marți, 25 noiembrie 2008

Literatură comparată


„Răspunsul mai elaborat şi mai sincer e: bineînţeles că uneori îmi doresc cu disperare să fac dragoste, dar am hotărât să ies din joc o tură. Nu vreau să mă implic într-o relaţie. Sigur că-mi lipsesc săruturile, pentru că sunt o mare pupăcioasă. (Atât m-am plâns de chestia asta, încât ieri Sofie a izbucnit exasperată: „Doamne, Liz, dacă chiar nu mai rezişti, mă ofer eu să te sărut!”) Dar deocamdată nu am de gând să fac nimic în sensul ăsta. Când mă apucă singurătatea, îmi spun: Fii singură, Liz. Învaţă să te descurci cu singurătatea. Trasează-i harta. Suportă singurătatea măcar o dată în viaţa ta. E o experienţă normală pentru orice om. Nu mai folosi niciodată corpul sau emoţiile altcuiva pe post de substitut al propriilor tale dorinţe neîmplinite.


În primul rând, e o strategie de supravieţuire. Am început să caut plăcerile dragostei şi ale sexului cam devreme. Primul prieten l-am avut când abia intram în adolescenţă şi, de la cincisprezece ani, am avut mereu alături un băiat sau un bărbat (câteodată şi-şi). Situaţia asta a durat – cât să fie de-atunci? – cam nouăsprezece ani. Aproape două decenii în care am avut în permanenţă o relaţie, mai bună sau mai proastă. Relaţii care se succedau cu repeziciune, fără măcar să treacă o săptămână întreagă între sfârşitul uneia şi începutul celeilalte. Şi nu pot să nu mă gândesc că poate a fost ceva nociv pentru procesul meu de maturizare.


Mai mult, am avut mereu probleme cu bărbaţii din cauza spaţiului personal. Sau poate nu e bine spus aşa, pentru că îţi trebuie întâi un spaţiu personal cu care să poţi avea ulterior probleme, nu-i aşa? Eu mă topeam pur şi simplu în persoana iubită. Sunt o membrană permeabilă. Dacă te iubesc, poţi obţine orice de la mine: timpul meu, dragostea mea, fundul meu, banii mei, familia mea, câinele meu, banii câinelui meu, timpul câinelui meu, totul. Dacă te iubesc, voi îndura eu durerea ta, îţi voi plăti eu datoriile (în toate felurile posibile), te voi proteja de temerile tale, voi proiecta asupra ta tot felul de calităţi pe care de fapt nu le ai şi voi cumpăra cadouri de Crăciun întregii tale familii. Am să-ţi dau soarele şi ploaia şi, dacă ele nu sunt disponibile imediat, am să stau la rând pentru ele. Am să-ţi dau toate astea şi chiar mai mult, până o să ajung atât de extenuată şi de golită, încât singurul mod de a-mi recăpăta energia va fi să mă îndrăgostesc de altcineva.

Nu mă mândresc cu nimic din toate astea, pur şi simplu aşa am făcut mereu.”


................................................................................................................................................


Aşa începe capitolul 22 din cartea lui Elizabeth Gilbert, Mănâncă, roagă-te, iubeşte. Şi aşa sună revelaţia pe care am avut-o recent, în cel de-al 22-lea an al vieţii mele. Nu e nimic dramatic în asta, doar că nu mi s-a mai întâmplat niciodată să mă recunosc atât de mult într-o carte. Am ajuns atât de captivată încât, pe măsură ce dau paginile, mă aştept să citesc despre lucruri care mi se vor întâmpla în viitor, ca într-un mare glob de cristal.


Paranteză. Vara asta, în plin sezon de arşiţă şi şomaj crunt, am început să mă uit, pentru prima dată în viaţa mea la Sex&The City (aşa se explică, by the way, motivul pentru care am citat-o atât de mult în ultima vreme pe Carrie; I was deeply brainwashed!). Mă uitam la câte un episod pe zi, de obicei la prânz, cu o salată mare în faţă, sau seara, cu o cutie de îngheţată în braţe. Uneori vedeam câte 2, 3 sau chiar 4 episoade odată. Ştiind câte episoade îmi rămăseseră, şi cât de lungă, uscată şi goală se întindea vara înaintea mea, aveam remuşcări la gândul că epuizam stocul de escapism zilnic prea repede.


Apoi, într-o bună zi, în timp ce mă uitam la film, ţin minte că m-am gândit, din senin, că la finalul filmului îmi voi găsi un job. Jobul pe care îl aşteptam. În ziua în care am văzut ultimul episod al sezonului 6, şi, deci, ultimul episod al serialului, am mers la ceea ce s-a dovedit a fi interviul meu de angajare. În ziua următoare, după ce m-am întors acasă de la prima mea zi de muncă, am revăzut Sex&The City, The Movie. Abia după ce am scuturat şi ultimul fir de popcorn din aşternut şi am stins veioza am realizat. Ciudata autoprofeţie mi se îndeplinise. Paranteză închisă.


Citesc încet cartea din care v-am transcris fragmentul de mai sus. Un capitolaş pe seară. Simt că la capătul ei mă aşteaptă un nou început. Sau poate un sfârşit. E prea devreme să ştiu încă. :)


6 comentarii:

iulia spunea...

O sa putem vreodata sa ttraim singuri? Fara sa avem nevoie de nimeni pt implinirea noastra spirituala?

andru spunea...

Fain. Asta-mi aminteste de-o prietena care, la fel, citea ceva misto de tot, de tot si-mi scrie pe mess intr-o seara ceva de genul: "Bai, mai tine-ma si tu de vorba, ca nu stiu cum sa fac sa citesc mai incet cartea asta!"

Deci: ai nevoie sa te tin de vorba?

Ina spunea...

iulia,

no way. :) suntem animale sociale, remember? dar nu asta era my point. my point era ca uneori e bine sa traim (si) singuri.

andru,

yes, please! :)

iulia spunea...

Am cumparat cartea, e mai mult decat as fi crezut :) Multumesc

Ina spunea...

iulia,

ma bucur ca ti-a placut! :)

sara spunea...

Acum ma apuc sa citesc:)