Inozza

Tradiţii vechi/tradiţii noi

În fiecare an de Crăciun mama face o turtă dulce specială, după o reţetă proprie, care, la drept vorbind nu e chiar turtă dulce, dar are aroma respectivă. :) Şi, orice ar fi, este prăjitura noastră tradiţională de Crăciun. Tot la fel a devenit deja tradiţie ca în dimineaţa de Ajun tata să vină cu doi brazi, proaspăt aduşi din pădure, să-i sprijine de uşa magaziei sau garajului şi să aştepte ca noi să ne adunăm la geamul din bucătărie, să jurizăm şi să-l declarăm câştigător pe unul dintre ei.

Tot tradiţională este şi aprinderea celor două sfeşnice de cristal pe masa din sufragerie şi împodobirea pereţilor holului cu ghirlande de globuleţe şi ursuleţi. Şi eu am două mici tradiţii personală de Sărbători: în fiecare noapte de Ajun (cu o singură excepţie în ultimii 7 ani) stau până în zori citind ultimul volum cumpărat din „Harry Potter” şi într-una dintre ultimele nopţi ale anului mă uit la „Pretty Woman”.

Anul acesta, Sărbătorile de iarnă m-au găsit într-o stare deplorabilă, cu un gol în suflet pe care nu l-au putut umple cadourile cumpărate sau confecţionate, zecile de bomboane de ciocolată mâncate, sutele de luminiţe privite sau miile de fulgi de zăpadă care m-au nins. Crăciunul acesta e primul Crăciun în care sunt nevoită să funcţionez ca o busolă care şi-a pierdut Nordul. Iar faptul că acasă nici una dintre vechile noastre tradiţii (cu excepţia pseudo-turtei dulci) n-a fost păstrată m-a derutat şi mai mult.

Pentru prima dată, anul acesta tata a adus acasă un brad artificial. Doi, de fapt, de dragul tradiţiei de a-l alege pe cel mai frumos. Ştiu că este un gest ecologic frumos, dar mă sperie perspectiva de a ajunge să dăm cu spray cu aromă de brad prin casă, precum californienii.

Tot anul acesta, din cauza transformărilor arhitectonice prin care a trecut apartamentul nostru, n-am mai putut agăţa ghirlande de globuleţe sau ursuleţi şi clopoţei pe pereţii impecabili ai holului. Nici măcar „Harry Potter” nu m-a mai însoţit în noaptea de Ajun (nu ştiu cum de nu m-am gândit la asta Ajunul trecut, în timp ce citeam ultimul volum al cărţii, d’oh!).

Tradiţiile sunt create pentru a ne da un sentiment de siguranţă. Pentru a marca trecerea timpului şi a da un sens lumii în care trăim, fără îndoială, dar şi pentru a ne ajuta să trecem mai uşor peste senzaţia (înnebunitoare dacă am percepe-o constant) trecerii noastre.

Tradiţiile, ca şi oamenii pe care îi iubim, ar trebui să fie acolo mereu, ca stelele (de fapt nu, nu la fel ca stelele, stelele sunt înşelătoare şi luminează dintr-un trecut în care poate nici nu existam; până şi lumina emanată de soare are o întârziere de 8 minute, ştiaţi?!). Tradiţiile, ca şi oamenii pe care îi iubim, ar trebui să fie acolo mereu, ca Nordul. Nimeni nu ar trebui să aibă dreptul să-ţi promită că va fi Nordul tău fără să se ţină de cuvânt, la fel cum nimeni nu ar trebui să aibă dreptul să-ţi ia tradiţiile.

Dar lucrurile astea se întâmplă. Nordul mai dispare uneori şi te vezi nevoit să te descurci cu celelalte trei semne cardinale rămase, cum poţi tu mai bine. Iar tradiţiile, la rândul lor, dispar influenţate de circumstanţe vitrege, fie că sunt conştiinţa ecologică, schimbările de decor sau, pur şi simplu, epuizarea volumelor unei cărţi.

Şi atunci, pentru că ai nevoie de acel sentiment de siguranţă (pe care nu ţi-l poate da contemplarea stelelor demult stinse), faci singurul lucru decent pe care îl poţi face. Te orientezi spre Sud şi inventezi noi tradiţii, care, cu puţin noroc, vor fi cel puţin la fel de bune ca şi cele vechi.