Inozza

Bursucel

Lui A.S., cu toată dragostea

PS: There is no secret ingredient...

A fost o dată ca niciodată. A fost o dată ca niciodată o Fetiţă care locuia la marginea unei Păduri. Fetiţa obişnuia să-şi petreacă zilele îngrijind cele câteva straturi cu flori din grădiniţa din spatele casei. Avea trei straturi de petunii şi, în anii foarte norocoşi, unul de regina nopţii.

„Florile sunt nişte prietene foarte bune”, obişnuia să se gândească Fetiţa în timp ce plivea cu drag straturile. „Au nevoie doar de un petec de grădină, de câţiva stropi de apă şi de puţin soare. Şi câtă bucurie aduc în schimb!” Asta era poate şi motivul pentru care Fetiţa nu ieşise niciodată din curtea căsuţei ei de la marginea Pădurii.

Într-o bună zi, pe când Fetiţa oblojea tulpina unei flori rănite de vânt, pe neaşteptate, din Pădure apăru un pui de căprioară. Puiul de căprioară nu mai văzuse niciodată o Fetiţă, la fel cum Fetiţa nu mai întâlnise niciodată un pui de căprioară. Aşa că se priviră cu sfială câteva minute. Până când, însetat, sau poate pur şi simplu curios, puiul de căprioară înaintă înspre Fetiţă. Fetiţa îşi aminti atunci de bunele maniere şi deschise larg poarta grădinii, pentru a întâmpina noul şi ciudatul musafir.

La început, puiul de căprioară avu reţineri faţă de Fetiţă. Nu mânca niciodată din palmă şi nu se apropia la mai puţin de zece paşi de Fetiţă. Dar Fetiţa nu i-o luă în nume de rău şi îi aşeza în fiecare zi fânul în colţul special al puiului de căprioară. Zilele se scurgeau, şi puiul de căprioară continua să avanseze. Nouă, opt, şapte paşi... Până când învăţă să mănânce din palmă şi să doarmă cu capul în poala Fetiţei. Fetiţa îl boteză Codiţă, pentru că, spunea ea, avea coada atât de mică.

Codiţă şi Fetiţa deveniră de nedespărţit. Se jucau toată ziua prin grădină, mâncau merele dulci şi zemoase din pomul din faţa casei şi seara adormeau în acelaşi culcuş de pături moi. Fetiţa uitase de florile ei şi de viaţa ei înainte de Codiţă.

Într-o zi însă, când Fetiţa se trezise, observă că prietenul ei nu mai era lângă ea, în culcuşul de pături pufoase. Îl căută necăjită pe Codiţă în grădină, în curte, în casă, se uită chiar şi sub vechea stropitoare smălţuită. Codiţă nu era de găsit. Pe semne se întorsese în Pădure, la fel de neaşteptat pe cum sosise în grădina cu petunii.

Fetiţa plânse pentru prima dată. Îşi ştergea lacrimile mari şi lipicioase cu podul palmei ei mici, dar alte şiroaie de lacrimi alergau grăbite să ia locul celor dispărute. Din ziua aceea, viaţa nu mai era la fel în grădina de la marginea Pădurii. Fetiţa nu se mai juca printre copacii grei cu fructe, fluturii nu mai îndrăzneau să deranjeze liniştea cu fâlfâitul lor, până şi vântul păşea pe vârfuri, jenat parcă. Iar serile, Fetiţa îl ruga pe Doamne-Doamne un singur lucru: să i-l aducă pe Codiţă înapoi.

Într-o dimineaţă, Fetiţa se trezi cu o hotărâre de nestrămutat în priviri. Avea să-şi găsească un nou prieten. Cineva cu care să împartă merele şi perele zemoase, joaca de după-amiază şi culcuşul de pături moi. Cineva care să rămână cu ea în grădina cu petunii. Aşa că îşi pusese costumul ei cel bun de Duminică, ghetuţele ei roşii, luă un coşuleţ cu plăcintă cu mere şi porni, pentru prima dată, în afara curţii de la marginea Pădurii.

Câteva ore mai târziu, Fetiţa rătăcea, obosită şi speriată, pe străzile Oraşului. Ghetuţele o strângeau, dăduse plăcinta unor vrăbiuţe înfometate şi, în general, se simţea foarte singură. După ce străbătuse zeci de străduţe întortocheate, prăfuindu-şi costumul ei cel bun de Duminică, după ce suferise de sete, singurătate şi durere de picioare, Fetiţa se decise să se întoarcă acasă. Oraşul nu era prea prietenos cu Fetiţele mici. Însă cum dădea ea să iasă pe porţile Oraşului, Fetiţa observă că un motan rotund ca un ghem se ţinea curios pe urmele ei. Pentru că nu cunoştea obiceiurile Oraşului, Fetiţa se decise să nu dea importanţă acestui fapt. Motanul putea să fie portarul Oraşului, însărcinat cu conducerea vizitatorilor afară.

Dar motanul nu o pierdu din ochi şi continuă să o urmărească pe drumuri prăfuite până la curtea cu petunii. Fetiţa nu îl invită înăuntru. Se pare că în singurătatea ei uită cu totul de bunele maniere. Motanului, însă, nu părea să-i pese câtuşi de puţin de această impoliteţe. Se aşeză comod în ţărâna din spatele gardului şi adormi liniştit.

A doua zi, Fetiţa se trezi curioasă. Şi, după ce se spălă pe faţă cu apă din butoi, se tiptilă până la gard şi, înălţându-se pe vârfuri, privi dincolo. Motanul o aştepta binevoitor. Fetiţa se fâstâci însă şi se ascunse toată ziua, vizibil preocupată, printre straturile cu petunii. A treia zi, Fetiţa privi din nou peste gardul grădinii. Motanul rotunjor era tot acolo, privind-o răbdător şi parcă zâmbind cu înţelegere în colţul mustăţilor.

Văzând că pare prietenos, Fetiţa îl invită înăuntru şi îl servi cu lapte şi plăcintă cu prune. Motanul bău doar laptele. În tot acest timp, Fetiţa îl privea uimită. „Ce creatură ciudată, îşi zise ea, nu are picioarele lungi, aşa cum le avea Codiţă. Şi ce coadă stufoasă şi încâlcită are! Codiţă avea o coadă mică şi moale! Şi nici boticul nu-l are ca Codiţă. Şi uite ce caraghios se uită la mine! Cred că o să-i spun Bursucel, conchise ea. Într-adevăr, părea un nume potrivit pentru un motan bonom. Asta dacă Fetiţa ar fi ştiut ce era un motan. Adevărul era că Fetiţa nu mai întâlnise un motan niciodată în viaţa ei.

Multe zile de atunci încolo, Fetiţa continua să privească plină de tristeţe spre Pădure, amintindu-şi de Codiţă. Bursucel ar fi vrut să se joace cu ea, dar Fetiţa uitase să se joace, atunci când învăţase să plângă. Bursucel o înţelegea, însă. Aşa că, atunci când Fetiţa se aşeza parcă tristă sub mărul uriaş din faţa casei, Bursucel i se aşeza cuminte în poală şi o privea cu ochii lui mari de motan. Oare la ce se gândea Fetiţa? Oare avea să se joace vreodată cu el?

În zilele bune, Fetiţa prindea drag de Bursucel şi încerca să se joace cu el. Dar, oricât ar fi încercat, într-un final nu făcea decât să-l strângă prea tare în braţe sau să-l calce neîndemânatic pe coada lui mare şi stufoasă. Bursucel se retrăgea atunci trist în spatele gardului să-şi oblojească rănile. În scurt timp, Fetiţa venea să-şi ceară scuze pentru că îl rănise. Adevărul e că uitase cum e să se joace.

Bursucel părăsi de câteva ori curtea Fetiţei, decis să-şi găsească un alt prieten. Revenea însă acolo după câteva zile, fie milos la chemările disperate ale Fetiţei, fie plin de speranţă că Fetiţa avea să renunţe la a fi tristă şi îl va accepta ca prieten de joacă. Pesemne Bursucel era un motan înţelept şi foarte răbdător.

După o vreme, însă, înţelegând că Fetiţa nu se va juca cu el aşa cum îşi dorea, Bursucel plecă din curtea cu petunii, decis să nu se mai întoarcă. Şi nu o mai făcu. În zadar îl striga Fetiţa zi de zi în toate colţurile grădinii. În zadar îi lăsa lapte şi plăcintă cu prune în faţa gardului. În zadar. Bursucel era deja departe de grădina cu meri şi petunii. Şi aşa realiză Fetiţa că îl iubise pe Bursucel cel pufos, pe Bursucel cel răbdător, pe Bursucel cel blând. Pe Bursucel care o făcea să râdă cu tumbele lui împiedicate.

Într-un final, Fetiţa îşi dădu seama că nu era făcută pentru a avea prieteni şi se întoarse tristă la petuniile ei credincioase. "Poate într-o bună zi voi învăţa să mă joc din nou", îşi spunea ea încrezătoare, în timp ce planta noi bulbi în grădină.