duminică, 9 septembrie 2007

Cum era bunica sa-mi conduca viata

*post scris la insistenta Adinei*

Bunicile. Nimic mai inofensiv sau mai bland. Oare ?!

La ce va ganditi cand spuneti « bunica » ? La o batranica simpatica, precum cea din reclama « Untdelemn de la bunica » ? La o tanti draguta cu par argintiu, ce face serbet de trandafiri, are vreo patru pisici si impleteste in zilele lungi de iarna pulovere pentru nepotei ? Imi pare rau sa fiu eu cea care va spulbera iluziile adolescentine. Bunicile sunt cu mult mai mult de-atat, si daca n-ati avut ca bunica o Madeleine Albright cu talente actoricesti deosebite, n-ati trait nimic. Eu, in schimb, mi-am luat portia de « bunicime » cat pentru voi toti, laolalta, asa ca o sa va impartasesc si voua ce inseamna o bunica dintr-o bucata.

O sa incep prin a va spune ca eu am fost crescuta de bunici. Ceea ce, cred eu, e un lucru minunat. Nu zic ca a fi crescut de parinti nu este, dar haideti sa fim cinstiti pentru un minut. La primul copil, parintii sunt terorizati. Au asteptat cu sufletul la gura 9 luni de zile sa apara pe lume o fiinta cheala, stirba si in general foarte umeda. Si, cand in sfarsit, chestia rozalie cu deficit dentar a aparut, au fost nevoiti sa isi recalibreze visele. Viata nu era precum cea descrisa de reclamele la Pampers, in care copilasul adormea ingereste intr-un leagan. Viata se rezuma la minutele de somn dormite, la clipele in care nu mai erau nevoiti sa schimbe scutece, sa dea biberon, sa legene, sa tina pe spate, sa unga cu crema anti-iritatii. No life at all, cu alte cuvinte. Pe langa asta, mai exista si un serviciu, si o viata sociala. Exista. Past tense. Iata chinul parintilor cu un prim nascut.

Din experienta va spun, bunicii privesc toata treaba cu mai mare relaxare. Stiu deja cum se schimb un scutec, stiu care sunt primele semne ale urticariei, stiu cand trebuie sa cheme ambulanta pentru o pata pe burtica, si cand trebuie pur si simplu sa dea cu putina crema de galbenele. Plus ca, incredibil dar adevarat, bunicii tind sa fie mai dragastosi cu nepoteii lor, decat au fost cu copiii lor. Se pare ca este o chestie genetica. Incepeti sa ma invidiati ? Hold your horses, va spun !

Daca va intreb ce va mai amintiti de la varsta de, sa zicem opt ani, ce o sa-mi raspundeti ? Invatati sa faceti bastonase ? Va jucati cu Barbiile pe iarba din fata blocului ? Poate unii dintre voi stiau deja sa citeasca binisor, si se indeletniceau cu povestirile lui Tolstoi ? Minunat ! Evident, in lipsa unei bunici ca ale mele, va plictiseati. La opt ani, cand nu cred ca aveam mai mult de 1,40 si ceva in inaltime, eu vorbeam fluent germana, si scriam la fel de cursiv (eram de altfel eleva unei scoli germane), luam lectii de balet clasic si puteam descifra partituri de Bach cu ochii inchisi. Ca sa nu ma plictisesc, in timpul liber, bunica ma insecrisese si la cursuri de pictura si de engleza, pentru ca la scoala nu exista engleza decat din clasa a II-a. Asa ca, dupa ce veneam de la scoala, si mancam, imi pregateam repede al doilea ghizdan, si alergam tot intr-un suflet la scoala de muzica. Dupa terminarea orelor de studiu muzical, veneam acasa, faceam lectiile, si, daca era zi de balet sau de pictura, mai plecam odata. La noua ani am citit pentru prima data Cavalerii Mesei Rotunde, Razboi si pace sau Colierul Reginei. Nici nu stiu daca intelegeam sensul tuturor cuvintelor, dar mi se pareau fascinante cartile.

Poate va ganditi ca am crescut un copil frustrat, fara copilarie. Ok, e adevarat ca nu toti copiii invata limba lui Goethe de la 4 ani si nu toti stiu sa picteze cladiri din diferite perspective la noua ani. Dar nu-mi acuz bunica pentru zelul ei excesiv. Mi-a vrut binele, chiar daca in ziua de azi nu se mai prea vad efectele eforturilor ei (din orele de balet, am mai ramas pas de deux si pas de trois si poate gambele putin mai sculptate, din lectiile de pian, o singura melodie pe care pot sa o interpretez din memorie, iar de la orele de pictura si sculptura, cateva acuarele cu Cetatea Sighisoarei si vreo doua statuete). O acuz insa pentru excesul de talent actoricesc, pe care si l-a risipit pe mine, unicul si mereu fascinatul ei spectator.

Iata cum decurgeau « reprezentatiile ei ». De obicei, « talentul actoricesc » o lovea la masa, cand eu nu mai puteam sa mananc. Bunica lua o mina serioasa, o privire pierduta, si isi ducea mana la piept : « Vaaaai, mi-e rau ! ». Eu o priveam naucita. « Daca nu mai iei si lingura asta, mi se face rau ! Vai, ma junghie la inima ! Vai, ce ma doare ! » o auzeam, in timp ce-si strangea indurerata ochii. Ok. Puneti-va in locul meu. Aveti in fata o femeie de 60 de ani, cu parul carunt (ceea ce echivaleaza cu seriozitatea in ochii copiilor) de a carei sanatate atarna decizia voastra de a mai inghiti (sau nu) o muscatura din felia unsa cu pateu, o lingura de ciorba de cartofi sau una cu spanac. Cu lacrimi mari de frustrare in ochi, si cateodata cu o greata teribila, mai luam o lingura. « Of, cum nu ma iubesti tu pe mine ! » spunea atunci bunica, vizibil usurata si multumita. « Vrei sa mor ? » Ce vroiati sa zic la faza asta ? Evident, avand in vedere ca asistasem inca de la varste fragede la inmormantari ale diverselor rude, nu-mi suradea ideea, asa ca mai inghiteam inca o lingura de pilaf/cartofi/ficatei/whatever. Cand farfuria stralucea, si in gura mea mica fusese inghesuita si ultima bucatica de hrana, bunica incepea sa se relaxeze.

Si circul asta a durat vreo cinci ani. Pe la opt ani, cred, intr-o dupa-amiaza, cand mi se parea ca o sa vomit daca mai inghit chiar si o galusca, s-a produs the great breakthrough, cum imi place sa numesc acest moment din memoria mea. Bunica era in mijlocul altei crize de inima, furculita si continutul ei stateau amenintatoare in fata gurii mele lipsite de aparare. Am dat din cap repede, cu furie. « NU ! ». Bunica a inceput sa icneasca : « Auuu ! Ma doare inima. Mi se face rau. Vrei sa mor de inima ? » au inceput vaicarelile. Cu ce mai sictirita fata de copil de opt ani posibila, i-am raspuns : « Hai sa te vad ! Mori ! » Bunica-mea a ramas perplexa. Furculita a aterizat pe farfurie, mana i-a cazut de pe cord. Mai tarziu, in aceeasi zi, cand s-a intors bunicul de la pescuit, i s-a plans ca am fost obraznica, ca am refuzat sa mananc si ca am facut-o sa o doara inima. Bunicul m-a pupat pe cap si, nu stiu daca imi amintesc bine, dar cred ca mi-a strecurat si o Milka mare cu stafide in seara aia.

Bineinteles, bunica nu era naiva. A abandonat strategia cu pseudo-crizele ei de inima si a trecut la artileria grea. A inceput sa ma ameninte ca daca nu mancam tot din farfurie, vorbea cu cei de la televizor, ca sa-mi intrerupa desenele. Culmea, daca refuzam sa mananc, televizorul se inchidea fix dupa ce aparea genericul de la « Candy Candy » sau de la « Sandybel ». Alte lacrimi de furie oprimata, alt spanac inghitit in lehamite, alte zambete incantate pe fata bunicii. Mi-a luat vreo doi-trei ani sa aflu ca ea, de fapt, inchidea televizorul din hol, de la panoul electric.

Cu la fel de multa incantare imi amintesc cum imi prindeam parul numai in palmier, pentru ca ei ii placea sa mi se vada fruntea, sau cum purtam cele mai oribile si tepoase pulovere doar ca sa ii fac ei pe plac. Daca ma compatimiti, ei bine, eu eram generatia II de sacrificiu. Generatia I, in primul rand al campului de batalie, a fost mama. Mama merita toata admiratia si tot respectul pentru ca a supravietuit, si, credeti-ma, e ceva sa-i supravietuiesti bunicii mele. Imaginati-va, pentru o clipa, cum e sa stai bine-mersi in camera ta de camin, la facultate, si, intr-o clipa, usa sa se deschida si in prag sa fie mama ta, care a venit, yet for another visit. Sa vada ce mai faci, daca de saptamana trecuta de cand nu te-a vazut ai mai cunoscut vreun baiat, ce mananci, ce haine porti, cum iti faci patul. Nu puteti ? Ei bine, mama nu trebuie sa isi imagineze. Trebuie doar sa fac efortul sa-si aminteasca.

Cat despre mine, da, am plecat la timp din raza ei de actiune. S-a lasat cu plansete, cu reprosuri, cu alte plansete, dar am plecat. Stati linistiti, insa. Bunica nu si-a pierdut din dexteritatea din tinerete. Acum cateva luni, mi-a cerut adresa mea din Bucuresti. Sa-mi trimita nu stiu ce pachet. Ca o caprioara ce merge la taiere, i-am scris-o pe un petec de hartie. Ca sa ma trezesc intr-o dimineata, inainte sa plec la facultate, cu ea zambitoare in prag. A ras mama o ora cand i-am povestit, si mi-a spus ca e randul meu sa duc mai departe « mostenirea » familiei. Pe bunica mea, n-o tine departe o usa sau o yala schimbata. Ma gandesc serios sa-mi schimb identitatea, dar caut ceva low-profile, un nume comun, cum ar veni. Cum vi se pare Inozza Inozzescu ?

12 comentarii:

malina spunea...

Ma gandeam la mama ta, ce amprenta puternica si-a pus bunica ta pe pe felul ei de a fi. A control-freak, o persoana dominanta, santajista, dictatoriala. Striveste sub talpa ca pe un gandac, personalitatea copilului. Sau, in cazul fericit (al tau si probabil al mamei tale), il caleste. Caci e nevoie de tarie sa i te opui. Probabil la un moment dat a facut-o si ea. Asa cum ai facut-o si tu.

(In alta ordine de idei, am zambit cand am gasit seara asta insemnarea ta despre bunica. Tocmai despre asta incepusem sa scriu si eu acum, tot despre o bunica. Avea Amelie dreptate (cred ca stii filmul) cand, curioasa, numara intamplarile de acelasi fel (orgasme) in just the same second. Oare cati scriu acum despre bunica? :) )

diana spunea...

=)) absolut incantator

Inozza spunea...

malina,

easy with the conclusions, cowboy! ;)

in primul rand, bunica mea nu si-a pus amprenta asupra felului de a fi al mamei mele. asupra directiei pe care a luat-o profesia ei, poate, dar nu asupra mamei mele, ca personalitate.

cat despre bunica mea, o fi ea o santajista emotionala notorie si vesnic dornica de control, dar nu a fost nicicand o dictatoare, si cu atat mai putin una care sa striveasca personalitati ca pe gandaci. ;)

iar despre sincronizarea in alegerea topicului,poate sunt serile de duminica un moment al rememorarii copilariei :)

diana,

vorba aia: "someday, you'll look back on it and laugh". crede-ma, pe moment, "incantator" nu e primul cuvant la care te gandesti :)

ana spunea...

bunica ta imi aduce aminte de mama mea, desi mama nu face vizite pe la casa mea sau a surorii mele decat anuntata, in rest...

Anonim spunea...

desi a fost cam excesiva ( si este in continuare ), eu nu am decat sa-i multumesc mamei mele (desi ei nu-i spun inca, pentru ca o incurajez sa fie si mai excesiva).

Inozza spunea...

ana,

daca nu face vizite neanuntate, nici macar nu se califica pentru titlu! nu stiu cum sa-ti spun, dar a veni oriunde, la orice ora, oricum, cu sau fara voia gazdelor este o calitate rara. :))

anonymous,

stii tu ce stii, probabil :) e si asta o parte a paharului, excesivitatea pozitiva. NOT my case.

Licuriciu spunea...

tot respectul pentru bunica ta. nu ti-a vrut decat binele. ma inclin.

malina spunea...

:), bine, bine, retrag concluziile. Deh, am lucrat doar cu informatia disponibila, desigur incompleta.

Ma gandeam azi la o asemenea copilarie. Imi aminteste de bunica lui Rory din Gilmore Girls. :)

dodo spunea...

nu se va supara buni pe tine daca va citi acest post ?

Inozza spunea...

licuriciu,

stii cum e vorba aia: "calea spre iad..."

malina,

sa stii ca aici ai nimerit-o din plin! :)

dodo,

buni & net= total no no
mami a citi in schimb, si a ras. deci stam bine ;)

adinutz micutz pufos..ninge peste tine spunea...

inoi, ai omis ce era mai important in legatura cu bunica ta: ti-a transmis din plin din talentele ei actoricesti - m-am rostogolit de ras cand mi-ai povestit despre grams' imitandu-i simularile de infarct cu atat precizie. Bravo ! bravooo! :))

Inozza spunea...

ce pot spune, adina, I learned from the best! :D