Meet Roman Tolici

În câteva zile va apărea la chioșcurile de ziare numărul doi al revistei Max, pentru care am avut fericitul prilej (dar mai ales o curiozitate aproape bolnavă :D) să-l intervievez pe Roman Tolici. Dacă nu știți cine este Roman Tolici, citiți mai jos, în avapremieră, începutul articolului respectiv.

Linkurile sunt puse ca să vă familiarizați cu munca lui. Atenție, însă, unele dintre lucrările lui s-ar putea să vă testeze pudoarea într-un mod cât se poate de neplăcut. Nu-mi asum nicio responsabilitate pentru persoanele cardiace, habotnice sau pentru feministele convinse. Acestea fiind spuse, enjoy!

„Dacă faci parte din categoria celor care consideră ”Portocala mecanică” un film prost, menit să promoveze violența gratuită, nu o să-ți placă Roman Tolici. Deloc. Ai putea fi tentat, de fapt, să simți indignare, stupoare sau chiar dezgust la vederea lucrărilor sale. Caz în care ai avea, inconștient, chiar reacția scontată de artist. Pentru că, din spatele fiecărei picturi ale sale, Roman Tolici se distrează pe seama tabuurilor din mintea ta.

Când le-am spus cunoscuților că îl voi intervieva pe artistul Roman Tolici pentru ”Max”, prietena mea Ligia m-a avertizat grijulie: ”Să te îmbraci până în gât, auzi? Să n-ai decolteu sau fustă. A, și să vă întâlniți într-un loc public.” Cine îl cunoaște pe Tolici din prisma ciclului său de picturi ”Park” (în care se folosește de imagini ale societății contemporane pentru a reda specificul unor națiuni) sau din prisma seriei ”Action” (în care Tolici descompune ca în animație imaginile hiperrealiste) va fi uimit de un astfel de sfat. Pe de altă parte, atunci când nu pictează cinematografic fetițe mâncând prăjituri, schelete vesele sau celebrități rase, Tolici găsește o plăcere deosebită în a se juca cu pudibonderia celorlalți: scene de sex oral, anal sau de grup încărcate de violență, portrete nud ale lui Iisus, poezii în care se regăsesc toate sinonimele posibile ale organelor genitale etc. Recunosc că m-am îndreptat către locul de întâlnire destul de circumspectă. Persoana pe care am întâlnit-o, însă, mi-a cam spulberat prejudecățile. Faceți, așadar, cunoștință cu Roman Tolici.“

PS: Deși n-am inclus-o în prezentarea de mai sus, trebuie să vă dau un link și către capodopera - în viziunea mea - creației toliciene: Evanghelia după Moș Crăciun. Știu că, exceptând o pictură, toate celelalte din serie au fost deja vândute unor colecționar particulari, dar nu mă pot abține să-mi imaginez că poate voi reuși cândva să cumpăr, la supra-preț, măcar una dintre ele. :)

James Blunt, anyone?

Sunt posesoarea unui minunat bilet la concertul lui James Blunt din seara asta la Polivalentă, courtesy of my incredible friends. :D Mai vine cineva? :)

Later edit:

Mă tot pornesc de câteva zile să vă povestesc cum a fost la concert, dar nu sunt într-o stare prea scriitoricească zilele astea. :)

Concertul a fost incredibil de fain, exact cum m-am așteptat. Blunt are o voce extraordinară live și nu e în niciun caz la fel de leșinat pe scenă ca în videoclipuri. :P Fanii isterici (cum era tipa de pe scaunul din stânga mea, care la un moment dat cânta mai tare decât el) să mă scuze aici.

Am avut bilet pe rândul 8 al sectorului 3 de la parter, deci, practic, pe ultimul rând. Cu toate astea, am avut vedere foarte bună asupra scenei. În spatele meu era un gărduleț care înconjura un fel de cutie neagră. Pe la mijlocul show-ului (pentru că a fost show, cu partea în care Blunt făcea surfing călare pe pian) am înțeles ce era cutia mare neagră din spatele meu. Era o mini-scenă, pe care Blunt s-a urcat, după ce a trecut vijelios prin mulțimea în delir. Și da, ca o fană adevărată ce sunt, nu m-am putut abține să nu dau mâna cu el când a trecut prin fața mea. :D

Au urmat apoi trei melodii cântate la pianina de pe mini-scena din spatele sălii, în timpul cărora am devenit spectatoare în primul rând. Îmi pare doar rău că nu a cântat de acolo și ”1973”, preferata mea.

Ce mi-a plăcut: Oamenii, atmosfera. Au fost oameni care au cântat cu el pe toata durata concertului. Eu am făcut pauză numai la două piese pe care nu le mai auzisem până atunci. :) Mi-a plăcut foarte mult și piesa ”No Bravery”, pe care a cântat-o acompaniindu-se doar de pian, în timp ce pe ecranul din spatele lui erau proiectate imagini dezolante din Kosovo (unde Blunt a fost ca soldat în 1999). Pretty touching. De asemenea, spre final, s-au derulat pe ecran imagini cu spectatorii care au participat la concertele lui de-a lungul timpului. A făcut o fotografie de pe scenă și cu cei prezenti la Polivalenta, pe care a promis să o includă în slide-show. Și da, aia mică, ce respira greu și nu a intrat în cadru eram eu. :))

Ce nu mi-a plăcut deloc: Faptul că Blunt nu a lăsat spectatorii să-i cânte ”Happy birthday!” (era ziua lui de naștere a doua zi). E adevărat, prima încercare a fanilor a fost prost sincronizată (imediat după prima melodie, când bietul om încerca să bea niște apă). Dar nici la următoarele două încercări Blunt nu s-a arătat mai impresionat și i-a ignorat, pur și simplu. Când i-am povestit despre asta unui amic, mi-a spus că asta e dovada că e un bun profesionist. Oare? Mie mi s-a părut insensibil. Să ignori zeci de oameni care și-au părăsit scaunele și au venit să-ți cânte în fața scenei ”La mulți ani! ” nu poate fi decât o mostră a proverbialei glacialități britanice. Eu prefer să îl consider tributar acestui clișeu cultural decât să mă gândesc la el ca la un tip nepoliticos.

Anywayz, per total, mă bucur că am fost acolo. Mi-a dat o stare nespusă de bine.

Lista

De câteva zile, nu reuşesc să scap de veşti proaste şi supărări obositoare. Şi am impresia că umblu ca tipul din videoclipul lui David Grey (This Year's Love) care, oriunde ar merge, e însoţit de un nor care plouă deasupra lui. Aşa că azi, după o zi întreagă de încruntat, stresat şi iar încruntat, un singur lucru a reuşit să mă binedispună.

E o listă primită de la cineva cu promisiunea serioasă de a nu o mai arăta şi altora (şi am de gând să mă ţin de promisiune, aviz amatorilor) şi care conţine - în 99 de pagini - numerele de telefon ale (basically) tuturor persoanelor publice din România. Întocmită de un producător TV, lista pare o ciudată frescă a societăţii noastre: de la Principesa Margareta şi Prinţul Paul de România la Mihaela Rădulescu şi Dani Oţil, de la Tudor Chirilă la Cristi Chivu, de la Maia Morgenstern la Traian Băsescu, de la Marius Moga la Emil Hurezeanu, de la Mihai Găinuşă la Ilie Năstase, lista conţine numerele de telefon ale sutelor de oameni care umplu zilnic ecranele sau primele pagini ale ziarelor şi ale revistelor.

Vedete Playboy, politicieni, sportivi, actori de teatru, telenovelişti, designeri, prezentatori sau realizatori TV, cântăreţi pop, folk, jazz, hip-hop de operă sau de muzică populară, miliardari, redactori-sefi de glossy-uri, prezentatori de radio, stripperi, manechine, fotografi, preşedinţi de fundaţii şi directori de spitale, compozitori, scriitori, regizori şi mulţi alţii, toţi se înghesuiesc în documentul Word ca într-un mare album de familie.

Îmi amintesc că i-am aplaudat în faţa scenei cu lacrimi în ochi, că m-au emoţionat la Olimpiadele sportive, că i-am privit cu dispreţ în paginile Libertatea, că i-am ascultat cu interes în talk-show-uri, că am râs la glumele lor (mai mult sau mai puţin bune), că le-am fredonat azi-vară melodiile, că m-a enervat nesimţirea şi prostul lor gust sau că le-am citit cu interes cărţile, editorialele sau recenziile.

Ştiu, bineînţeles, că liste ca aceasta mai deţin alte zeci şi chiar sute de persoane în România. Dar nu îmi pot reprima o ciudată voluptate la gândul că toţi oamenii ăştia sunt la un bip distanţă. :) Şi, chiar dacă nu o să folosesc contactele respective decât în scopuri profesionale, nu mă pot abţine să-mi imaginez cum ar fi să trimit un mesaj cu textul "Sunteţi extraordinar, maestre!" lui Radu Beligan la finalul unei piese de teatru sau un "Cum mai stăm azi cu narcisismul ? :P" lui Alex-Leo Şerban. :)) Sau poate un încurajator "Nouă să ne stea bine părul!" Elenei Gheorghe înainte de Eurovision?

Idei am eu destule, noroc că stau bine la capitolul auto-control. :)

Roma în 5 experiențe necesare*

Dacă ai doar două zile pentru a vizita Cetatea Eternă, riști să te înghesui alături de alte mii de turiști pentru a vizita locurile comune. Noi îți propunem un altfel de periplu, care să-ți solicite toate simțurile.

Prima oprire este Piazza Campo dei Fiori. Un fost câmp cu flori, în prezent târg de fructe, legume și flori, piața îți va încânta nu doar mirosul, ci și auzul. Merită să negociezi câteva minute un kilogram de roșii suculente doar pentru a asculta accentul inconfundabil al vânzătorilor. Ca să nu te lași furat de peisajul mirific, totuși, e bine să știi că aici a fost ars pe rug Giordano Bruno în 1600.

A doua oprire este tot o piață, Piazza Navona, unul dintre cele mai populare locuri de întâlnire din Roma. Poți să urmezi exemplul cârdului de turiști, pozând fântână barocă sau biserica Sant'Agnese in Agone, însă nu trebuie să ratezi adevărata atracție a pieței: tartufo de ciocolată, pe care îl poți savura la Bar Tre Scalini.

Dacă ai chef de senzații (ceva mai) tari, nu trebuie să ratezi următorul loc: Muzeul Criminologiei și Torturii din Roma, pe Via del Gonfalone, nr. 29. De la ”taurul de foc” (un fel de plită umană) la ghilotina papilor, muzeul e un adevărat Disneyland pentru fanii Hanibal Lecter de pretutindeni.

Pe seară dă-te mare degustător de vin într-un bar atât de tradițional încât se numește Wine Time (în Piazza Pasquale Paoli, nr. 15). Aici, pentru 27 de euro, ai parte de mai multe specialități de vin, de o selecție de brânzeturi tradiționale și gustări reci, precum și de transport dus-întors la hotel (prietenii știu de ce...).

E bine că ai ceva alcool la bord, pentru că următoarea oprire îți va testa simțul ridicolului. Dar dacă ești cu iubita, va insista să o duci pe Ponte Milvio, cel mai vechi pod al Romei. Aici vin îndrăgostiții din toată lumea pentru a prinde un lacăt de unul dintre stâlpii podului, ca simbol al dragostei lor eterne. Ritualul a fost inventat de autorul Federico Moccia în bestseller-ul său din 2006, ”Ho voglia di te”. Măcar să știi cui trebuie să-i ”mulțumești”...

* Articol orfan, scris în 30 de minute, care nu și-a mai găsit loc în paginile revistei Max. M-am gândit că voi o să-l iubiți, chiar și așa orfan de revistă cum e. :)

Mâine, în Adevărul

O prietenă jurnalistă mi-a cerut acum două zile ajutorul pentru un articol cu tema ”Ce te face fericit în cuplu”. Și nu, ideea nu era să-i împărtășesc din experiența mea nemăsurat de bogată în domeniu, ci să îi recomand măcar un cuplu care o duce pe roze pentru a-i intervieva, pentru că, mi-a spus ea: ”Eu nu știu niciun cuplu funcțional”.

Prima reacție, panica. La naiba, nici eu nu știu niciun cuplu funcțional, m-am gândit. Iar puținele (3-4) pe care le știu și care pot fi înghesuite, cu puțină bunăvoință, în sertarul funcțional, nu vor accepta să-și împărtășească experiența într-un cotidian. Cred că era mai simplu dacă îmi cerea să-i aranjez un threesome cu Angie și Brad.

Între timp, însă, după ce a trecut criza de inspirație inițială, mi-am adus aminte de Flo și prietenul ei, cuplu care chiar pare funcțional, și, mai mult de atât, fericit. Apoi m-am gândit și la colega mea de apartament cântăreață și la prietenul ei basist (pe care îi puteți asculta aici) și am început să respir ușurată. Ba chiar, după câteva minute de pus neuronii să alerge ca hamsterii pe rotiță, am descoperit că mai știu vreo două cupluri funcționale, dar care, din motive subiectivo-obiective au refuzat să apară la gazetă.

Mâine puteți citi în Adevărul, așadar, povestea (pen)ultimilor mohicani ai cuplurilor funcționale din universul meu apropiat. Mai demult, cineva îmi spunea că problema mea este că nu cred în ideea de căsătorie. Guess what, la cum arată lucrurile, în curând n-o să mai cred nici în ideea de cuplu.

Later Edit: Găsiți articolul din Adevărul aici. Se pare că Roxana, colega mea de apartament, n-am mai apărut. În schimb sunt Flori și al ei Andrei, care arată sooooo cute împreună! :)

How I met your dress designer

Am avut o săptămâna destul de ocupată, cu vizite la medic, petreceri, musafiri și nesfârșite job deadline-uri, motiv pentru care nu am reușit să scriu nimic din ce mi-am propus să scriu pe blog. Așa că până diseară, când am speranțe că voi povesti –în sfârșit– despre cea de-a doua zi la Roma, o să scriu un post pe care-l aveam în plan încă din decembrie. :D

Am aflat de Diana Bobar pentru prima dată chiar aici, pe Inozza, în urma unui comentariu pe care mi l-a lăsat. Așa am intrat pe blogul ei, sofashon.com, unde am descoperit o fată simpatică și pasionată de modă. Am continuat să răsfoiesc la interval blogul, minunându-mă de cât de repede evolua Diana, ca designer: de la niște cămăși bărbătești modificate, la primele bluzițe cusute, la primele rochii, apoi la prima colecție, primele rochii vândute într-un magazin, la primele rochii de mireasă, la primele vedete care i-au purtat creațiile (solista de la Mandinga într-un afiș cât casa Poporului, Inna, în primul videoclip al piesei ”Hot”, mai nou o prezentatoare TV într-o defilare de modă etc.), la primele apariții în presă (am fost foarte încântată când mi-a spus că eu i-am luat primul interviu din cariera ei :D).

Așa că, atunci când a trebuit să scriu un articol despre blogurile de modă românești, Diana Bobar și al ei sofashon au fost prima opțiune. Diana a fost foarte drăguță și a acceptat să ne întâlnim la o ciocolată caldă într-o seară ploioasă de noiembrie, într-una dintre multele ei deplasări la București. Rezultatul îl puteți citi mai jos. Iar aici este și un link la postul ei despre articolul din On.

Ceea ce m-a frapat la Diana nu a fost felul ei extrem de prietenos și deschis de a interacționa sau modestia ei (are chiar și un fel foarte amuzant de a se minuna de ceea ce i s-a întâmplat, de parcă ar vorbi despre realizările altcuiva), ci ambiția și puterea ei de muncă extraordinară. Vorbește de zecile de ore pe care și le petrece cusând, tăind și croind materialele, de nopțile de nesomn, de dureri de cap și mâinile obosite de parcă ar fi o joacă cu lopățica, la groapa cu nisip. Și a pornit pe acest drum așa cum își promit să pornească alte zeci sau poate sute de mii de fete: printr-o rezoluție de Anul Nou.

Doar că, spre diferență de celelalte zeci sau sute de mii de fete care nu reușesc să slăbească 5 kilograme, să se lase de fumat, să se apuce de franceză sau de yoga, Diana s-a ținut de promisunea ei. ”Vreau să învăț să fac rochii și să am o colecție!” mi-a povestit ea că și-a propus. Și nu se împlinise un an de la acea rezoluție când am întâlnit-o pe Diana Bobar, deja designer cu sute de comenzi, cu două colecții personale, cu rochii vândute din SUA în Malaezia și din Iran în Singapore.

Încerc să-mi aduc aminte de impresia puternică pe care a lăsat-o asupra mea în acea seară, de fiecare dată când simt că mă copleșește munca. Și mi-ar plăcea ca, într-o bună zi, să găsesc ceva care să mă pasioneze la fel de mult cum o pasionează pe Diana hainele. Cred că planeta noastră ar fi un loc mai frumos dacă ar exista mai mulți oameni împliniți cum e ea. :)

În cu totul altă ordine de idei, tot prin Diana am aflat de Florina, fata talentată din spatele Josephine.ro care mi-a creat azi-iarnă niște bijuterii personalizate din cristale Swarovsky. M-a impresionat profesionalismul ei (de exemplu, am vrut o broșă cu o anumită culoare de cristale pe care Florina nu o avea, dar pe care mi-a promis că avea să o comande la Paris și să o primească într-o săptămână, și a respectat termenul de livrare cu religiozitate), dar și talentul ei de a transforma niște pietricele colorate în bijuterii care schimbă nu numai aspectul unei ținute, dar și lumina din ochii celei care le poartă.

Am vrut să vă pun niște poze cu colierul, cerceii și broșa comandate atunci când mi-a sosit coletul, dar din păcate una dintre persoanele care avea să le primească e cititoare fidelă a acestui blog și n-am vrut să-i stric surpriza de Crăciun. :) Vă voi pune, în schimb, o poză cu broșa pe care vreau să mi-o cumpăr cât mai curând din colecția ”Les Fleurs de Josephine”. Sunt incredibile!

Dacă mai aflați de fete drăguțe (neaparat!) care fac hăinuțe, bijuterii sau, de ce nu, gentuțe și pantofi frumoși, let me know. Doctorița m-a pus la un regim de bună-dispoziție și cele de mai sus ar fi tratamentul perfect. :D

Singuri acasă împreună

Am fost invitată aseară (după multe insistențe și pile :P) la Lorgean Theatre, misteriosul teatru de apartament al lui Lorin. Am auzit pentru prima dată de acest spectacol mai puțin convențional de la Lorin, atunci când lucra la el în stadiu de proiect. Apoi mi-a trimis tot felul de linkuri de teasing către site-uri care scriau despre Lorgean Theatre și, într-un final, am ajuns să particip la acest experiment.

Pe scurt, este vorba despre o piesă de teatru, Singuri acasă, jucată de actori profesioniști în garsoniera liliputană a lui Lorin, în fața unui public de aproximativ 15 oameni. Aceștia nu se cunosc între ei, fiind invitați aici printr-un sms de proprietarul apartamentului. Singura cerință: să aducă cu ei un obiect care pentru ei simbolizează singurătatea. Nu o să va descriu detaliat atmosfera de acolo, pentru că au făcut-o deja alții suficient de bine. Experiența mea a fost foarte asemănătoare cu cea despre care scrie Adrian aici. O să vă povestesc, în schimb, detaliile care m-au amuzat pe mine.

În primul rând, alegerea obiectului mi-a dat ceva bătăi de cap. Inițial, mă oprisem asupra iepurașului cu care dorm atunci când sunt singură. Apoi am vorbit cu Lorin și am aflat că obiectele aduse de spectatori vor fi păstrate și prezentate în cadrul unei expoziții. Ideea de a mă lipsi de iepuraș (mai ales că în perioada asta în care apelez la serviciile lui în regim intensiv :D) nu mi-a surâs, așa că am ales două obiecte-surogat, simboluri oarecum clasice ale singurătății, pe care, recunosc, le-am cumpărat ieri de la Carrefour cu puține ore înaintea spectacolului. În garsoniera din Șipotul Fântânilor am descoperit că și alte persoane aduseseră obiecte identice, motiv pentru mi-am regretat lipsa de creativitate. Cotorul biletului de avion spre Roma, de exemplu, ar fi fost un obiect mult mai nimerit, doar că ideea mi-a venit puțin prea târziu.

În al doilea rând, dacă ceva mi s-a părut fascinant a fost modul în care toți cei prezenți au acceptat, foarte serioși, regulile jocului propuse de Lorin. Intrarea în bloc, de exemplu, s-a făcut la 19.50 fix, moment până în care pâlcul de oameni strânși acolo au fumat și au făcut cunoștință. Tot așa, persoanele au acceptat să fie ștampilate pe încheietura mâinii (deși aici personal n-am prea văzut legătura cu actul teatral, mă simțeam mai degrabă într-o sâmbătă seara în B52 :D) și au dat la troc simbolul singurătății lor pe o chitanță.

La fel, în timpul spectacolului, toată lumea a participat activ, până și la momentele de tăcere și nemișcare în grup (sic!). Știu că prin simpla noastră prezență în acea seară și în acel loc am acceptat convențiile jocului lui Lorin, dar am avut numeroase momente în care mă simțeam ca un copil la grădiniță. M-am abținut, God is my witness, să strănut sau să casc și am încercat , în momentul de freeze frame colectiv pe întuneric, să nu îmi mișc capul, deși îmi înțepenise. Și, în timpul aceluiași moment de împietrire, în care ar fi trebuit să ne golim de gânduri, pe mine mă preocupau cele două lacrimi care îmi curgeau fără jenă pe obraz (mi se întâmplă să lăcrimez când casc) și, mai ales, cum aveam să le șterg fără să mă mișc, până nu se aprindea lumina. Yet another Bridget Jones moment for me. Yey.

Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult la teatrul din apartamentul lui Lorin (în afara prestației actorilor care, în cazul uneia dintre fete cel puțin, a fost fenomenală) au fost obiectele aduse de cei prezenți și poveștile din spatele lor. Un borcan gol de gem (esența singurătății în cazul unui bulimic), un dildo, mănuși sau șosete desperecheate, o sticlă goală de whiskey, un bilet nefolosit pentru un concert Roisin Murphy (din cele două câștigate la un concurs), pahare cu câte o periuță de dinți, un ceas, mai multe perechi de căști, un ipod, o tastatură, o Matrioșka, cărți etc.

Uitându-mă la cei din jurul meu prin semi-bezna din cameră mi-am dat seama că nu eram atât de specială și de unică în singurătatea mea pe cât mi-aș fi dorit. Eram înconjurată de oameni la fel de singuri ca și mine, fie că era vorba despre singurătate în unul, în doi sau în mai mulți. Câteodată să stai pe întuneric, pe podeaua unei camere mici, împreună cu 15-20 de străini, poate fi un bun exercițiu terapeutic.

Thank God You're a Man :)

Am primit zilele trecute pe mail câteve reclame pentru o marcă israeliană de bere, realizate de agenția McCann Erickson de la Tel Aviv. Sub sloganul ”Thank God You're a Man”, campania grupează o serie de afișe care pornesc de la clasicele stereotipuri privind sexele și care mi se par cel puțin geniale. Mai ales ultimul. :))

What goes through your mind when someone says ”Let's go for a drink!”?



Going to the toilet...



Afterwards...