Cele 9 caiete

La mine in camera au locuit de-a lungul anilor 9 fete. Am dedus asta dupa cele 9 caiete pe care le-am gasit ascunse in diverse unghere ale bibliotecii.

Este greu de crezut ca, de-a lungul timpului, 9 fete atat de diferite au locuit in aceeasi camera, au vazut aceeasi strada cand s-au uitat pe geam, sau si-au luat micul-dejun la aceeasi masa. Si totusi, asta s-a intamplat.

Le-am deschis caietele cu sentimentul celui care stie ca face un sacrilegiu. Cu toate astea, ma gandesc ca daca le-au lasat in urma e pentru ca au vrut sa fie citite. Pentru ca au vrut ca fata care avea sa locuiasca in aceeasi camera, la ceva vreme dupa ele, sa le inteleaga.

Primul caiet e o agenda patrata cu sute de pagini roz si nu contine niciun cuvant, doar imagini. Cred ca e un fel de album de vise. Un amestec de decupaje si desene de ceasuri, design interior, destinatii care nu au inca nume pe harti, prajituri pufoase si rochii lungi si moi. Uneori sunt doar pagini roz. Banuiesc ca in acele momente fata n-a mai visat nimic. Sau poate ca tocmai atunci i s-au implinit visele. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea, pana la urma. Imi place sa cred ca e undeva in lumea asta larga si isi traieste visele, nu le mai decupeaza.

Al doilea caiet e plin de cuvinte. Cuvinte usoare, cuvinte grele, cuvinte rotunde, cuvinte vagi sau exacte, cuvinte dureroase sau hilare. Cuvinte fara spatii intre ele, ca si cum i-ar fi fost teama ca, lasand spatii intre cuvinte, s-ar pierde pe sine in mijlocul lor. Nu stiu cine sunt prietenii ei, la ce filme se uita in noptile de insomnie sau cum isi petrecea dupa-amiezele de sambata. Caietul nu contine niciun element factual, nicio poveste, niciun personaj. Doar pagini intregi in care isi descompune si isi recompune sufletul labirintic in mii de bucati. Desi nu stiu ce culoare are parul ei, daca are nasul acvilin sau carn si nici cum isi tine bratele in timp ce merge, as recunoaste-o pe strada dintr-o mie de fete.

Al treilea caiet e un jurnal cu cheita. M-a amuzat faptul ca posesoarea lui s-a simtit protejata de lacatul in forma de inimioara. Mi-a luat treizeci de secunde sa-l deschid. Am folosit o agrafa. Are paginile numerotate si datate cuminte, ca si cum ar fi un caiet de teme acasa. Fata s-a straduit multa vreme sa noteze zilnic ceea ce deduc a fi cate 5 lucruri frumoase care i s-au intamplat in acea zi. Cateodata sunt mai multe de cinci, alteori sunt mai putine. Uneori, ca sa ajunga la minimul de cinci, scria “Mi-am cumparat un iaurt cu capsuni” sau “Am hranit ratele cu pufuleti si biscuiti Maia”. La un moment dat, a inceput sa manance tot mai mult iaurt cu capsuni. Apoi nu mai stiu ce s-a intamplat.

Al patrulea caiet e ca o galeata imensa cu cirese rosii si carnoase. Reconfortant. Indestulator. Delicios. Un caiet in care fiecare cuvant e un cuvant gras si fericit. In care frazele, citite in orice ordine si combinatie au aceeasi curgere molcoma. Are umplute vreo 10 pagini. Nici pana acum n-am inteles daca a fost un exercitiu obositor sau o revarsare de preaplin sufletesc. Fata cu cuvintele rotunde si fericite s-a oprit intr-o zi din scris, la fel de simplu cum a inceput. Imi imaginez ca si-a facut un balon din frazele usoare si perfecte si a disparut cu el dincolo de exosfera.

Al cincilea caiet nu are personaje, dar spune o poveste. Saptamani, luni si ani de zile povestiti de posesoarea lui prin unitati de masura. O lupta cu un dusman invizibil si, poate, inexistent. Batalii castigate, razboaie pierdute, strategii de lupta, scheme de atac, scheme de retragere. Si, la final, parasirea campului de lupta in aceeasi pozitie in care a intrat. Nu stiu daca a facut-o victorioasa sau infranta. Asta nu mai scrie.

Al saselea caiet contine liste ordonate si detaliate. Liste de cumparaturi care trebuie facute, liste de lucruri care trebuie reparate in casa, liste de carti care trebuie citite, liste de lucruri care trebuie returnate, liste de liste. Fata s-a oprit la un moment dat din ordonat realitatea cu bullet-uri si numere. Sunt curioasa daca si renuntarea la caietul cu liste a fost trecuta undeva pe o alta lista.

Al saptelea caiet este un caiet de reproduceri. O existenta reprezentata prin citatele celorlalti, scrise pe alocuri ilizibil, poate pe genunchi in autobuze, inainte de a fi date uitarii. O fata care a incercat sa se evaporeze in spatele imaginii altora despre ea, dar care a devenit solida tocmai prin selectarea si reproducerea acestor imagini. Un fel de lectura rasturnata, in oglinda. Ultima replica ii apartine, ca intr-un act de razbunare, ei insasi.

Al optulea caiet e, probabil, cel mai trist lucru pe care l-am lecturat vreodata. In el, o fata descrie cum moare ca intr-o infinita reluare, in mjlocul unei lumi ce isi urmeaza, neinduplecata, viata. In randurile caietului, fata povesteste cum, intr-o zi ca oricare alta, o rana deschisa s-a cascat in mijlocul ei. Rana pe care a purtat-o asa vulnerabila in plina strada, in mijlocul tuturor, fara sa o poata acoperi cu altceva decat cu mainile facute scut. Fata n-a mai scris intr-o buna zi nimic despre rana ei. Nu stiu daca rana s-a cascat intr-atat incat a inghitit-o cu totul sau, pur si simplu, s-a vindecat.

Al noualea caiet e o agenda clasica, cu intalniri si deadline-uri, cu planuri si remindere. Lecturandu-l, am vizualizat imaginea unei fete ordonate si precise, cu un scris la fel de sigur ca fluxul si refluxul. O fata atat de ocupata incat si-a planificat activitatile pe cadrane, grupe de importanta si urgenta si culori. O fata ale carei vorbe par solide, dure si serioase, ca niste cromlehuri. Scrisul in caiet a incetat intr-o buna zi cu un ultim reminder: “Sa nu uit sa imi iau un iaurt cu capsuni”.