“Super Cool (and Busy) Party People”

Nu stiu la altii cum este, dar la mine week-end-ul e moment de rafuiala cu toate treburile imposibil de rezolvat in timpul saptamanii. Sambato-duminica, pentru ca pare un corp unic, si nicidecum doua zile, e momentul in care ma indrept spre Cora cu o lista de cumparaturi cat o rola de hartie igienica, cand bluzitele si rochitele au parte de tratament spa cu detergent si balsam parfumat, cand covorul e periat ca o blana uriasa de pisica neagra, cand iepurasului i se schimba culcusul, cand sunt pregatite interviurile pe saptamna ce urmeaza, si cate si mai cate...

Da, stiu, nici nu mai pare ceea ce oamenii normali inteleg prin "sfarsit de saptamana". E doar un moment prielnic pentru activitati fizice, pentru ca cele intelectuale ma sfarseste in cele cinci zile lucratoare. Azi a fost o zi tipica de sambato-duminica, in sensul ca dupa ce m-am intors de la salon (unde, slava Cerului ! au schimbat algele pe altele mai putin "mirositoare"), am facut un tur in forta de piete, am facut curat, spalat haine, ba chiar am facut si prima mea sedinta de tae-bo ! Ceea ce inseamna, cu alte cuvinte, din doua una, ca ori nu mai stim sa ne relaxam, si incercam sa facem totul ca la carte, chiar daca am putea la fel de bine sa zacem in timpul asta, ori ca eu nu stiu sa fac pauze. Hm...Oi fi o maniaco-compulsiva obsedata de curatenie, shopping organizat si spalat pe culori si texturi ?

Anywys, off I go now ! Ma asteapta in seara asta Reamonn si Pink! Me is going to concert tonight! Yey me! Ok, ca sa nu ma invidieze prea mult cei care nu au apucat sa isi cumpere bilete (si care nu o sa apuce sa fredoneze “The only ones” cu mine in seara asta), sa stiti ca ma duc singurica-cuc, pentru ca nu am gasit pe nimeni care sa vrea sa vina la concertele astea. Sigur, o droaie merg maine la Alice Cooper si Marilyn Manson, dar chestia asta nu ma incalzeste deloc.

V-am pupat, I go put on my pink top and be very very pretty and gay! Promit un review al concertului maine pentru toti cei ce nu vor fi pink, pretty & gay in seara asta. :D

80% in 5%

Nu stiu daca va mai amintiti una dintre primele reclame la ziarul "Cotidianul". Ma refer la un print care prezenta imaginea unei pere, cu o explicatie ce parea luata din DEX: "Para, plural pere. Fruct lunguiet, de culoare galben-rosiatica, folosit deseori pentru prepararea sucului de portocale natural 100%. COTIDIANUL. Intelegi mai mult." :)

Asa si eu azi, imi cumpar o ciocolata Heidi Dark Orange, care se parea ca are ciocoalata neagra si portocale. N-am ce face si citesc lista de ingrediente:

"Ingrediente: zahar, masa de cacao, unt de cacao, coaja de portocala confiata 5% (coaja de portocala 80%, zahar, sirop de glucoza, sirop de fructoza, conservanti: E 202 si E 223) lecitina de soia, arome".

Cu alte cuvinte, restul ala de coaja de portocala care iti ramane intre dinti, e facut din coaja de portocala naturala amestecata cu zaharuri si conservanti. Sper totusi ca cacaoa sa nu fie facuta din cacao 50% si extract din arbore de cauciuc cu sirop de maltoza...

F.M.I.

Candva am citit pe un blog un comentariu la adresa motto-ului ales pentru blogul meu. Acolo, un individ ma critica pentru ca incercam sa par femeia fatala si misterioasa. Oricine ma cunoaste cat de cat, chiar si din lectura blogului meu, ar rade si cu sireturile de ideea asta simpatica. Da, dom'le, orice femeie se vrea fatala, la fel cum orice barbat vrea bilete la finala campionatului mondial de fotbal.

Si e atat de usor sa lipesti o eticheta de oameni, in special de femei! Poarta fuste Diane von Furstenberg, sacouri drepte si balerini negri de la Sigerson Morrison? O nenorocita de carierista! E blonda, are sanii mari si o fusta scurta? One night stand scrie pe fruntea ei! Are pantofi cu toc ascutit, funde in par, sau, mai rau, blugi evazati? Teroare! Nefericita e o demodata! Si lista continua la nesfarsit. Dar ce te faci cand se intalnesc mai multe stereotipuri in cadrul aceleasi persoane? Clar! Face pe misterioasa. Nu e ce pare a fi, dar, ce sa vezi!, nu e nici altceva. Ziua de ieri m-a incadrat, in cel putin doua stereotipuri despre femei, si a culminat cu un spectacol teatral pe aceeasi tema: stereotipiile psihologice si culturale. Dar sa o luam cu inceputul.

Axioma 1: Femeile sexy sunt "usoare"

Cu totii suntem simpatetici atunci cand ne trece prin fata vreo fata uratica, cu o fusta pana-n pamant, ce matura tot ce au "scapat cu vederea" angajatii R.E.B.U. de dimineata, un sacou clapaug si o pereche de ghete. Nimeni nu o judeca din punct de vedere caracterial, poti sa spui cel mult ca nu e prea feminina. Dar daca poarta tocuri, o fusta scurta, si, mai rau, mulata, un decolteu deloc modest, si un mers sigur de sine, nimeni nu se poate indoi: e o bomba sexy, usor de abordat, nu foarte profunda, si o mare amatoare de distractii.

Bob Hope spunea ca atunci cand o femeie isi contureaza buzele, este ca si cand un soldat isi curata mitraliera. Eu l-as contrazice. Este, mai degraba, ca si cand isi semneaza propria condamnare la hartuire sexuala. Bine, asta in cazul in care la ruj a adugat si restul aresenalului de rigoare.

Ieri am purtat, dupa mult vreme, o pereche de sandale cu platforma, o rochita gen country, preferata mea vara, si o nenorocita de pereche de ochelari de soare fumurii. Nu tu decolteu , nu tu ruj rosu, nu tu coapse bronzate de un kilometru la vedere. Si totusi, n-o sa ma credeti daca o sa va spun ca m-a abordat, undeva pe Lipscani, un individ elegant, care, dupa ce m-a complimentat ("Ati auzit azi de la cineva cat sunteti de frumoasa?"), mi-a propus si o...slujba. Va spun doar ca implica sa port discutii "lejere" cu domni americani plictisiti intr-un chat room virtual. Am ramas atat de masca, incat nici nu i-am respins cartea de vizita. Pur si simplu m-am indepartat cu ea in mana. Las' ca daca somez vreodata, o sa am macar un loc de munca sigur.

Axioma 2: Femeile e proaste

Pot sa dau, aproape in orice moment, mostre de misoginism de acest gen chiar in randul unor personalitati de renume. Femeile spun despre barbati ca sunt lenesi, delasatori, cel mult indiferenti. Rar s-a creat vreun curent feminist care sa sustina sus si tare ca barbatii sunt inferiori din punct de vedere intelectual femeilor, sau ca nu pot sa realizeze ceea ce realizeaza in plan profesional femeile. Insa din cele mai vechi timpuri si pana azi, femeile au fost catalogate drept "superficiale", "simpliste" in gandire sau, in cazuri triste "proaste" de-a dreptul. Faptul ca femeile vorbesc doar pentru a se afla in treaba, sau doar pentru a obosi a fost, de-a lungul istoriei fructificat in mii, zeci de mii de bancuri si citate celebre.

Enriyeu Castaldo spunea "Cand o femeie nu vorbeste, sa n-o intrerupi pentru nimic in lume" iar Humphrey Bogart adauga: "Un barbat intelept nu isi contrazice nevasta. El asteapta pana o face ea singura." Alt misogin de mare clasa, Johannes Cotta spunea: "Atentie la o femeie care gandeste logic! Caci logica si femeia sunt atat de heterogene, incat este impotriva naturii cand apar impreuna." Iar urmatorul banc sintetizeaza toate aceste conceptii: " La inceput, Dumnezeu a creat pamintul si s-a odihnit. Apoi a creat barbatul si s-a odihnit. Apoi a creat femeia. Si nici barbatul, nici Dumnezeu nu s-au mai odihnit niciodata si nici nu o vor mai face in vecii vecilor. "
N-o sa va insir de cate ori personalitatile pe care le-am intervievat au zambit cu indulgenta atunci cand m-au intalnit, pentru ca, pe langa faptul ca sunt femeie, mai sunt si atat de tanara, incat se simteau obligati sa-mi explice totul prin figuri de stil cat mai expresive (si va citez un exemplu din interviul de ieri, in care un analist economic incerca sa-mi explice fenomenul modernizarii CEC-ului si al crearii unei infrastructuri "Cum sa va explic, ce vrea sa faca statul cu CEC-ul inainte de a-l privatiza, e ceea ce face gospodarul cand vrea sa-si vanda vaca. Intai o ingrasa, si-apoi o scoate la vanzare. Ati inteles?"). Noroc ca atunci cand vreau sa par "desteapta", imi scot ochelarii mei cu rame retro. Dintr-odata inceteaza comparatiile si metaforele cu necuvantatoare.

Axioma 3: Femeile nu se pot realiza decat printr-un barbat

Nu e necesar sa ne uitam in viata politica romaneasca la bietele femei-politician, carora, vor nu vor, li se pune in carca o relatie mai mult sau mai putin extra-conjugala cu barbati "cu putere", caci, nu-i asa, dupa cum spunea Maurice Chevalier, "Bunul renume al unei femei se datoreaza tacerii mai multor barbati". Cum s-ar putea realiza per se o femeie, atunci cand ea nu e decat "o greseala acceptabila a naturii" cum observa cu umor nimeni altul decat John Milton.

Asta era si una dintre ideile piesei de teatru la care am fost aseara, "Sa epilam spre Vest" (sau "Waxing West", in titlul original). Piesa, scrisa de dramaturgul Saviana Stanescu, o imigranta romanca in Statele Unite, a fost pus in scena la New York de regizorul Benjamin Mosse, si se pare ca s-a bucurat de un succes monstru la teatrul La MaMa, un teatru Off-Off-Broadway. Povestea este simpla: o cosmeticiana romana, Daniela Popescu, pleaca la New York pentru a deveni sotia unui "bastinas" bogat, americanul Charlie Aronson. Piesa imbina atat dificultatile vietii de imigrant, si inadaptarea, cat si fragmente din istoria lui decembrie '89, prin prezenta personajelor Nicolae si Elena Ceausescu, deveniti vampiri, si care bantuie visele tinerei romance.

O tragi-comedie, din care nu stiu cat au inteles americanii, dar in care poti cu usurinta sa iti recunosti matusa, bunica, sau, daca aveti ghinion, chiar mama, in spatele mamei Danielei, care ii atrage atentia la plecarea in State ca are 20 de perechi de chiloti curati in valiza verde si sa nu uite sa si-i schimbe in fiecare dimineata, pentru a nu face o impresie proasta viitorului barbat. Aceeasi mama care se lauda cu "casnicia fericita" a fiicei care "s-a ajuns", vecinelor de bloc sau vanzatoarele de la supermarket, in timp ce Daniela e victima indiferentei lui Charlie, care o intretine fara a o lua in casatorie, si a "cumnatei" sale, lesbiana Gloria.

Intreaga piesa e bazata, de altfel, pe stereotipii: Charlie, workoholicul cu obseseii sexuale, Gloria-lesbiana frustrata, mama Danielei-vesnic nemultumita si dornica de imbogatire rapida, fratele Danielei, Elvis, eternul razvratit, Daniela-femeia slaba, dependenta de afectiunea barbatului, imigranta, est-europeana, Urosh, imigrantul-cersetor visator.

La finalul acestui post lung despre stereotipii, esente, aparente, femei si barbati, as vrea sa raspund unei intrebari cvasi-retorice. Sigismund Freud a afirmat, la sfarsitul carierei sale: "Marea intrebare, la care nu stiu sa raspund in ciuda a treizeci de ani de studiu despre femei, este urmatoarea: "Ce vrea de fapt o femeie?". Ei bine, domnule Freud, si voi, toti misoginii de pretutindeni, o femeie vrea ce vrea orice om: sa o lasati naibii in pace si sa n-o judecati! Va multumesc!

Premiu'ntai cu coronita

Sa recunoastem: nu toti ne nastem campioni. Sau macar talentati. Unii au insa un har special, pe care ceilalti il desconsidera in mod necinstit. Da, dragii mei, vorbesc despre noi, cei care gafam la fel de natural precum respiram. Daca ne vezi pe strada, nu ne recunosti de restul trecatorilor grabiti. Ne poti intalni la cozi de inghetata, la teatru sau la piata Obor. Nimic nu iti va spune ca ai in fata un campion, un as respectat cu religiozitate de cei ca el, greii gafelor mondiale.

Unii dintre noi spun la posturile de televiziune ca Norvegia are presedinte, altii ca sunt 15 stelute pe steagul Uniunii Europene. Ma refer aici, bineinteles la idolii nostri, cei pe care noi, cei dotati cu un "simt aparte al gafei", cum ne place sa consideram, ii veneram ca pe niste adevarati guru. Normal ca nu am avea nerusinarea sa ne comparam cu ei, noi, biete moluste la inceput de cariera. Dar, cu acordul preliminar si binecuvantarea ritualica a liderilor mei gafanti, va voi desteainui si voua, amatorilor, doua mostre ale inaintarii mele evidente in clasamentul gafelor de pretutindeni.

Sun ieri la un numar de telefon ce mi s-s zis ca apartine Ministrului Sanatatii, domnul Eugen Nicolaescu.

Eu: -Buna ziua!

Voce de femeie: -Buna ziua!

Eu: Hm...As dori sa vorbesc cu domnul ministru, daca se poate [explicatii, bla, bla]

Voce de femeie: Domnul ministru este intr-o sedinta, dar daca imi lasati un mesaj, o sa i-l transmit.

Eu: Aha...Banuiesc ca dumneavoastra sunteti asistenta dumnealui?

Voce de femie jignita: Sunt directorul lui de cabinet, domnisoara!

Eu: (fiti pe faza, da?): (balbe, balbe) Sigur ca sunteti!

Continuarea este irelevanta. Tanti director de cabinet mi-a dat un numar de fax prin care sa le transmit datele mele, dar nu ma indoiam catusi de putin ca, dupa ce am coborat-o la rangul de "asistenta personala", probabil imi daduse un numar fals.

Azi, revin cu un telefon, pentru a ma asigura ca am notat bine numarul de fax.

Eu: Buna ziua!

Voce de barbat: Buna ziua!

Eu (confuza): As dori sa vorbesc cu directoarea de cabinet a domnului ministru Nicolaescu, daca se poate.

Voce de barbat: Doamna director nu este aici. Ce doriti sa vorbiti cu dumneaei?

Eu (jignita de impertinenta tipului): Pot sa stiu cu cine vorbesc?

Voce de barbat mirata: Domnisoara, mie mi se pare civilizat ca dumneavoastra sa va prezentati, ca doar dvs ati sunat, nu?

Eu: (rusinata): Imi cer scuze! (scurta prezentare). Pot sa stiu cu cine am placerea?

Voce de barbat amuzata: Numele meu este Eugen Nicolaescu.

Eu (voce palida): ....Domnule...ministru....ce...ce bucurie sa...va aud! (zgomot surd de palme peste cap).

Ce parere aveti, nu merit si eu acolo o amarata de cometa pe The Walk of Fame a Gafelor? Eu zic ca am potential, se vede cu ochiul liber!

Bitter-sweet endlessness

Cand eram foarte mica, aveam pe post de "paturica" o carte roasa (de mine, bineinteles) cu poze fantastice, scrisa de Otilia Cazimir. Refuzam sa ma despart de ea si o faceam doar dupa un sir prelung de amenintari-promisiuni-certuri-si-plansete. De pe ea am invatat sa citesc, si, pana sa ajung acolo, din ea imi citea bunica in fiecare dupa-amiaza/seara o poezie.

Acum, la mai bine de 14 ani de la « despartirea » noastra, imi aduc aminte din carte un fragment dintr-o poezie, atat de lucid, de parca as fi citit-o ieri. Fragmentul suna asa :

« Stateau fetitele la sfat,

Pe patul din odaie,

Iar cea mai mica a-ntrebat :

« Bunico, oare asa e ?

De-o fi razboi, baietii zic

Ca ei se duc sa moara,

Iar noi fetitele nimic

Nu facem pentru tara ? »

A ras bunica-ncetisor

Si-a zis cu duiosie :

« Aveti si voi fetitelor

O sfanta datorie,

Cat sunteti mici, si-aveti parinti,

Sa faceti ce v-or spune

Sa fiti supuse si cuminit

Si harnice si bune. » (...)

Am incercat, peste ani, de nenumarate ori sa-mi amintesc continuarea poeziei. Ce-au spus fetitele ? Au plecat, in final, de pe patul din odaie ? Ce s-a intamplat cu ele cand au crescut ? Nimic. Oricat m-as stradui, nu pot sa trec mai departe de fragmentul asta. Cred ca unul dintre motivele pentru care imi sunt atat de dragi aceste versuri e ca au criogenizat un moment al existentei mele. Pentru ca de fiecare data cand le repet, mi se pare ca ma intorc in timp, atunci cand nu reuseam sa le invat. Versurile au prins in cuvintele lor fara-de-sfarsit dupa-amiezele in care uram sa ma culc si in care tanjeam sa ies in fata blocului cu fetele, sa le dezbracam si imbracam pe Barbie, pana le lasam fara par si membre, pojarul, supele cu rosii pe care le detestam, tonele de Gummie Bären si Milka, si cate altele. Frumusetea lor e ca n-au o finalitate, si cel mai barbar lucru mi s-ar parea sa caut cartea Otiliei Cazimir sa le aflu sfarsitul.

Tot asa, din anii de pian imi aduc aminte doar un fragment, inevitabil acelasi, de Bach, care incepe in la, se termina in re, si ale carui note mi le amintesc la fel de clar si evident ca pe tabla inmultirii. Pot descifra partituri noi cu putin chin, dar, de fiecare data cand sunt rugata sa « cant » ceva, atunci cand se afla ca am facut cativa ani scoala de muzica, prezint, invariabil, acest fragment teribil de scurt si jenant de abrupt de Bach. Si nicodata nu stiu ce urmeaza dupa re-ul final, si asta imi da o stare nedescrisa de bine. De parca am oprit timpul in loc. Si nici nu vreau sa stiu.

Saptamana asta am incheiat sesiunea, si, inevitabil, un alt an universitar. La anul o sa am colegi noi, dupa sistemul de la Bologna, care prevede anul final ca an de specializare. O sa-mi fie foarte dor de unii. Pe altii i-am cunoscut la fel de putin cum o cunosc pe femeia de la care obisnuiesc sa cumpar sambata dimineata rosii. Dar o sa-mi lipseasca intregul.

In mod ciudat, despartirea de ei nu a avut loc. Dupa ultimul examen, am iesit, pur si simplu, din sala de examen, si fiecare a plecat care incotro, la servicii, la terase, la case. Nici nu ne-am intalnit cu totii pe hol. Unii s-au grabit sa temine si au plecat cat inca eram in sala, altii au ramas sa scrie de zor pana in ultimele clipe. E un sentiment placut, sa nu fi existat cuvinte triste, promisiuni, depanari de amintiri ce vor deveni dureroase. Bineinteles, o sa ne mai vedem pe holuri la anul iar cu unii (foarte putini, de altfel) o sa mai fiu colega.

Mi-ar placea foarte mult ca despartirea finala sa se petreaca tot asa. Pe nesimite. Sa ies din examenul de licenta si sa merg sa-mi cumpar o salata, fara sa mi se mai puna noduri in gat. Sa nu existe tristetea, si sentimentul de sfarseala care ne-a cuprins, de exemplu, la finalul liceului. Sa criogenizam anii astia, si sa ne amintim din ei doar parcursul, nicodata finalul.

Boobs lullaby

Cum ar fi ca de fiecare data cand iti suna telefonul, "fetele tale" sa creasca cu un inch sau asa, pentru ca la sfarsitul unei luni pline de apeluri sa fii nevoita sa iti schimbi cupa la sutien? :D Inainte sa radeti in hohote (I sure know I do), aflati ca asta nu e ultima campanie Orange, Vodafone sau Cosmote, prin care celei mai "comunicative" fete i se ofera cadou o operatie de marire de sani.

Iata ca, dupa sushi, manga si anime, japonezii vor cuceri planeta cu ceva de-a dreptul maret si provocator: ringtonul care mareste sanii! (Astept sa terminati de ras, sa putem trece mai departe. Gata? Ok.)

Hideto Tomabechi, omul de stiinta care le-a "despalat" creierele membrilor sectei AUM Shinrikyo, cei care au eliberat in metroul japonez gazul sarin, a realizat aceasta inventie bazandu-se pe un mesaj subliminal, transmis catre inconstient in urma ascultarii unei inregistrari de 31 de secunde. Desi nimeni nu are dovada stiintifica a rezultatelor acestui produs, in doar prima saptamana s-au downloadat 10,000 de exemplare ale ringtonului si zeci de femei marturisesc ca rezultatele sunt incredibile: 3 centimetri in plus pe luna, ascultand inregistrarea de numai 10 ori pe zi.

Personal am ascultat ambele variante, atat cea originala, a lui Tomabechi, care suna ca o chitara electrica stricata, cat si cea de-a doua varianta, se pare imbunatatita, care mi se pare de-a dreptul spooky: femei care repeta la nesfarsit soptit si pe diferite tonuri "We must increase our bust"(daca aud eu bine, that is). Marturisesc ca m-a amuzat teribil ideea cand le-am primit si as fi fost tentata sa fac experimentul, sa vad pana unde duce mitul si unde incepe realitatea. Dar cine imi poate garanata ca dupa "tratamentul" asta (sa nu uitam, realizat de un individ care a vindecat niste sectanti periculosi de diverse probleme pe fond nervos) n-o sa ma tund zero, sa-mi vand bruma de avutie, si sa ma mut in Nepal, unde sa mulg capre si sa tund lame? Daca e ceva ce ma ingrozeste e puterea omului de a se juca cu mintea altora.

Asa ca, daca vreti si voi ringtonurile, trimiteti mail si vi le fac cadou bucuroasa (in limita stocului disponibil :P). Mai multe informatii despre fenomen gasiti aici , si, din cate am inteles, intr-un documentar pe Discovery despre japonezul-inventator.

Am aflat ca nenea e in plin proces creator, as I type, si foarte curand va scoate pe piata alte patru ringtonuri: unul pentru cresterea memoriei, altul pentru cresterea atractivitatii in randurile sexului opus, unul pentru renuntarea la fumat, si altul pentru...cresterea parului la cheliosi. :) O sa ma distrez de minune atunci cand, intr-un autobuz aglomerat, o sa inceapa sa sune pe rand ringtonul pentru timizi, urmat de cel pentru fumatori, a! si sa nu uitam de cel pentru fetele complexate de marimea "gemenelor". I say, the heck with secrets! Las' sa stie si vecinul de birou/metrou/palier ce te doare. Si fie ca muzica sa va creasca...increderea in voi! :)))

Men!

Intotdeauna am considerat cartile precum "Women are from Venus, Men are from Mars" ineptii, menite sa piarda, intr-un mod barbar, timpul liber si bugetul cititorilor. De ce nu ti-ai lua un zmeu, o veioza de carton sau un meniu intr-un restaurant vegetarian de banii aia?

Experienta de azi proved me sooo wrong! Care va sa zica: sun sa inchiriez un castel pe stanca in Toscana, la o ora de Roma si 300 de mertri de o plaja absolut superba, intr-un tinut cu rezervatii de cai salbatici si flamingo roz, cu horse-riding, scuba diving si birdwatching. Nu va mai spun nimic despre privelistea spre golf si muntii din spate, sau despre faptul ca atat castelul, cat si mobilierul sunt originale din secolul al XV-lea. Nimicuri! Totul pentru a-i face o surpriza lui boyfriend pentru our anniversary.

Si cand boyfriend afla, ce credeti? Ma convinge ca nu e momentul potrivit, ca nu va putea sa-si ia concediu peste doua luni, cand abia s-a angajat, ca poate vreau sa investesc banii in ceva mai util etc. Mai zi ceva! Men!

Shitty Day

I remember that, back in Poland, shitty was a frequently used word. Not so much because we didn't possess enough vocabulary skills as to describe an unpleasant or annoying experience, but because it felt so good to use it.

So, in the memory of those sunny times, I will describe my day today as thoroughly shitty. Actually, it felt so bad that at a certain point that I was on the verge of crying, yet, when one is in an office full of strangers, the comfort of crying is a luxury one cannot afford.

So I nervously stood there at my desk, wiping the stubborn tears away, staring at the monitor, hoping that nobody cared. Luckily for me, nobody actually did care. Weird as it may seem, I had this strong feeling early in the morning that this day was going to be very long and painful . But I tried to chase that feeling away, because I'm one of those persons who, if they get depressed, they cannot snap out of it too soon. In vain. The feeling was there with me, as disturbing as an malignant tumor.

To start with, my day was shitty because although I spent a whole evening listening to an interview I took yesterday, I didn't manage to write the necessary 12.000 signs, for the two pages of interview that I have to write. My interviewee was Ilie Serbanescu, a well-known economical analist. At the beginning he seemed very nice and charming, but, as I went on with my questions, he started closing down on me, just like an Alzheimer patient, who, one moment remembers your name and your relationship, and the next asks you: "Who are you?". So, he started to answer in a sentence to a three sentence question, and, no matter how hard I tried, he wouldn't open up.

Last question, for example:

Me: To round things up, Mr. Serbanescu, what are your other hobbies, besides Economics?

Him: Mountaineering.

Me: I see. So you are a lover of the wilderness?

Him: Yes.

Me: And how often do you go in the mountains?

Him: 40 times a year.

Me: 40 times a year! That's remarkable!

Him: Oh, well...

So, you can see why this day started by being shitty. Next shitty moment. I received some materials from a colleague at work, the guy whom I have replaced as an editor-in-chief. I have made this remark so that you know that our relationship is tense, although this is not my fault. Look, I know that if I had an important position, and I would be dismissed, I wouldn't actually be friends with my replacer, but I would concentrate my energy on seeing where I went wrong, rather than on hating that person from the bottom of my heart.

And this guy acts really childish sometimes. Not long ago, he didn't answer my calls, whenever I needed him, although I was his boss (so to say), pretending that he didn't hear his two phones! ringing, because he was listening to some music. Ok, I said to myself, I'll get over that, it's natural for guys with big egos to take a lot of time to heal (if they ever do). But not anymore.

Today I had to call him because he had sent me a too small picture, and I always get into trouble with the lady who does the editing whenever I give her tiny pictures. So I explained that the picture was wrong, but he took it personally, again, telling me that he has been here and knows the rules. Well, enough! I really respect him as a journalist, because he has a witty and alert style, but as a person, he is merely a child, not willing to accept his flaws, not willing to take advice, and too self-conceited and arrogant. So I will not tolerate his haughtiness and his mockery anymore, telling myself that he is not over his failure and that he needs time to adjust. He should really start acting his age, because I have enough shitty moments and I don't need his kindergarten attitude.

But, yes, this was shitty, too. And wait, there's more. Today is pay day, which is really good for me because I really don't have any money left, and a huge debt to pay. I actually spent my last money on rabbit food yesterday evening, and on a yogurt for me this morning. Needless to say that I had already imagined the dainties which I will buy myself tomorrow from the market place, and the yummy lunch I would take thanks to my salary. And guess what! Yep, as I'm writing these lines my stomach is aching because of my hunger. I was the only one at the office today not to take her salary, because the accountant put it on my card, while he gave everybody else cash. Good news, I'll have it by Monday. Bad news, I'm starving! So, shitty again!

And, the last, but not least shitty thing today. My boss just informed me that a friend of mine, who worked with us, will not receive her salary this month. I was dumbfound! But she worked here for the last month constantly, and her articles were always interesting and on time! I tried to reason with my superior. But he wouldn't have it. And the explanation really took me aback. It's because two months ago, when her grandma died, he paid her half the salary, although she had quit her job, but he hoped that this would make her come back. I remember the day I gave her that half of the salary, she was so happy, she didn't expect such a gesture at all! And now, after she came back to work for us for one month, he thought it was pay time. I'm still very much dissapointed in him..

So, there you have it. Now I'm too tired to cry, after typing and calling people all day long. Actually I'm so tired and unfortunate that I don't even want to go home. I'm getting really tired of egotistic and self-centered people. Ok, maybe I'm like that myself, but at least I try to care.

Shweet

Boyfriend a fost azi la un interviu pentru un job, iar cand tanti-aia-absolut-dementa-de-la-human -resources l-a intrebat cu cine si-ar face o casa si unde, el i-a raspuns cu mine!!! In za mountains! Isn't boyfriend sooooo shweet?? Aaaaaaaa.... :)

Frica si multe alte cuvinte cu f (II)

Si nu, pentru cei care credeau ca am terminat cu fricile si alte cuvinte cu f, nu, nu am facut-o. Mai sunt multe alte frici in sufletele noastre, care se insinueaza, care incet-incet pun stapanire pe noi, care nu ne permit sa fim multumiti.

Frica de a parea fals, frivol, e una dintre ele. Ma confrunt cu ea ori de cate ori scriu ceva ce ma preocupa cu adevarat aici. Ma intreb desoeri, oare m-ati inteles? Oare am spus lucrurile asa cum vroiam sa sune? Oare nu par frivola?Acelasi lucru se traduce, la mine, prin frica de superficialitate, de banal, de mediocritate, dar nu am ales acesti termeni, pentru ca, nu-i asa?, nu incep cu f :)

Tot astfel, mi-am propus acum ceva vreme sa scriu pentru una dintre cele mai bune reviste pentru femei din lume, bineinteles, varianta din Romania. Am spus la vreo 2-3 apropiati, care m-au incurajat, si am pastrat cu entuziasm ideea, cum isi pastreaza o fetita dorinta de a deveni balerina cand creste mare. Normal ca nu am impartasit-o mai multora, pentru ca puteau sa imi spuna: "Tu, balerina!? Dar nu vezi ce picioare strambe ai? Nu vezi ce caraghios iti tii echilibrul?", sau, mai rau, "Ehei, multe fetite vor sa fie balerine, si eu am incercat candva...Degeaba. Scena nu e pentru toti!".

O prietena mi-a povestit, de altfel, despre o experienta cu gust de migdale amare, in legatura cu scrisul pentru Cosmopolitan. Asa ca, m-am gandit eu, daca ea, care e laudata pentru stilul ei, nu a reusit acolo, cum voi reusi eu intr-un loc cu mult mai inaccesibil?

Si, cu toate ca am obtinut un interviu in exclusivitate cu o persoana in plina ascensiune in lumea modei din Paris, il tin intr-un folder din My Documents, de parca ar infesta calculatorul cu o ciuma bubonica informationala, daca l-as deschide.

Da, mi-e frica de raspunsul redactorilor de la aceasta publicatie. Nu vreau sa aud ca sunt prea banala, ca scrisul meu e mediocru ca stil si acru la gust. Dar, vorba aia, cum o sa aflu vreodata, daca nu incerc? Imi mai acord ragaz pana dupa ultimul examn, care e la semiotica, si unde o sa trebuiasca sa ingras o intreaga crescatorie de porci, nu in ajun, ci chiar in ziua de Craciun. Si apoi, deoarece nu mai am nicio scuza, o sa trimit doua materiale redactorului-sef de la aceasta revista.

Iar daca sunt respinse, indiferent de motiv, promit sa le impartasesc cu voi. Macar voi simti ca nu am muncit (si sperat) in zadar. Si vreau ca, in timp ce cititi acele articole, sa mancati fistic. E unul dintre putinele cuvinte cu f care te fac sa zambesti, pur si simplu. :)

Frica si alte cuvinte cu f

Inainte sa plec in Polonia, imi desenasem, intr-una dintre multele mele agende, un portret ideal al meu. Asa cum vroiam sa ma intorc, fizic vorbind, din "vacanta" de cinci luni. Tin minte ca am stat o seara intreaga cu creionul si radiera din varful lui intre buze, incruntandu-ma si stergand alte si alte linii, desenand alte si alte forme. Intr-un final a iesit ceva grotesc, asemanator cu picturile rupestre. Dar eram multumita.

Fata din desen avea parul nezburlit (spre diferenta de imaginea din oglinda a desenatoarei), ci matasos si neted (ma rog, atat de matasos cat il putea face un creion Adel 1122 HB), niste picioare subtiri, lipsite de solduri curbate (acum realizez ca de fapt nu avea solduri deloc!), un abdomen numai patratele, in fine, un fel de Jessica Alba, doar cu sani mai mici (sunt realista :) ) si cu 4 centimetri mai scunda (ea are 1,74).

Nu are rost sa va spun ca nu m-am intors nicio Jessica Alba de la Varsovia :)). M-am intors poate mai calma, mai desteapta in ceea ce priveste oamenii, mai zen. Dar nu am lasat niciun kilogram pe care l-am luat cu mine in dulapurile apartamentului din strada Tyskewitcza (of, Doamne, oare cum s-o scrie, de fapt :)? ), iar primul lucru care a iesit din avion, odata cu mine, a fost o claie de par zburlit si fanos.

Luptatoarele nestiute

Am incercat de-a lungul timpului sa imi schimb alimentatia si silueta, iar cand nu reuseam, incercam sa ma pacalesc ca sunt multumita asa cum sunt. E greu sa incerci sa iti schimbi dieta sau stilul de vaita, atunci cand toti cei din jurul tau te declara nebuna ca vrei sa slabesti. "Tu, sa slabesti? Te-ai plictisit si n-ai ce face?" sau "Eu nu inteleg de ce te incapatenezi asa. Nu ai, pur si simplu de ce sa slabesti. Arati perfect asa!" sunt replici pe care le aud des. Putini oameni inteleg, insa, ca atunci cand tu nu esti multumit de ceva, chiar daca pare un aspect minor, nu iti gasesti linistea. Si mai putini stiu ca nu obezele sau grasunele sunt cele care lupta cel mai inversunat pentru a-si remodela corpul, ci fetele sau femeile care au un numar infim de kilograme in plus, dar care nu reusesc sa arate asa cum se viseaza.

Si, de fiecare data cand incerc sa ma schimb, sa adopt un alt stil de a manca, de a trai (mai sportiv, mai activ), mi-e frica s-o spun in gura mare. Ma ascund de ceilalti de parca as fi jefuit un fond de pensii. Caut justificari pentru care nu vreau o ditamai felia de tort de caramel, invoc tot felul de alergii sa pot refuza o farfurie de paste, ma prefac ca beau 2 litri de apa pentru ca mi-e suuuuper sete. Hai sa fim seriosi! Bei atata apa daca esti camila, sau daca ai mers prin Gobi 3 zile fara stop, nu daca stai intr-o camera cu aer conditioant si nu misti un deget.

Complexe, cutu, cutu !

Nu stiu daca sunt singura care reactioneaza asa. Nu stiu daca sunt singura care isi propune sa-si schimbe stilul de viata de "maine, nu, de poimanie, ca maine nu am timp, am un interviu la Institut". Am realizat, insa, ca ma ascund nu de ceilalti, ci de mine. Mi-e frica de un fiasco al incercarii mele. S-atunci, ma prefac ca nu mi-am propus lucrul asta. "Cand, adica, am zis eu cu voce tare ca o sa slabesc? Cand am zis eu ca o sa scap de complexe? Niciodata.". Si daca figura nu tine, o iau data viitoare de la inceput. Tot asa, pe furis, ca un hot de benzina.

Suntem fragili in sperantele noastre, si, uneori, dupa mai multe incercari esuate, acumulam un fond de neincredere. Zilele trecute, ma gandeam: "Uite, e posibil ca, pana in toamna, sa fiu altfel. E posibil sa scap de complexele pe care le car dupa mine cum il duce Paris Hilton pe Tinkerbell." Si, culmea! Mi-am surprins creierul, parsivul!, razand. Hohotea acolo, in scoarta lui creata, de ideea mea. And then it hit me. Eu radeam de mine! Mie mi se parea intangibila si absurda ideea. Mie!

Asa ca acum va anunt, pe voi, cei 50-60 (si daca mai scriu despre "Ralph si Corina", 300) de cititori ai mei, ca am inceput, nu un regim, nu o dieta, ci o noua metoda de alimentatie, ca merg la un salon si ca, saptamana viitoare, daca am timp, imi iau fie o bicicleta eliptica, fie un stepper (aici astept sugestii, pentru ca nu stiu care e mai non-boring, sau mai non-susceptibila sa ajunga suport de rufe). Si, da, beau 2 litri de apa pe zi, dar nu de sete. Sper ca la toamna sa va arat rezultatele. Si daca nu se vor vedea, macar mi-am asumat riscul asta.

Cu Inozza la impachetat

Recunosc jenata ca, la cei 21 de ani pe care ii am, nu am mai fost niciodata pana acum la un salon de tratamente corporale. Intotdeauna am crezut ca un astfel de loc e rezervat fie VIP-urilor fie cauzelor disperate, gen individelor supraponderale care spera sa scape aici de kilogramele in plus, iar in drum spre iesire mai rontaie un biscuite sau putina ciocolata.

O sa-mi cer iertare daca descrierea acestei experiente o sa-i plictiseasca pe "obisnuitii casei", dar mie totul mi s-a parut de un comic nebun.

Mai intai, chiloteii de unica folosinta. Niste bucati de plastico-hartie, care aduc vag a scutece, dar vin sub forma de tanga, si pe care ii vezi la purtator la toate clientele salonului. Dupa ce am trecut (in hohote) de proba penibilului de a-i purta, mi-am luat pe mine halatul si papucii de unica folosinta, in care aratam ca o ciudata creatura a viitorului, imbracata in plastico-hartie din cap pana in picioare. Luand aer adanc in piept, m-am indreptat catre incaperile de tratament.

Imaginile pe care le-am vazut pe traseu s-ar putea condensa in formula "raiul barbatilor". O gramada de femei umbland semi-nude, care doar in pampersii-tanga, care in halat, de colo-colo. Diferenta fata de un rai adevarat pentru barbati era faptul ca majoritatea doamnelor si domnisoarelor erau "plinute" si venisera aici sa slabeasca, sau sa scape de corvoada a ceea ce advertiserii numesc, atat de delicat, "coaja de portocala". Then again, vorba unei prietene, "Crezi ca barbatii chiar isi dau seama sau stiu ce e aia celulita?". Banuiesc ca nu. Ramane asadar, sa denumim tabloul anterior "raiul barbatilor".

N-am avut timp suficient sa ma dumiresc care e chestia cu tantile care umblau de colo-colo semi-nude si avand atasati la posterior electroizi sau fiind acoperite de tot felul de creme, ca am fost luata in primire de maseuza slash impachetatoarea mea. M-a pus sa stau cuminte in timp ce mi-a facut un peeling cu samburi de piersica (si nu, nu erau samburi adevarati, dupa cum ma pacalisem eu citind pe site-ul salonului). Eram curioasa cum aratau algele cu care se presupunea ca urma sa ma unga. Aici fac o pauza sa mentionez ceva: eu am vrut impachetari cu ciocolata, dar culmea!, desi erau mai scumpe decat cele cu alge, cei de la salon m-au convins ca cele cu alge erau mult mai bune intr-un tratament de fermitate. So, voila, me wainting to be covered in stinking, filthy algae!

Socul a fost total! Individa a scos de undeva o bidinea (precum cele folosite la vopsirea peretilor) si, cum era de asteptat, o pensula de vopsit. M-am simtit ca un perete de sufragerie. Recunosc ca am inrautatit situatia deja penibila, cand am inceput sa rad isteric, in timp ce ea incerca sa ma "zugraveasca" in alge. Pai cum sa nu rad? i-am spus cand mi-a aruncat o privire incruntata. Gadila!

Asaaaa. Dupa ce am ajuns sa seman destul de mult cu Martin, tipul din reclama de la Tuborg, caruia ii placeau lucrurile verzi, sau ca peretii din holul buncii mele, inainte sa-i faca roz, m-am trezit facuta rulou si bagata intr-un fel de sac mare de plastic. Probabil aveam acelasi sentiment pe care il au cadavrele la morga, doar ca ele nu au trait sa povesteasca.

Apoi nu mai am ce sa va zic. Am stat intr-o termosauna timp de 45 de minute, simtindu-ma ca o rata la cuptor, sau ca o placinta cu dovleac, daca preferati. Partea ok a procedurii era ca daca miscam putin o mana, se repedea in directia mea o angajata sa ma intrebe daca mai vreau un pahar de apa, un servetel, sau o revista. Ah, ce bine e sa aiba cineva grija de micile nimicuri. :)

Partea proasta e ca atunci cand am iesit de acolo puteam ca un peste mort, eram rosie ca un rac si aveam pe mine o tona de alge topite. Swonderful! Smarvelous! Am crezut ca am indepartat orice urma de alge cand am fost stearsa cu abnegatie si masata cu nu stiu ce alta substanta care furnica cumpit. Odata ajunsa la vestiar, insa, m-am trezit ca imi spune o invdivida: "Vaai, ce miros de peste! Of, si eu sunt la impachetari cu alge. Cumplit miros, nu?" M-a enervat asa de tare ca imi venea sa-i pun o pereche de papmersi-tanga in cap. A iesit zambind, in timp ce eu am murmura sa ma imbarbatez: "Dar eu chiar am vrut ciocolata!" Usa s-a deschis instantaneu, si tipa odioasa de adineaori a mai catadiscit sa imi spuna: "Vai, dar impachetarile cu ciocolata chiar nu sunt bune de nimic!". Acum eram un peste mort ce se simtea ca un gandac strivit. Swalgaeful!

Inchiriez

Vreau sa inchiriez un spatiu de aproximativ 7 metri patrati intr-o gradina din Bucuresti, pentru a-l duce pe Minny Bunny la pascut in week-end acolo.

Cerinte:

-de preferinta gazon, sau iarba fara prea multe tufe

-absenta oricarui alt patruped in zona, pt ca Minny nu e vaccinat si o asemenea "prietenie" ii poate fi fatala

-proprietarul spatiului respectiv trebuie sa poata suporta si prezenta mea in zona, si, nu in ultimul rand, desele si zgomotoasele mele caderi in adoratie la vederea tumbelor lui Minny

Ofer:

-plata cu ora (nu stiu exact ce suma, n-am inchiriat nicodata un teren de joaca pentru un mini-iepuras)

-momente de neuitat in compania unui blanos

Astept CV-urile celor interesati, insotite de o poza cu spatiul de inchiriat pe adresa mea de mail.

Rog seriozitate :)

Politete

Ieri. La redactie. Suna telefonul:

Eu: Alo?

Nene: Buna ziua!

Eu: Buna ziua!

Nene: Domnisoara, va rog sa-mi spuneti, targul ala de joburi din 1-2 iunie de la Bucuresti se mai tine?

Eu: ?!

Nene: Ala, Eurojobfest, cred ca-i zice.

Eu: Nu va suparati, de ce ati sunat la redactia noastra? Noi nu suntem birou de informatii.

Nene: Pai, stiti, eu va citesc ziarul, si imi place cum scrieti dumneavoastra, si vad ca sunteti mereu informata, si ma gandeam ca poate stiti...Ca eu sunt din provincie, si n-as vrea sa ma pun maine pe tren pe degeaba...

Eu: Si n-aveti un numar de telefon, sau o adresa de Internet pe care sa va uitati?

Nene: ?

Eu (regretanda): Stati asa. Dati-mi un numar de telefon, ma informez eu si va sun in doua minute. Bine?

Nene (bucuros): Da!

(dupa 5 minute de cautat pe net si dat telefoane) :

Eu: Buna ziua, am vorbit adineaori cu dvs despre targul de joburi...

Nene: Da, da!

Eu: Se mai tine targul. E asa cum a fost stabilit!

Nene: Asa...Da' Sala asta a Palatului, stiti pe unde vine?

Eu: Nu stiu sigur, imi pare rau...

Nene: Ca eu am o adresa, dar nu zice sectorul.

Eu (miloasa): Ramaneti pe fir, ca va spun acum.

Nene: Da, sigur!

(Eu cautand de zor pe Google Sala Palatului)

Eu: Gata! Uitati, e in sectorul 1.

Nene: Sectorul 1, asa-i?

Eu (deja obosita): Da.

Nene: Si, asa, un tren cu care pot sa ajung mai la indemana nu aveti?

Eu (perplexa): ....

Nene: M-ar interesa sa ajung dimineata, dar nu prea devreme ca nu am unde sa ma cazez...

Eu (pe culmile disperarii): Auziti, imi pare sincer rau, dar trebuie sa lucrez. Sunati la gara, eventual, si interesati-va. Sper sa ajungeti cu bine la Bucuresti, si sa gasiti si un loc de munca maine. Numai bine!

Nene: Deci nu sunt trenuri?

Eu:!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Later edit:

M-a sunat dimineata o colega de redactie, pe care am rugat-o sa mearga si sa scrie un articol despre "Eurojobfest":

-Ina, nu te supara pe mine, dar aici la Sala Palatului nu e nimeni. Am gasit un anunt cum ca targul s-ar fi amanat pana la toamna. Ina, mai esti?

-............................................................