Mâine începusem să uit
Pentru că până acum nu am avut nicio epifanie, mereu am crezut că o astfel de revelaţie trebuie să aibă loc într-un cadru cu totul aparte. Poate într-o zi la Chartes, în apropierea unui loc de întâlnire al druizilor. Poate într-o după-amiază la mănăstirea din Petra, în colbul din pustiul Iordaniei. Poate într-o noapte, în faţa Ka`ba-ului din Mecca.
Sau poate, prin absurd, într-o dimineaţă devreme, la etajul 1 al unei clădiri de birouri din Bucureşti. Cuvintele le-am găsit într-o pagină a unui ziar gratuit. Le-a rostit o actriţă, referindu-se la cariera ei: „Trecutul nu mai există, iar viitorul este incert. Prezentul este cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor”.
„Trecutul nu mai există”. Am avut nevoie de o clipă să-mi recapăt respiraţia. „Trecutul nu mai există” scria clar pe foaia de ziar. Şi totuşi, trecutul exista peste tot în jurul meu. În bluza pe care o purtam, care ducea cu ea povestea zilei în care a fost primită, povestea zilelor în care a fost purtată, povestea mângâierilor care au brăzdat-o sau a petelor de ciocolată fierbinte pe care le-a primit în după-amieze târzii.
Trecutul era acolo, în aceeaşi melodie pe care mă încăpăţânam să o ascult pe repeat. În parfumul care-mi şerpuia în sus pe linia gâtului, umplându-mi nările şi mintea de imagini cu parcuri şi arici. În soneria telefonului, în medalionul gol pe care îl purtam, în mesajele pe care nu le puteam şterge, în oglinda din baie atunci când mă priveam.
Am mai citit încă o dată cuvintele. „Trecutul nu mai există”. Şi atunci eu cine eram în acest prezent insular? Şi ce puteam face cu toate amintirile? Unde era miraculosul Recycle Bin uriaş de care aveam atâta nevoie?
Ridicând ochii din ziar am văzut pe monitor tabelul în Excel la care lucrasem în ajun. Era plin de căsuţe roşii, acolo unde nu ştiam informaţia pe care trebuia să o completez sau unde nu eram sigură de ea. Arăta ca o tablă de şah în alb şi roşu. Cam aşa arată şi prezentul meu, m-am trezit gândindu-mă. Plin de fragmente din trecut acolo unde nu ştiu ce ar trebui să adaug. Un prezent peticit, în care, deşi căsuţele albe sunt mai numeroase, cele roşii ies în evidenţă. Un prezent în care tristeţile apuse sunt preferate incertitudinilor viitoare. Un prezent conjugat la trecut.
„Trecutul nu mai există” mi-am repetat pentru ultima oară. După care am schimbat melodia.
*de data asta păstrăm un moment de linişte :)
