Inozza

Damage Control

Durere de cap. Un fel de zumzet imperceptibil care imi umple aparatul vestibular. Dorința de a nu-mi fi deschis ochii. Cam asta a fost starea cu care m-am trezit azi-dimineață.

Petrecerea de aseară a fost foarte ok, gradul de ok-ness crescând direct proporțional cu numărul de pahare de vin băute. Lume multă, dichisită, vedete, ruj foarte roșu, tocuri cui, adidași fistichii de la Raionul 6, băuturi colorate, hostesse zâmbitoare.

Probabil atmosfera obișnuită din Fratelli, acest club de maxime fițe situat într-o fundătură în stilul vulcanilor noroioși. Mă uitam în parcare la toate Jaguar-urile, Audio A 8-urile și Bentley-urile pline de noroi, care străbătuseră o străduță lăturalnică plină de hârtoape și gropi pentru a-și aduce proprietarii în acest local de mare clasă. De altfel, la intrarea în curtea interioară a clubului un cearșaf stilat agățat de un zid transmitea scuzele proprietarilor pentru inconveniențele drumului, asigurând clienții că situația e în curs de rezolvare. Nu mai zic nimic de armatele de Jimmy Choo-uri care au înfruntat tremurătoare bălțile și nororiul din parcare. Really classy.

Deși playlistul nu a fost tocmai pe gustul meu, cantitatea de vin îngurgitat a fost suficientă pentru a dezlănțui the party monster in me, așa că I had loads of fun. Poza de mai jos nu e edificatoare pentru the loads of fun (a fost făcută cândva la sosire) dar am postat-o ca să vedeți rochița mea retro, which I really like :)

Pe la 2, colegul meu Radu m-a condus cu mașina acasă, lăsându-mă în intersecția din fața blocului meu. La semafor, două mașini. Când traversez strada, una dintre ele mă claxonează exasperant. În mod normal mi-aș fi continuat mersul, dar alcoolul din mine a decis să-l pună la punct pe nesimțit. Mă întorc pe tocuri (ah, ce spirituală pot fi, chiar și așa, cu durere de cap) și mă opresc în fața geamului. Tipul a rămas perplex. I-am făcut semn să coboare geamul și l-am întrebat foarte serioasă dacă vrea să-mi comunice ceva. Alte secunde de șoc. „Ăăă...păi...te-am claxonat doar pentru că ești drăguță” a spus tipul și (incredibil!) s-a înroșit (abia azi am început să mă gândesc la inconștiența gestului meu nocturn). I-am mulțumit și i-am spus că tocmai mă întorc de la lansarea unei reviste (avem pe brațe vreo 4 exemplare Max luate de la ieșire). „Citești reviste pentru bărbați?” l-am întrebat. „Da, FHM”, a spus el. I-am întins un număr de Max. „Uite, dacă te saturi să te uiți doar la poze, răsfoiește-o pe asta.” Și am plecat. A fost, probabil, cea mai ciudată întâlnire din noaptea respectivă pentru bietul om.

Azi-dimineață, ca după fiecare noapte de beție am efectuat operațiunea numită de mine „damage control”. Lucrurile se petrec în felul următor: deschid ochii și mă asigur că sunt în patul meu. Odată ce am depășit etapa asta, verific dacă sunt singură în pat, sau, dacă într-un exces de generozitate/hormones gone bad n-am invitat la mine o colegă, un coleg/un necunoscut. Apoi verific starea organelor interne și încerc să depistez focarele de durere (Mă doare capul? Și senzația asta e greață sau e doar amorțeală? Dar țiuitul ăla de unde se aude? E la mine în cap sau în apartamentul vecin?). După ce bifez ușurată și chestia asta trec printr-o mică verificare a acurității memoriei: ce zi e azi, cu cine m-am întâlnit aseară, cât am băut, cu cine am dansat, cum am ajuns acasă. După care verific starea membelor și forța lor de a ridica plapuma. De obicei evit diada satanică: uitat în oglindă – băut apă. Am numai amintiri neplăcute cu aceste ipostaze.

Ei bine, azi-dimineata am decis că ăsta e unul dintre cele mai bune damage controls efectuate. Eram în patul meu, singură, aveam doar o vagă durere de cap și o ușoară senzație de centrifugă, mi-am adus aminte ce și cum s-a întâmplat aseară, ce mai, o dimineață perfectă. M-am uitat pe geam, am văzut un soare orbitor și un termometru care indica 12 grade și, dintr-o dată, am realizat că mi-era groaznic de cald. Ce zi de primăvară perfectă!, mi-am zis și am ales din dulap o bluză fără mâneci și o jachetă scurtă cu mâneci trei-sfert. Am ezitat între a alege bluza fără mâneci și un tricou, dar am cedat ispitei de a lua tricoul. Am ieșit din casă tot o veselie, și n-am băgat de seamă privirile buimace ale celor din jur sau faptul că ceilalți trecători purtau geci de iarnă, fulare și căciuli.

Abia după vreo 2 stații de tramvai am realizat că mi-era groaznic de frig, așa că am sunat un coleg să-i spun că întârzii pentru că tre să merg într-un magazin să-mi iau un pulover. Mi-a râs isteric în receptor când i-am explicat cum, din cauza combinației mahmureală + soare afară am ieșit din casă pe 5 decembrie cu brațele goale.

Mi-am luat o frumusețe de pulover movuliu, pe care l-am îmbrăcat în cabina de probă și nu l-am mai dat jos iar acum sunt subiect de glumițe la birou. Chiar înainte am auzit un „Băi, mi-am uitat mobilul acasă, mă duc să-mi cumpăr altul! Hi hi hi hohohoh!” Nu poate să-i mai țină mult, nu? În fond, parcă nici capul nu mă mai doare la fel de crunt. (Retractez, tocmai a trântit ceinva o ușă și m-am întors în Epoca de Piatră a durerilor de cap. Aaaaaaaaaaahhhhhhhhhhhhhhhhhhhh).