Cred ca sunt singura persoana din lume care a incercat sa ucida o planta de ghiveci cu premeditare. Inainte sa va grabiti cu eticheta de criminala vegetala, insa, haideti sa va povestesc cum am ajuns in ipostaza asta ingrata.
I’m not a plant person. Da, imi place sa vad plantele dupa gratii la gradina botanica sau la altii pe pervaz, insa nu la mine acasa. Uit sa le ud (mi-au murit pana si cactusi), nu suport sa le schimb pamantul, ma enerveaza ca atrag ganganii.
Ghinionul a facut insa ca, la venirea in Bucuresti in anul I de facultate, sa gasesc in apartament vreo 4-5 plante in ghivece. Dupa cateva luni, insa, toate au murit (din cauze mai mult sau mai putin naturale). Toate cu o singura exceptie. O planta se incapatana sa supravietuiasca cu un pahar de apa o data la 2 luni.
Mi-aduc si acum aminte unde statea planta aia afurisita. O tineam pe dulapul din bucatarie, de unde isi spanzura resemnata cele cateva frunze maronii deasupra ghiveciului de plastic. Nu stiu cum se face ca, in pofida faptului ca uitam sa o ud cu lunile, si de cateva ori chiar am fost ferm convinsa ca isi daduse ultima fotosinteza, cu un nenorocit de pahar de apa, planta asta se trezea din morti peste noapte. Cateodata ma gandeam ca o facea special sa-mi faca in ciuda. Pentru ca, intr-adevar, o asteptam sa moara mai ceva ca pe o matusa bogata care as fi stiut ca mi-a lasat toata averea.
Si asa au trecut patru ani. Patru ani in care planta a fost intoxicata cu toate tentativele mele culinare nereusite, patru ani in care plecam in vacanta de vara si o lasam sa priveasca resemnata spre usa inchisa, patru ani in care singurele momente din an in care se putea baza ca va fi udata erau Pastele si Craciunul, cand faceam curatenia generala.
Apoi a venit momentul in care am fost nevoita sa ma mut. Dupa impachetari febrile de mai multe zile mi-am adus aminte si de acest Terminator al lumii vegetale care era planta. Sa o iau cu mine era exclus. Si-asa ma necajisem patru ani cu ea, n-aveam de gand sa-mi perpetuez chinul. Dar nu puteam nici sa o arunc la gunoi (prapadita probabil simtea ca e cu o tulpina in groapa, asa ca isi desfasurase demonstrativ, cu ultimele puteri, doua frunzulite verzi). Si atunci mi-a venit gandul diabolic. O voi abandona in holul blocului, in spatele vazei mari cu flori artificiale. Va avea o moarte cat de cat demna, retrasa acolo. Si nimeni nu m-ar fi putut acuza ca eu am facut-o. Aveam sa neg orice legatura cu vegetala.
Asa ca dimineata, inainte sa ma duc la birou, m-am strecurat din apartament ca un hot de cai, am verificat sa nu existe martori si am plasat rapid ghiveciul de plastic ieftin in locul strategic. Dupa care am fugit pe scari, fara sa mai astept liftul. Da, acum imi dau seama de penibilitatea momentului.
Usurata, asa imi repetam pe autobuz ca ma simt. Si chiar ma simteam. Cum sa nu ma simt usurata acum ca nu mai trebuia sa simt valuri de vinovatie ori de cate ori gaseam planta tragand a moarte in ghiveciul ei nenorocit? Mi-am petrecut ziua evitand orice gand referitor la planta si la gestul meu, al carui unic martor eram. Dar totul imi aducea aminte de ea. Colega mea de birou purta balerini verzi, trebuia sa scriu un articol pe tema ecologica, in pauza de masa am trecut pe langa vreo 3 tarabe cu flori…
Seara, cand am ajuns in bloc, m-am oprit in dreptul raftului din hol si m-am prefacut ca-mi leg sireturile, sa ma asigur ca nu isi schimbase pozitia. Nope. Era tot acolo, pitita in sptele vazei cu tot cu ghiveciul si frunzele maronii. Am intrat in casa abatuta. M-am convins pentru a o mia oara ca fac ceea ce trebuie. M-am culcat intr-un final sigura pe mine.
A doua zi la 4 si un pic dimineata ieseam din apartament in pijamale si cu parul valvoi. Am bajbait pana la raftul cu vaza si am intins mana dupa ghiveciul care imi provocase cosmaruri. L-am luat si m-am intors cu el in apartament strangandu-l la piept. M-am culcat la loc numai dupa ce am asezat planta la locul ei si am udat-o din belsug.
In aceeasi zi, dupa serviciu, m-am dus tinta la Cora, de unde am cumparat tot ce mi-a trecut prin cap ca ar face fericita o planta: pamant cu ingrasamant (doua pungi imense, just in case), fluturi decorativi pentru ghiveci (si azi ii tin undeva in debara din cauza ca erau prea mari pentru vas) si cel mai scump ghiveci pe care l-am gasit. Am cheltuit jumatate de milion si inca simteam ca nu mi-am rascumparat greselile.
In aceeasi seara i-am schimbat cu o grija materna pamantul si ghiveciul si am asezat-o pe masa din camera mea. Cand m-am mutat, am luat-o cu mine. De altfel, m-am mai mutat o data de atunci si planta a venit la loc de cinste in duba de transport, intr-o cutie pe care am scris cu majuscule FRAGIL.
Astazi o ud aproape in fiecare zi. I-am gasit un loc in care am descoperit ca nu-i e nici prea cald, nici prea frig. Ii numar periodic frunzele si ma bucur de fiecare data cand vad ca a aparut una noua.
N-am devenit in nici un caz a plant person. Dar planta vietii e mai mult decat o planta. Pentru mine, ea e o sursa de inspiratie (si expiratie, ce-i drept :) ). Si atunci cand, in pofida paharului de apa care nu mai vine in viata mea, refuz sa capitulez si mai gasesc forta sa-mi desfasor doua frunzulite verzi, zambesc si imi spun ca planta vietii ar fi mandra de mine.
I’m not a plant person. Da, imi place sa vad plantele dupa gratii la gradina botanica sau la altii pe pervaz, insa nu la mine acasa. Uit sa le ud (mi-au murit pana si cactusi), nu suport sa le schimb pamantul, ma enerveaza ca atrag ganganii.
Ghinionul a facut insa ca, la venirea in Bucuresti in anul I de facultate, sa gasesc in apartament vreo 4-5 plante in ghivece. Dupa cateva luni, insa, toate au murit (din cauze mai mult sau mai putin naturale). Toate cu o singura exceptie. O planta se incapatana sa supravietuiasca cu un pahar de apa o data la 2 luni.
Mi-aduc si acum aminte unde statea planta aia afurisita. O tineam pe dulapul din bucatarie, de unde isi spanzura resemnata cele cateva frunze maronii deasupra ghiveciului de plastic. Nu stiu cum se face ca, in pofida faptului ca uitam sa o ud cu lunile, si de cateva ori chiar am fost ferm convinsa ca isi daduse ultima fotosinteza, cu un nenorocit de pahar de apa, planta asta se trezea din morti peste noapte. Cateodata ma gandeam ca o facea special sa-mi faca in ciuda. Pentru ca, intr-adevar, o asteptam sa moara mai ceva ca pe o matusa bogata care as fi stiut ca mi-a lasat toata averea.
Si asa au trecut patru ani. Patru ani in care planta a fost intoxicata cu toate tentativele mele culinare nereusite, patru ani in care plecam in vacanta de vara si o lasam sa priveasca resemnata spre usa inchisa, patru ani in care singurele momente din an in care se putea baza ca va fi udata erau Pastele si Craciunul, cand faceam curatenia generala.
Apoi a venit momentul in care am fost nevoita sa ma mut. Dupa impachetari febrile de mai multe zile mi-am adus aminte si de acest Terminator al lumii vegetale care era planta. Sa o iau cu mine era exclus. Si-asa ma necajisem patru ani cu ea, n-aveam de gand sa-mi perpetuez chinul. Dar nu puteam nici sa o arunc la gunoi (prapadita probabil simtea ca e cu o tulpina in groapa, asa ca isi desfasurase demonstrativ, cu ultimele puteri, doua frunzulite verzi). Si atunci mi-a venit gandul diabolic. O voi abandona in holul blocului, in spatele vazei mari cu flori artificiale. Va avea o moarte cat de cat demna, retrasa acolo. Si nimeni nu m-ar fi putut acuza ca eu am facut-o. Aveam sa neg orice legatura cu vegetala.
Asa ca dimineata, inainte sa ma duc la birou, m-am strecurat din apartament ca un hot de cai, am verificat sa nu existe martori si am plasat rapid ghiveciul de plastic ieftin in locul strategic. Dupa care am fugit pe scari, fara sa mai astept liftul. Da, acum imi dau seama de penibilitatea momentului.
Usurata, asa imi repetam pe autobuz ca ma simt. Si chiar ma simteam. Cum sa nu ma simt usurata acum ca nu mai trebuia sa simt valuri de vinovatie ori de cate ori gaseam planta tragand a moarte in ghiveciul ei nenorocit? Mi-am petrecut ziua evitand orice gand referitor la planta si la gestul meu, al carui unic martor eram. Dar totul imi aducea aminte de ea. Colega mea de birou purta balerini verzi, trebuia sa scriu un articol pe tema ecologica, in pauza de masa am trecut pe langa vreo 3 tarabe cu flori…
Seara, cand am ajuns in bloc, m-am oprit in dreptul raftului din hol si m-am prefacut ca-mi leg sireturile, sa ma asigur ca nu isi schimbase pozitia. Nope. Era tot acolo, pitita in sptele vazei cu tot cu ghiveciul si frunzele maronii. Am intrat in casa abatuta. M-am convins pentru a o mia oara ca fac ceea ce trebuie. M-am culcat intr-un final sigura pe mine.
A doua zi la 4 si un pic dimineata ieseam din apartament in pijamale si cu parul valvoi. Am bajbait pana la raftul cu vaza si am intins mana dupa ghiveciul care imi provocase cosmaruri. L-am luat si m-am intors cu el in apartament strangandu-l la piept. M-am culcat la loc numai dupa ce am asezat planta la locul ei si am udat-o din belsug.
In aceeasi zi, dupa serviciu, m-am dus tinta la Cora, de unde am cumparat tot ce mi-a trecut prin cap ca ar face fericita o planta: pamant cu ingrasamant (doua pungi imense, just in case), fluturi decorativi pentru ghiveci (si azi ii tin undeva in debara din cauza ca erau prea mari pentru vas) si cel mai scump ghiveci pe care l-am gasit. Am cheltuit jumatate de milion si inca simteam ca nu mi-am rascumparat greselile.
In aceeasi seara i-am schimbat cu o grija materna pamantul si ghiveciul si am asezat-o pe masa din camera mea. Cand m-am mutat, am luat-o cu mine. De altfel, m-am mai mutat o data de atunci si planta a venit la loc de cinste in duba de transport, intr-o cutie pe care am scris cu majuscule FRAGIL.
Astazi o ud aproape in fiecare zi. I-am gasit un loc in care am descoperit ca nu-i e nici prea cald, nici prea frig. Ii numar periodic frunzele si ma bucur de fiecare data cand vad ca a aparut una noua.
N-am devenit in nici un caz a plant person. Dar planta vietii e mai mult decat o planta. Pentru mine, ea e o sursa de inspiratie (si expiratie, ce-i drept :) ). Si atunci cand, in pofida paharului de apa care nu mai vine in viata mea, refuz sa capitulez si mai gasesc forta sa-mi desfasor doua frunzulite verzi, zambesc si imi spun ca planta vietii ar fi mandra de mine.
9 comentarii:
Arata foarte bine pentru o planta care a trecut prin atatea ;))
what a lovely story
very sweet
I like plants
o furtuna a izbit ferestrele de pe hol si un ghiveci s-a facut bucati
(al doilea a cazut fara sa se sparga)
am recuperat floricica si am replantat-o intr-un megapet de 5l
dupa 3-4 sapt o jumatate s-a uscat
acum am replantat-o intr-un pet mai mic si vad ca-si revine
ma bucura toate 5 ca au trecut iarna cu bine
me glad
Anonim,
Arata foarte bine pentru ca poza e in varianta "after". :))
chocolate_is_my_middle_name,
Foarte draguta povestea. :) Viata lunga si sanatoasa "supravietuitoarei" :)
Ador glastra..:x
Iulia,
Si mie mi-a placut foarte mult cand l-am vazut. Si dupa privirea resemnata a vacutei, mi se pare ca se potriveste perfect cu planta. :)
A very inspiring story :D
Hehehe, this is my Ina! Felicitari pentru punerea in povestire, foarte inspirata! Parca a fost un episod din Greys, in care eroii nostri isi gaseau inspiratia in povestile si in vorbele pacientilor!
Felicitari si pentru deznodamantul fericit, pe la jumatate ii facusem deja pomeni plantei!
ChloeOnHeels,
Featuring a very inspiring (yet half-dead) plant. :)
mariamirabela,
Multumesc mult! :) Meritele pentru supravietuirea plantei nu-mi apartin, totusi, cat de putin. :))
Trimiteți un comentariu