Să nu îi fie frig
Cineva mi-a povestit cum ieri i-a murit un prieten (de doar 21 de ani) într-un accident de circulație stupid (ca toate accidentele de circulație, de altfel). Detaliile erau cele clasice: cum s-a petrecut accidentul, cine a fost vinovat, cum nimeni nu se aștepta ca un băiat așa plin de viață să iasă pe ușă (mergea cu mașina singur, la teatru) și să nu se mai întoarcă niciodată.
Povestea are și un detaliu care m-a înduioșat foarte tare. După petrecerea accidentului și anunțarea rudelor băiatului, mama acestuia a venit la locul accidentului și, până la sosirea celor de la morgă, a insistat să rămână alături de copilul ei pe câmpul înghețat. Nimeni nu a putut s-o clintească, deși afară era un ger cumplit. ”Cum să-l las aici singur, în frig?” le răspundea mama tuturor, în timp ce-și învelea copilul. Nimeni n-a îndrăznit să-i spună că fiul ei nu mai simțea nici frigul, nici singurătatea.
Toți cei prezenți știau că, la nivel rațional, mama percepea inutilitatea gestului. La nivel emoțional și psihic însă, gestul îi era unul firesc și necesar.
Apoi mi-am dat seama că fiecare dintre noi stă, la un moment dat, pe un câmp înghețat al memoriei și ține la piept corpul lipsit de viață al unei relații, al unui sentiment, al unui eu care nu mai există. Văzut aievea, gestul frapează și înduioșează. Simțim un amestec de milă, compasiune și nesfârșită tristețe pentru mama care refuză să conștientizeze moarte fiului și îl apără de răceală și de singurătate.
Nu conștientizăm, însă, că deseori suntem înconjurați de oameni care săvârșesc același ritual de priveghere, doar că nu în plan fizic. Și partea proastă este că nu există nimeni care să le descleșteze corpul inert din brațe, să îi ridice și să îi ducă acasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu