Ghita Muresan in fusta mini?
-Prea...desteapta! (asta urma s-o pastrez doar pentru situatii de criza!)
-Prea...

Dar m-a intrerupt intervievatoarea din visare (si din parasirea podiumului, unde ma simteam ca la Zoo):
- Incepem de sambata. Sa-ti aduci o fusta cat mai scurta si pantofi cu toc. Vei avea cursul de miscare scenica.

Ma uitam la ea ca la un eschimos de culoare care isi scoate sake-ul din frigider. Urma chiar s-o intreb, daca (avand in vedere ramarca ei anterioara) au deschis si o a doua agentie, in scopuri caritabile, pentru fetele pe care soarta le blestemase sa aiba forme. Sau poate urma sa activez in aceeasi agentie pe post de asa-nu sau modelling no-no. Asta ca sa bage spaima in modelele razvratite. Nu ne ascultati, uite cum ajungeti!

Explicatia ei a fost foarte simpla. Urmau sa-mi dea un regim imbatabil, care urma sa-mi alunge cei cativa centrimetri care ma desparteau de perfectiune. Aveam atitudine, d'le! Centimetri se dau sau se pun, atitudinea e greu de "modelat". Adina a primit aceeasi remarca standard : mai trebuie sa slabesti!, care, am observat mai apoi, e un fel de lait-motiv al agentiei.

Primul curs de miscare scenica (a se citi tehnici de defilare pe podium) a fost painful experience. Am spus primul, dar nu vreau sa credeti ca urmatoarele au fost succese rasunatoare. Dar primul...

Venisem imbracata de acasa intr-o fustita de blugi, care abia reusea sa acopere strictul necesar. Motiv pentru care m-au claxonat toti cei care dispuneau de claxoane in acea dimineata, m-au urmarit cu priviri incarcate de repros toate bunicutele, si cu priviri pline de neputinta toti bunicutii...

Am ajuns la agentie rosie ca racul, tragand din rasputeri in jos fustita incapatanata, cu un puternic feeling de Pretty woman. Asta ca "Madalina", instructoarea noastra de miscare scenica, sa-mi spuna ca fusta mea e prea "lunga". Ca trebuie sa mi se vada mai bine gambele si soldurile, ca sa-mi poata spune daca nu-mi misc picioarele cum trebuie.
-O sa-mi leg, pur si simplu, o esarfa peste mijloc data viitoare! am glumit eu cu o fata serioasa.
- Daca n-ai o fusta mai scurta...mi-a raspuns ea nesigura.

Pont: Nu glumiti cu modelele. Nu sugerez ca le-ar lipsi profunzimea sa perceapa o gluma, dar daca nu radeti voi inainte,demonstrativ, nu o sa stie cand trebuie sa faca asta si ele. E foarte greu, uneori, sa distingi intre atatea sensuri...

Cat despre primul defilat pe podiumul rosu, nesfarsit...teroare. Ma simteam ca si cum, la capatul celalalt m-ar fi asteptat micuta buturuga si individul cu obiect ascutit in mana, si eu urma sa defilez pana acolo tot un zambet (pardon, tot o buza tuguiata), cu grija sa ridic picioarele cat mai sus, sub privirile "calduroase" ale colegelor. Am repetat de-atatea ori pasii, opririle, intoarcerile si sincroanele, ca atunci cand am coborat, nu mai stiam cum se merge normal.

Ma si vedeam mergand ridicand soldurile pe strada, oprindu-ma apoi in fata autobuzului cu picioarele usor departate, stangul lateral si indoit, corpul lasat usor pe spate in dreapta, buzele intre-deschise. Cand, odata urcata, (desi nu stiu cum as fi reusit sa fac asta, pentru ca nu ne invatasera cum se urca modelele in masinile de transport public) as fi fost intrebata "Coborati la prima?" as fi intors usor capul, ca pentru poza din spate, si as fi facut loc oamenilor retragandu-ma pentru poza de centru de podium/autobuz.

Vorbind de capitolul penibil, se merita mentionat faptul ca, la un moment-dat, a fost cocotata pe podium pustoaica din reclama la biscuitii Merlin (aia cu "Mie imi place mai mult scaderea"), model al agentiei, pentru a ne da o demonstratie de mers scenic corect. Asta a fost unul dintre primele momente revelatorii din seria "fratilor, this is not my thing". Sa vad un copil care, in loc sa-si pieptene pana isi cheleste papus Barbie (sau Cindy), isi arunca picioarele in crucis pe o scena, ca apoi sa se opreasca pentru poza, cu buzele tuguiate la comanda, sub privirile extaziate ale mamei si buncii. Am felicitat-o, cand a coborat , pentru ca mi-a fost simapatica pustoaica. Mi-a raspuns senin:

-Am invatat sa pozez la cealalta agentie unde am lucrat.
-Pai, cati ani ai tu? am intrebat-o perplexa.
-Sase! Dar la cealalta am lucrat la patru ani!
Si nu e singurul copil-model al agentiei. Mai sunt vreo doua fetite, tot cu "expereinta" in domeniu, la cei patru sau cinci anisori ai lor, si un pusti, pe care parintii il momesc cu tot felul de promisiuni ca sa stea cuminte la machiaj, si sa suporte stoic tonele de fond de ten, pudra si blush.

Da, a fost fun, da, am tinut regimul lor de slabit si am pierdut vreo 5 centimetri in circumferinta (nu mai stiu daca i-am pus la loc intr-o saptamana sau in doua), da, acum stiu cum sa merg pe tocuri cui, da, stiu ce poarta cu ea orice manechin care se respecta in geanta enorma, care e un must-have, si, da, pot sa scriu un roman de succes din toate povestile si comploturile de care am auzit cat am defilat vesela pe-acolo. Sa spui ca fetele astea se urasc si isi joaca cele mai odioase renghiuri, nu-i o figura de stil. Voi aveti noroc ca am parasit breasla, si sunt inca in viata sa va povestesc...(lumina difuza, mult fum, voce scazuta)

Next time, povestiri cu VIP-s. Pe aceasta cale, o rugam frumos pe Ligia sa ne impartaseasca si ea din experienta-i. Pentru cei care inca nu stiu, Lig le-a prajit cartofi membrilor celebrei N5, autorii versurilor memorabile si-incontestabil-originale "Cum sa cred ca as putea sa te pot uita...".

Tocuri cui şi minte brici

Finalul de an calendaristic e mereu o ocazie excelentă pentru faimoasele bilanţuri. Unora le place să îşi spună că au învăţat nu ştiu câte lucruri noi, alţii că şi-au dezvoltat nu ştiu câte talente nebănuite. Mie îmi place să-mi contabilizez rateurile, momentele de climax ale penibilului, bâlbele memorabile, şi în general ocaziile în care "a fi de râsul curcilor" e doar un eufemism. Asta mă ajută- nu să "ţintesc spre stele" în noul an, ci, măcar- să evit repetarea catastrofele trecute.

Poate vă întrebaţi ce treabă are bilanţul de final de an cu mijlocul lui decembrie? Are, vă spun eu. În primul rând, am citit ieri postul Adinei despre job-ul ei de vis, ca PR într-o firmă de modelling. Apoi, acum două nopţi, am alergat pe tocuri cui vreo trei staţii de tramvai în mijloc de noapte. Astfel mi-am amintit cum am învăţat eu să merg pe tocuri cui (e şi asta o artă, să ştiţi) şi mai ales un fermecător şir de situaţii penibile şi amuzante care au avut loc nu mai târziu de începutul lui 2006.

Dacă intrai într-un anumit mall bucureştean pe la mjlocul lui februarie, erai asaltat pe scările rulante de două fete tot un zâmbet, care te convingeau să cumperi cele mai scumpe praline belgiene. Dacă mai şi întrebai de preţuri, cele două zâmbăreţe te trimiteau să vizitezi magazinul de la etajul I. Asta ca să nu faci un atac de cord pe scări şi să blochezi traficul.

Adina şi cu mine am petrecut multe zile haioase convingând oamenii că merită să intri în datorii numai ca să guşti ceea ce, la drept vorbind, nici noi nu gustaseram. Micuţa noastră existenţă liberă şi fericită a fost însă zguduită din temeliile-i fragile atunci când în mall au apărut nişte scout-eriţe ale unei celebre firme de modelling. Principala noastră ocupaţie a devenit să le urmărim pe individe cum aleg zeci de fete pentru o preselecţie a agenţiei. Am fi continuat doar cu îndeletnicirea asta naivă, dacă alegerile lor în materie de "material de fotomodel" nu ne-ar fi revoltat pe amândouă la culme. Cum adică aleg toate "piticele" şi toate "Bridget Jones-urile varianta before" şi nu ne întreabă nimic pe noi, două gazele cu mers de felină (aţi prins voi antiteza, da?) ?

Aşa că am făcut un pact Adintropp-Inotov, cum că în ziua următoare urma să renunţăm la tricourile albe, simple, cu firma Chateau Blanc pe ele şi la blugi, să purtăm ceva mai "catchy" şi să ne urcăm şi noi, ca toate fetele normale, pe tocuri. Ăsta avea să fie testul suprem : dacă nici acum nu ne remarcau, mănăstirea era de noi. Urma să ne facem programare la cea mai apropiată maică stareţă pentru interviul de acceptare.

Pregătirile din dimineaţa următoare au fost similare cu ceea ce fac soldaţii americani care pleacă într-o misiune pe teren. Mi-am pus echipamentul de luptă, adică cizmele cu toc cui, pantalonii negri mulaţi, şi o bluziţă decoltată. Apoi, mi-am aplicat pe faţă culorile de luptă : o tuşă de roşu pe buze şi câteva pensule în ton cu bluza, pe pleoape.

Şi ghiciţi ce? N-am ajuns bine amândouă la baza scărilor rulante, că una dintre fete s-a şi materializat lângă noi să ne ia datele de contact. Cum era şi normal, ne-am dat amândouă ochii peste cap, şi am aruncat o invizibilă şuviţă de păr pe spate. Noi, fotomodele?! Vaaai, dar nici nu ne-ar fi dat prin cap! Ce surpriză să fim abordate aşa în mall!!! Oricum, chestia e că nu ne-au recunoscut nici vânzătoarele din magazinul de praline. Una dintre individe se pregătea amabilă să mă servească. Şi să-mi mai spună cineva că haina, rimmelul şi tocurile cui nu-l fac pe om!

Ceea ce nu bănuiţi, însă, e că ne-am dus amândouă, mai în glumă, mai în serios la interviul de preselecţie. Acum că ştiam că suntem absolut răpitoare, ne mai trebuia doar acest mic episod, ca să avem ce povesti copiilor şi nepoţilor până ne oprea Alzheimer-ul din aberaţii.

Ne simţeam cam, hm, răscoapte, prinre toate puştoaicele de 14, 15 şi 16 ani care erau în dimineaţa preselecţiei la sediul agenţiei (nu spui care, agenţie însemnată din capitală). Noi veniserăm mai spre final, ca atunci când ne vor respinge, să le zâmbim superior "Ha, voi credeaţi că am venit să fim alese? Nu am fi venit mai devreme dacă credeam că avem şanse?"

Am defilat emoţionată , precum Kate Moss înainte de dezintoxicare, şi m-am oprit în faţa intervievatoarei, cu o mână înfiptă în şold, că aşa văzusem cândva pe Fashion TV. Tipa a zâmbit pe sub mustaţă, la fel cum (vorba Adinei) ar zâmbi un câine văzând o pisică rasă în cap şi mi-a spus:.................



TO BE CONTINUED

Mima

Ce s-a întâmplat aseară, poate vă întrebaţi? Ei, bine, am jucat o partidă absolut delicioasă de mimă cu o fată din galeria de vizavi de galeria mea. Având în vedere că am înţeles maxim 5% din tot ce s-a discutat, mi-am ales şi eu un model din public, pe care l-am urmat întru totul.

Era o tipă cu o mină inteligentă (adică purta ochelari, pe care mi i-am luat şi eu de altfel, tot cu intenţia de a-mi ridica IQ-ul în ochii privitorilor), care nu avea reacţii exagerate, şi nici o ţinută excentrică, motiv pentru care am considerat-o potrivită pentru rolul de model. Râdea fata, Ina era pe jos de haz. Se încrunta tipa, nu vă daţi seama ce fulgere îmi aruncau ochii! Aplauda ea, mâinile mele fremătau energice.

Oricum, ni se spusese la începutul emisiunii să reacţionăm cât mai spontan, motiv pentru care unii indivizi din public se mai trezeau comentând "Bă, ne laşi?" sau "Hai să fim serioşi d'le!". M-am gândit şi eu îndelungat dacă să strig :"Da' halatul, cât e halatul???????" într-o pauză dintre replici, dar m-am abţinut că...vroiam autograf la final.

Tema emisiunii, din fragmentele dispersate pe care le-am înţeles eu, a fost un scandal sexual care a explodat de curând în Polonia. O individă a făcut sex cu doi membrii ai Parlamentului polonez, ocazie cu care, ambii i-au oferit locuri în partidele în care figurează. Toate bune şi frumoase până aici, dar, vedeţi voi, tipa e acum însărcinată, şi...:"Da' tăticul, cine e tăticul???????". Aşa că au apărut în emisiune căteva dame bune ale politicii poloneze care au tot aburit ceva cu abuzul sexual, şi au ajuns să se atace una pe alta.

La final, a apărut şi unul dintre posibilii tătici, individ a cărui înfăţişare m-a făcut să mă întreb cât de disperat trebuie să fii ca să te culci cu aşa un ins? Adică avea ceva de Trahanache în aspectul burtuhănos şi obsesia pentru fraze-tip.

Luni aflăm, din rezultatul testului de paternitate, al cui e rodul acestei iubiri bi-partide ;)

În aşteptarea lui... Tomaz Lis

L-am aşteptat pe rând şi pe Godot, şi pe Moş Nicolae (apropo, Ligia, cutia, ce conţinea cutia???) şi acum aştept show-ul de diseară. Nu că m-ar încălzi cu ceva, dar sunt curioasă să văd cum va fi să aplaud la comandă, fără ca măcar să ştiu ce s-a spus.

O colegă de facultate a reuşit şi ea să obţină o invitaţie (boyfriendul ei fiind, printre altele, fiul uneia dintre directoarele facultăţii). M-am întâlnit azi cu ea, şi îmi spunea că are emoţii încă de ieri în legătură cu emisiunea. Ooooookeeey...Înţeleg că pentru polonezi e o ocazie unică în viaţă să fii în publicul emisiunii ăsteia, dar totuşi... Nu ştia, săraca, ce să bluză să poarte, ce bijuterii, şi ce va spune dacă o va întreba Tomek ceva. Ups! Nimeni nu-mi spusese până acum că se şi vorbeşte pe-acolo...

Aşa că, aşteptând să mi se încălzească varza călită cu cabanos, o să repet azi pe cel mai convingător ton posibil :" Przepraszam, ale nie mowie po polsku!" Asta doar în cazul în care n-o să mă întrebe ce mănânc de obicei la micul-dejun, că am învăţat azi cum să spun că mănânc şuncă bună (asta-i tare cu şunca bună!), cafea, lapte, caşcaval, miere şi pâine.

Ne vedem diseară, aşadar, pe Polsat. Promit să fiu subtilă atunci vă trimit bezele, când vă fac cu ochiul sau când arăt la cameră foile cu "Mamă, eu sunt!" şi cu "Să moară de ciudă ăia care n-au prins bursa Erasmus în Polonia!" :)))))))))))))))

Către toţi oamenii de bună-credinţă

De câteva zile, părul meu mi se pare o claie diformă şi hopelessly stufoasă. Celebra Hermione Granger e (şi la propriu şi la figurat) copil mic pe lângă mine. Vă daţi seama, bineînţeles, că nu mai pot folosi nici măcar liniştitoarea urare "Nouă să ne stea bine părul!". Am insomnii crunte, ard cabanosul până îl fac scrum şi beau ceaiul clocotit. Încep ziua cu acelaşi chef de viaţă pe care-l aveau, probabil, şi sclavii din galerele romane. Nu mai zâmbesc atunci când văd bebluşi gângurind fericiţi în cărucioare. Mi se par doar nişte mici bombe biologice, dotate cu prea multe orificii de evacuare a diverselor substanţe.

Am încercat fel şi fel de metode de "restabilirea a echilibrului cu eul meu profund". Am început să îmi perii părul înainte de culcare, doar-doar s-ar remodela. Am schimbat cabanosul pe crenvuşti şi ceaiul pe Inka. Nimic. Sunt tot un mic pachet de irascibilitate cu păr electrizat.

Asta până acum câteva clipe când...s-a produs una dintre acele măreţe şi nebănuite luminări. M-am uitat (după multă vreme) pe trafic.ro, ca să descopăr stupefiată că sunt la două poziţii distanţă de celebra vrăjitoare Rodica, fiica şi mai celebrei Mama Omida, sfătuitoarea şi mai celebrei Elena Ceauşescu, soţia şi mai celebrului Nea Nicu.

Dacă încă respiraţi normal şi nu aţi avut un atac de bilă, nu-mi înţelegeţi disperarea cruntă. Hellloooooooo!!! People!!!! Întreg bioritmul mi s-a dat peste cap, nu reuşesc să-mi regăsesc ritmul cotidian, măncarea mi-e fadă şi nopţile albe. Încă nu vă este clar? Sufăr doar din cauza curiozităţii voastre debordante de a vedea ce mai debitează inozza azi. Încă cinci curioşi ca voi şi...hasta la vista cu mine! Needless to say că nu vreau să mă pun cu cea care are "harul si puterea de a manipula cele mai puternice si complexe ritualuri de magie alba din tara si din EuropaRodica Gheorge este singura vrajitoare din Romania care a aparut pe cele mai mari posturi de televiziune din tara si strainatate, fiind singura recomandata de toate canalele mass-media."

Aşa că, pe această cale, lansez un apel umanitar. Cei care vreţi şi puteţi să mă ajutaţi, vă rog să nu-mi mai citiţi blogul individual. Vă rog, dacă nu este prea mult, să vă grupaţi în adunări, pe care, cu permisiunea voastră, le vom numi "inozzice", pentru a reduce numărul de vizitatori pe care umilul meu blog îi are. Deja un suflet caritabil a declarat oficial că a plecat din rândurile noastre, ocazie cu care îi mulţumesc pentru înţelegere.

Cred că e inutil să adaug că gestul vostru vă poate readuce norocul în afaceri, fericirea în viaţa amoroasă, vindecarea de farmece şi dezlegarea de numeroase boli, a căror tămăduitoare faimoasă este vrăjitoarea Rodica :"Epilepsia, Alchoolismul, Impotenta, Depresii, Frica si altele".

Aşa că...ignoraţi-mă cu încredere. Viitorul (meu şi al vostru) sună bine.

Sabotez Crăciunul!

Nu, nu m-am sculat cu faţa la cearşaf. Bine, am îngheţat azi în drum spre casă, m-am ars iar cu un ceai prea fierbinte, şi continui să primesc mesaje idioate, în poloneză, de la un individ care tot insistă să ne cunoaştem. Dar nu asta e ideea.

Ideea e că săptămâna asta trebuie să fac cumpărăturile de Crăciun. Săptămâna viitoare deja toată lumea pleacă prin Finlanda, Tatra, casele lor şi ale altora. Şi obsesia mea cu "trebuie să fac cumpărăturile de Crăciun" a debutat precoce, acum o lună. Nu, vă asigur că nu am nici un schizofrenic sau sociopat în familie care să-mi fi inoculat de mică fixaţia pentru cumpărături de Crăciun. S-au asigurat, însă, toate companiile de bunuri de consum, precum şi toate magazinele şi centrele comerciale să îmi spele cerebelul.

În Arkadia, brazii imenşi au apărut la începutul lui noiembrie, şi difuzoarele te surzesc cu "Jingle Bells Rock" de şi mai multă vreme. Iar starea mea actuală îmi aduce aminte de un post de-al lui Patric la care am râs cu lacrimi. Ca şi povestea cu gătitul a individului sus-menţionat, m-a apucat o adevărată manie a Christmas shopping-ului.

Am cumpărat nu ştiu câţi metri de ambalaje de cadouri şi o rolă supra-dimensionată de scotch, cu care aş putea ambala şi un elefant. Mă plimb prin magazine cu nişte ochi sticloşi, şi cu fălcile încleştate îmi croiesc loc cu coatele, umbrela sau ghizdanul, încercând să ajung prima la rafturile cu spumant de baie în formă de ren , cu miros de scorţişoară.

Am primit în poştă o broşură la o firmă de mobilier şi decoraţiuni interioare. Şi, impulsivă cum sunt când vine vorba de înamorare, nici nu m-am uitat de două ori, că mi-a şi căzut cu tronc o faţă de masă cu motive Crăciunale (care ştie epitetul echivalent pentru "pascale", să mă lumineze şi pe mine). M-am tot uitat azi-dimineaţă la micul-dejun pe imaginile cu mult-adorata mea faţă de masă, până când am descoperit că ceea ce o face cu adevărat frumoasă e sfeşnicul arămiu din mijlocul ei. Bine! Îmi iau şi sfeşnicul, că altfel faţa mea de masă îşi pierde toată atracţia. Apoi, n-am putut să nu observ lumina caldă pe care o aruncă lumânarea din sfeşnic pe draperia trandafirie. Păi io nici nu am perdele la sufragerie! mi-am spus panicată. Pe ce-şi mai aruncă lumina sfeşnicul meu perfect de pe faţa mea de masă sărbătorească? Buuun. Îmi iau şi perdele, ca să am peste ce să pun draperiile. Dar, vedeţi voi, draperia diafană se asorta perfect cu fotoliul cosy , care stă atât de potrivit alături de măsuţa rotundă. Fără fotoliu, imaginea îşi pierde pur şi simplu aura de perfecţiune. Exaltarea mea a dispărut însă printr-un puf! magic, când ochii mi-au căzut pe preţuri. Am fost atât de absorbită să-mi redecorez mental apartamentul, că n-am observat că doar achiziţionarea mult-adoratei feţe de masă m-ar arunca în cel mai crunt faliment. Adică, aş putea avea de crăciun cea mai fantastică faţă de masă, dar nu aş mai putea pune nimic pe ea. În afară de lista cu datorii pe care mi le-am făcut ca s-o obţin...

Dragii mei, hai să ne trezim toţi din toropeala asta absurdă în care ne-a aruncat industria consumerismului! Hai să nu mai dăruim de Crăciun aftershav-uri ieftine, fulare şi mănuşi cu floricele pestriţe sau alte zeci de lumânărele parfumate, globuri sau statuete de moşi şi îngeraşi. Şi noi, şi cei care le primesc ştim că nu au nevoie de ele şi nu le vor, la fel cum nici noi nu avem nevoie şi nu vrem ceea ce primim la rândul nostru.

Haideţi să lăsăm cadourile de Crăciun celor care le apreciază cu adevărat, copiilor. Pentru mine, asta e de fapt esenţa Crăciunului. Bucuria pe care o vezi radiind pe faţa lor când primesc ursuleţul la care visează de săptămâni.

Haideţi ca noi, ăştia puţin mai mari, să ne aducem aminte ce înseamnă Craciunul pentru noi. Şi, în loc să stăm la cozi interminabile cu cadouri inutile (oricât ar fi ele de rafinate sau scumpe), haideţi să fim noi cadoul pentru cei la care ţinem cu adevărat. Să stăm de vorbă cu cineva pe care nu l-am ascultat de mult, să oferim o îmbrăţişare cuiva care nu aşteaptă asta, să împărţim un prânz cu cineva flămând.

Nu spun să nu faceţi cadouri. That's not the point. Dar faceţi şi altfel de cadouri. Pentru ca, la sfârşit, după ce bradul şi-a scuturat acele pe mochetă, după ce toţi oaspeţii au plecat, după ce chiuveta e încă plină vârf cu vasele din ajun, să nu aveţi doar burţile pline. O să vă întreb după Crăciun : "Spuneţi-mi, cât de pline aveţi sufletele?"