Inozza

Don’t call us, we’ll call you

Dupa cum va spuneam, saptamana trecuta am avut un interviu decisiv pentru viitorul meu. Atat de decisiv incat, daca l-as fi trecut cu bine, mi-as fi petrecut urmatorii doi ani din viata studiind in 3 orase europene fantastice (Copenhaga, Amsterdam si Hamburg).

De reusita acestui interviu depindea daca imi mai cumparam saltea noua sau nu (pe princpiul: daca plec in Europa doi ani, n-are rost sa investesc acum o caruta de bani intr-o saltea pe care mai dorm doar 5 luni) dar si multe alte lucruri, gen relatii, economii, planuri de calatorii etc.

Nu vreau sa va stric suspansul si sa va anunt ca am picat interviul. Asta o stie doar bunul Dumnezeu si comisia de intervievatori, si o voi afla si eu la sfarsitul lui martie. Daaaaar, un interviu in care 70% din timp decanul Universitatii din Bonn incearca sa te convinga ca, pentru ceea ce vrei tu sa faci in viitor, e mult mai bine sa ramai in Romania si sa urmezi un master aici, oh, well… It doesn’t take Einstein to figure out the result, does it?

Si am investit atata energie in interviul asta, Goddam it! Numai sa-mi intind parul mi-a luat o ora, sa ma decid daca adaug brosa la costum alte 10 minute, sa topai prin casa cu Lily Allen atarnand cu dintii de tivul pantalonului alte 15, sa repet in gand cateva formule uzuale din germana alte 20 and the list goes on.

Cand am ajuns acolo, domnea o atmosfera de pension la sfarsitul secolului al XIX-lea. Cateva fete in costume negre, cu fusta pana la genunchi si cocul strans discret la spate, cu pantofi fara toc si unghiile taiate regulamentar stateau cuminti pe scaunele din hol, citind preocupate tot felul de expresii din dictionare romano-germane.

Eu ascultam in casti Cliff Richard si ma felicitam pentru inspiratia de a-mi fi ales un master in engleza. N-am mai conversat in germana ca lumea de cel putin 5 ani, si drept sa va spun, vorbitul germanei nu e ca mersul pe bicicleta.

Inainte sa ne vina randul la interviu (mie si inca unui tip, ne intervievau in perechi), una dintre fete ne spune razand ca a intrebat-o in ce land se afla facultatea unde vrea sa dea ea. Soc si groaza! In ce land o fi a mea? Dau telefon la persoana conectata la Google, aflu, respir usurata, spun si tipului cu care mergeam inauntru ca si el ochise acelasi program. Ne linistim reciproc: care sunt sansele sa ne intrebe pe noi, care alesesem un master complet in engleza, intrebari in germana? Nici una! Ahahahahaha.

Intram. Dupa cateva politeturi si discutii despre ce-am facut pana acum, ce vrem sa facem de acum incolo, ce master, de ce ala, vine intrebarea soc si groaza: vorbim germana? Tipul se fastaceste: el stie limba doar la nivel conversational. Ok atunci, spune presedintele comisiei, in ce land e cutare facultate? #$%&!*$#@&, ma gandesc eu cu gentilete, daca asta-i intrebarea lui, pe mine ce Dumnezeu ma poate intreba?

Aveam sa aflu cateva minute mai tarziu, cand, dupa ce-l transpira pe ala bine cu toate landurile si regiunile Germaniei, ma intreaba si pe mine: germana stiu? Stiu! ii zic eu brava, am facut gradinita si scoala primara in limba germana. Bineinteles, au trecut ceva ani de atunci dar…stiu sa cer o paine, totusi. Sehr gut! aud admirativ din comisie. Inainte sa apuc sa ma umflu ca un balon cu heliul mandriei, aud intrebarea. Daca Fraulein stie germana, ne poate spune ce reprezinta acquis-ul comunitar, cate capitole are el si care sunt cateva dintre acestea? Nu va spun ca mi-a luat 5 minute sa inteleg ce vrea de la mine si inca 5 minute sa ma abtin sa nu-i raspund ba acquis e ma-ta! (pardon my French).

Am intors-o cumva, am vorbit intr-o germano-englezo-franceza de toate profele mele de limbi straine din liceu ar fi crapat de mandrie si am incheiat durerosul capitol al acquis-ului comunitar. Urmatoarele 10 minute le-am petrecut incercand sa-l conving pe decanul din Bonn (caruia i se pusese pata pe mine, stiam eu ca nu trebuia sa-mi iau brosa cu libelula!) ca masterul asta e perfect pentru ceea ce vreau sa fac eu, in timp ce el ma asigura ca n-are rost sa plec din Romania daca oricum vreau sa ma intorc.

Nu va spun ca totul s-a incheiat in coada de peste, ca am iesit ca o matza plouata de acolo, ca am mers tot drumul acasa ca un caine batut, ca m-am culcat si am dormit ca un urs in hibernare si m-am trezit vesela ca un tantar mahmur.

Concluzia acestei experiente academice traumatico-marcante e clara: imi iau saltea!