Am gresit si-mi pare rau

Mailul pe care l-am primit azi dimineata m-a lasat cu gura cascata. Dupa ce am citit primele randuri, obrajii mi-au luat foc.

Era un mail de repros, dar un repros foarte voalat si prietenos, scris cu un bun-simt incredibil si semnat Cristina Cioran. Descoperise fragmentul in care pomeneam de intalnirea noastra in postul despre blocul meu si era intristata de ironia nemeritata la adresa ei, cu atat mai mult cu cat, mi-a spus, comportamentul ei nu fusese decat unul foarte sincer si prietenos.

Nu pot sa va spun ce sentiment neplacut e sa realizezi ca ai gresit fata de un om, cu atat mai mult cu cat greseala a fost neintentionata si omul respectiv chiar iti place!

Asa ca simt nevoia sa indrept cum pot lucrurile, povestindu-va, fara urma de ironie (decat poate auto-ironie, de la care nu ma pot abtine) seara respectiva.

Seara mutarii noastre pe Magheru a fost una obositoare, genul de seara de care nu vrei sa-ti amintesti decat in fata unui foc de tabara cand e randul tau sa spui un horror story. Saltele de 2 metri latime carate 7 etaje pe scari pentru ca nu incapeau in lift, baietii care se luau la intrecere de asamblat mobila si realizau dupa o ora ca in marea lor graba nu pusesera suruburile unde trebuia si erau nevoiti sa o ia de la capat, pungi, saci, cutii, genti si pachete peste tot, un apartament de 3 camere imens si foarte gol, la fel ca frigiderul si stomacurile noastre, nervi, oboseala etc. Si, colac peste pupaza, o bicicleta de 10 milioane furata din holul blocului, care nu era nici macar a unuia dintre noi, ci era imprumutata de la un prieten.

In tabloul trist pe care l-am zugravit mai sus, aparitia in holul blocului a Cristinei Cioran a fost singurul moment luminos. Stateam noi asa, trei baieti si o fata, lipiti de pereti si privind cu ochii bulbucati de uimire in golul ramas langa cealalta bicicleta pe care o lasasem in hol. Cred ca ofeream un spectacol destul de jalnic privitorilor. Iar Cristina a trecut pe langa noi, si apoi, putin ezitant, s-a intors si ne-a intrebat cu grija daca s-a intamplat ceva. I-am povestit de ce aratam ca niste pui de bogdaproste si atunci a incercat sa ne incurajeze zambind si ne-a spus ca si ei i se intamplase exact acelasi lucru, culmea, tot in seara in care se mutase in bloc. Cineva a facut o gluma cum ca asta ar fi ceremonia cu care blocul isi intampina noii veniti, ea ne-a intrebat daca ne poate ajuta cu ceva si apoi, dupa ce am asigurat-o ca nu are cu ce, a intrat in lift si asta a fost tot. Ne-am mai intalnit de cateva ori pe hol, dar banuiesc ca nu e greu de ghicit care dintre noi o recunostea pe cealalta cu aceste ocazii (autoironie aici, da?).

Faptul ca eram ironica in fragmentul care descrie intalnirea cu ea e perfect de inteles tinand cont de tonul intregului post, am crezut eu. Dar nu era o ironie rau-voitoare, dimpotriva. Mi se parea amuzant ca impartaseam o experienta similara cu o actrita care imi placea, atata tot. De altfel, e prima data cand cunosc o persoana publica atat de prietenoasa si cu picioarele pe pamant.

Daca am invatat ceva din experienta asta (asta pe principiul ultimului tatuaj cu care s-a impodobit Rihanna, “Never a failure, always a lesson” :P) este ca scrisul pe blog comporta o responsabilitate de care nu sunt intotdeauna constienta. De multe ori am impresia ca singurii care ma citesc sunt cititorii mei fideli, care si-au facut deja o imagine clara despre mine si stiu ca nu sunt un om ingust la minte si rau. Si care inteleg ca, in majoritatea cazurilor, ironia mea e o zeflemea blanda, care are scopul de a amuza.

In concluzie, chiar daca stiu foarte bine ca n-am avut nicio clipa vreo intentie malitioasa si ca modul in care Cristina a perceput textul meu e rodul unei diferente de perspectiva, stiu ca am gresit. Si-mi pare rau.