joi, 27 septembrie 2007

Americanii din viata noastra

Bunica mea i-a asteptat o buna parte din copilaria ei pe americani. Intre timp, rusii au fugarit-o prin lanurile de cucuruz si parintii au ascuns-o sub capite de fan. Iar americanii nu au mai venit. Dar ei au facut, intr-un fel sau altul, mereu parte si din viata mea.

In liceu, un anume profesor Seckman mi-a deschis gustul pentru literatura americana contemporana, mi-a imprumutat cu multa amabilitate propriile carti, si m-a invatat cum se scrie un short story bun. The american way. Mr. Seckman a poposit doar un an la liceul nostru, in cadrul unui exchange program, dar a lasat un puternic impact asupra intelegerii pe care o avem in prezent asupra literaturii americane. Unii dintre noi inca ii mai pastram cartile, pe care, generos sau uituc (nimeni nu stie) le-a lasat in urma.

Incepand cu acum cateva saptamani, de cand m-am angajat la Prevention, americanii au redevenit un punct central in viata mea. Replici precum „Trebuie sa intrebam americanii”, „Asteptam ocheiul americanilor”, „Americanilor le-a placut ideea” sau „Sa vedem daca ne lasa americanii” sunt la ordinea zilei. Intr-un fel sau altul, de pe vremea bunicii, lucrurile nu s-au prea schimbat. Ploaia vine tot de la rusi, iar acordul pentru publicare, tot de la americani.

Ultimul american aparut in viata mea, insa, simt ca va avea un impact si mai puternic decat Mr. Seckman and his wonderful short-stories. Pe John Vorhaus l-am cunoscut inca din prima zi de munca on my second job. A funny man, like most americans, m-am gandit atunci (in general, americanii par funny pentru ca vorbesc engleza mult mai repede decat noi, si atunci cand fac o gluma, si nu te-ai prins de ea din cauza pronuntiei, te simti obligat sa razi).

Nu am fost impresionata cand am aflat ca este unul dintre scenaristii de la „Familia Bundy” sau de la „Star Trek”. Am fost si mai putin impresionata cand am aflat ca a fost consultant la „Razboiul sexelor”. Am vazut o bucata dintr-un episod al acestui sitcom/romance wannabe si mi s-a parut Revelion ’97 all over again (era o scena cu Stela si Arsinel). Marturisesc totusi ca, dupa ce am citit scenariul, am realizat ca era aproape genial. Replicile sunt acide si alerte, tonsul scenelor este excelent, dar vorba glumei despre Franta, „frumoasa tara, pacat ca e locuita”, asa si cu filmul asta: misto scenariu, pacat ca e jucat de Papadopol.

John a inceput sa mi se insinueze in suflet atunci cand am cunoscut omul, nu scenaristul. Cand mi-a povestit despre cum, la 13 ani, si-a propus sa make a hit, si i-a luat inca vreo 15 ani din viata sa renunte sa fie obsedat de asta. Moment in care, chiar a dat marea lovitura a vietii lui, cartea „The Comic Toolbox”, pe care abia aştept să o citesc. John mi-a ramas in suflet pentru modul in care canta „American Pie”, la 10 dimineata, si pentru ca ma intreaba intotdeuna daca vreau sa-mi puna nu stiu ce melodie s-o ascult, sau daca vreau sa-mi faca un CD cu o melodie care stie ca-mi place. John mi-e drag pentru ca pe whiteboardul imens din biroul lui, au aparut pe rand, elani lacrimogeni, furnicute compulsivo-obsesive, struti traumatizati, pestisori alcoolici sau caini cu complex de vinovatie.

Dar cel mai tare mi-e drag John pentru ca, din primul minut in care m-a cunoscut m-a incurajat sa scriu, m-a convins ca pot, si m-a determinat sa vreau. Si, chiar daca primul meu skin a fost un real fiasco (in opinia mea), el a apreciat partile lui bune, si m-a incredintat ca, din punctul lui de vedere, sunt gata sa scriu primul meu scenariu.

Am fost foarte trista ieri, atunci cand am mancat din tortul de ziua lui. Pe usa biroului lui John era o poza scoasa la imprimanta, cu un tanar in blue-jeans, stand turceste pe un birou plin de carti si zambind. Dedesubt, statea scris cu o carioca : „Kids, You’re Young Only Once. Gee, I Want That Birthday Back!”. Am insistat ca John sa sufle intr-o lumanare si sa-si puna o dorinta. Si, pentru ca nu aveam o lumanare, a suflat intr-o bricheta, spunand ca „This is probably the dummest thing I’ve done in my life!” Cum sa nu-l iubesti?

Pentru ca in viata nu e ca in basme, John va pleca inapoi in State la sfarsitul acestei saptamani. Pana atunci, insa, mai sunt doua zile, si un farewell party, pentru care inca caut un cadou. De fapt, Cadoul.
Farewell, John, take good care of yourself, hope your „Pretty, Sick & Twistee” will be a hit, don’t ever give up singing in the morning, and thanks for the spit takes and all!” :)

Pana la urmatorul american, deci...

2 comentarii:

Anonim spunea...

Fain post. Oricum vreau sa ma leg de faza cu americanii care ar fi mai amuzanti decat noi. Interesanta generalizare. Nu stiu daca sunt mai amuzanti neaparat, dar in general sunt mai joviali. Overall, he might just be a damn funny SOB and there could be only one in a million like him.

Ina spunea...

lumi,

cred ca ai foarte mare dreptate. ma indoiesc ca americanii ar fi cel mai amuzant popor de pe pamant. dar sunt foarte bine-dispusi all the time, si asta compenseaza :)