luni, 25 februarie 2008

Don’t call us, we’ll call you

Dupa cum va spuneam, saptamana trecuta am avut un interviu decisiv pentru viitorul meu. Atat de decisiv incat, daca l-as fi trecut cu bine, mi-as fi petrecut urmatorii doi ani din viata studiind in 3 orase europene fantastice (Copenhaga, Amsterdam si Hamburg).

De reusita acestui interviu depindea daca imi mai cumparam saltea noua sau nu (pe princpiul: daca plec in Europa doi ani, n-are rost sa investesc acum o caruta de bani intr-o saltea pe care mai dorm doar 5 luni) dar si multe alte lucruri, gen relatii, economii, planuri de calatorii etc.

Nu vreau sa va stric suspansul si sa va anunt ca am picat interviul. Asta o stie doar bunul Dumnezeu si comisia de intervievatori, si o voi afla si eu la sfarsitul lui martie. Daaaaar, un interviu in care 70% din timp decanul Universitatii din Bonn incearca sa te convinga ca, pentru ceea ce vrei tu sa faci in viitor, e mult mai bine sa ramai in Romania si sa urmezi un master aici, oh, well… It doesn’t take Einstein to figure out the result, does it?

Si am investit atata energie in interviul asta, Goddam it! Numai sa-mi intind parul mi-a luat o ora, sa ma decid daca adaug brosa la costum alte 10 minute, sa topai prin casa cu Lily Allen atarnand cu dintii de tivul pantalonului alte 15, sa repet in gand cateva formule uzuale din germana alte 20 and the list goes on.

Cand am ajuns acolo, domnea o atmosfera de pension la sfarsitul secolului al XIX-lea. Cateva fete in costume negre, cu fusta pana la genunchi si cocul strans discret la spate, cu pantofi fara toc si unghiile taiate regulamentar stateau cuminti pe scaunele din hol, citind preocupate tot felul de expresii din dictionare romano-germane.

Eu ascultam in casti Cliff Richard si ma felicitam pentru inspiratia de a-mi fi ales un master in engleza. N-am mai conversat in germana ca lumea de cel putin 5 ani, si drept sa va spun, vorbitul germanei nu e ca mersul pe bicicleta.

Inainte sa ne vina randul la interviu (mie si inca unui tip, ne intervievau in perechi), una dintre fete ne spune razand ca a intrebat-o in ce land se afla facultatea unde vrea sa dea ea. Soc si groaza! In ce land o fi a mea? Dau telefon la persoana conectata la Google, aflu, respir usurata, spun si tipului cu care mergeam inauntru ca si el ochise acelasi program. Ne linistim reciproc: care sunt sansele sa ne intrebe pe noi, care alesesem un master complet in engleza, intrebari in germana? Nici una! Ahahahahaha.

Intram. Dupa cateva politeturi si discutii despre ce-am facut pana acum, ce vrem sa facem de acum incolo, ce master, de ce ala, vine intrebarea soc si groaza: vorbim germana? Tipul se fastaceste: el stie limba doar la nivel conversational. Ok atunci, spune presedintele comisiei, in ce land e cutare facultate? #$%&!*$#@&, ma gandesc eu cu gentilete, daca asta-i intrebarea lui, pe mine ce Dumnezeu ma poate intreba?

Aveam sa aflu cateva minute mai tarziu, cand, dupa ce-l transpira pe ala bine cu toate landurile si regiunile Germaniei, ma intreaba si pe mine: germana stiu? Stiu! ii zic eu brava, am facut gradinita si scoala primara in limba germana. Bineinteles, au trecut ceva ani de atunci dar…stiu sa cer o paine, totusi. Sehr gut! aud admirativ din comisie. Inainte sa apuc sa ma umflu ca un balon cu heliul mandriei, aud intrebarea. Daca Fraulein stie germana, ne poate spune ce reprezinta acquis-ul comunitar, cate capitole are el si care sunt cateva dintre acestea? Nu va spun ca mi-a luat 5 minute sa inteleg ce vrea de la mine si inca 5 minute sa ma abtin sa nu-i raspund ba acquis e ma-ta! (pardon my French).

Am intors-o cumva, am vorbit intr-o germano-englezo-franceza de toate profele mele de limbi straine din liceu ar fi crapat de mandrie si am incheiat durerosul capitol al acquis-ului comunitar. Urmatoarele 10 minute le-am petrecut incercand sa-l conving pe decanul din Bonn (caruia i se pusese pata pe mine, stiam eu ca nu trebuia sa-mi iau brosa cu libelula!) ca masterul asta e perfect pentru ceea ce vreau sa fac eu, in timp ce el ma asigura ca n-are rost sa plec din Romania daca oricum vreau sa ma intorc.

Nu va spun ca totul s-a incheiat in coada de peste, ca am iesit ca o matza plouata de acolo, ca am mers tot drumul acasa ca un caine batut, ca m-am culcat si am dormit ca un urs in hibernare si m-am trezit vesela ca un tantar mahmur.

Concluzia acestei experiente academice traumatico-marcante e clara: imi iau saltea!

7 comentarii:

iulia spunea...

Poate ca nu o sa ai nevoie de saltea. Speranta moare ultima!!!
Kiss :*

Katy spunea...

Dupa cum bine zicea si Iulia speranta moare ultima, asa ca amana cumpararea saltelei dupa ce afli rezultatele pe cale oficiala... Si eu am picat un interviu la fel d important, doar ca era pt o universitate din Franta, am supravietuit :)... nu a fost sa fie, sanse vor mai fi, doar stii ca nimic nu este intamplator. Daca esti suparici uita-te in ochisorii lui Lily Allen si supararea iti va trece... :*>:D<

gorgeoux spunea...

Am trecut prin aceeasi experienta acum aproape zece ani. Decanul era de la nu mai stiu ce importanta universitate americana de care-mi legasem diverse asteptari, nu departe de saltele, slujbe si alte seriozitati.

Dupa ce previzibilul s-a intamplat, modul in care mi-am explicat discursul lui a fost reversed psychology: el nu a vazut la mine dorinta sufocanta de reveni in Romania si a reconstrui patria, deci m-a obligat s-o fac.

Desigur, eu am spus ca abia astept sa revin acasa bla-bla-bla, dar n-am putut exprima planuri de marire concrete la nenumaratele intrebari de follow-up. Cred ca el era acolo pentru a vedea cine merita investitia in viitor or something.

Sper ca situatia s-a schimbat radical in anii trecuti. Iar de nu, tot unde trebuie vei ajunge, doar pe alt drum, si cu cinci luni + de super saltea.

Anonim spunea...

da-i naibii. sunt sute, ba nu, mii de oportunitati. nu-ti lua saltea inca!

Ina spunea...

iulia,

asa e. spatele meu se mai poate nenoroci inca cateva luni :)

katy,

da, de curand am primit o oferta mai atractiva, asa ca am ajuns si eu la concluzia ca nimic in viata nu e intamplator

gorgeoux,

ce ironie a sortii, nu? tu nu ai primit bursa sau ce era pentru ca nu vroiai sa te intorci in tara, iar eu tocmai pentru ca vroiam sa ma intorc :)

andreea,

saltea funds tocmai s-au transformat in fustita de primavara si pantofiori funds ;)

Anonim spunea...

that's the spirit! :)

Paul spunea...

fii bucuroasa ca ai incercat. mergi mai departe :)