„Candva am incercat sa scriu o povestire despre reintalnirea mea cu tata in rai. (…) Se pare ca in ceruri oamenii puteau avea, fiecare, varsta pe care si-o doreau. Astfel, de pilda, John D. Rockefeller, cel care a fondar Standard Oil, putea avea orice varsta pana-n nouazeci si opt de ani. Tutankhamon putea avea orice varsta pana-n nouasprezece ani si asa mai departe. In calitatea mea de autor al respectivei povestiri am fost crunt dezamagit de faptul ca in rai tata a ales sa aiba numai noua ani.
Eu unul imi alesesem varsta de patruzeci si patru de ani – o varsta respectabila si, in acelasi timp, una inca sexy. Dezamagirea pe care mi-a pricinuit-o tata s-a transformat in rusine si furie. La cei noua ani ai lui aducea cu un lemurian, ziceai ca-i tot numai ochi si maini. Avea un stoc interminabil de creioane si planse de desen si se tinea scai de mine, desenand absolut tot si staruind sa-i admir fiecare desen de-ndata ce-l termina. Cate o cunostinta noua ma intreba cine-i baietelul asta bizar, iar eu eram nevoit sa spun adevarul, fiindca in rai nu ai cum sa minti: “E tata”.
Batausilor le placea sa-l chinuiasca, pentru ca era altfel decat ceilalti copii. Nu-i placeau nici palavrageala, nici jocurile lor. Derbedeilor le placea sa-l fugareasca, sa-l prinda si sa-i dea jos pantalonii si chilotii, pe care-i aruncau apoi in gura iadului. Gura iadului aducea cu o fantana la care-ti pui in gand o dorinta, doar ca fara galeata si troliu. Daca te aplecai deasupra ei, auzeai vag de tot cum de undeva din adanc razbat zbieretele lui Hitler si Nero, ale Salomeei si ale lui Iuda, si ale altora de teapa lor. Mi-l imaginam pe Hitler suferind deja cele mai cumplite chinuri atunci cand se pomenea cu chilotii tatei impodobindu-i capul.
Ori de cate ori i se furau chilotii, tata alerga la mine vanat de furie. Se pare ca eu tocmai imi facusem niste prieteni noi pe care ii impresionam cu manierele mele elegante – si, hodoronc-tronc, odata ma trezeam ca apare tata urland ca din gura de sarpe, cu cuculetul fluturandu-i in vant.
M-am plans mamei pe tema asta, dar ea mi-a spus ca n-a auzit nici de el, nici de mine, caci avea doar saisprezece ani. Asa ca am ramas cu el pe cap si n-aveam decat sa ma rastesc la el din cand in cand:
- Pentru Dumnezeu, tata, n-ai de gand sa te maturizezi odata?
Si tot asa. Se pare ca tinea cu tot dinadinsul sa fie o povestire deloc simpatica, asa ca am renuntat s-o mai scriu. ”
Cu multi ani inainte sa citesc fragmentul de mai sus de Kurt Vonnegut, tin minte ca ma pasiona aceasta ipoteza. Cum ar fi daca in rai am putea alege varsta biologica la care am fost cel mai fericiti si am ramane asa pentru totdeauna?
In rarele mele momente de hiperluciditate, insa, imi dau seama ca in cazul asta eternitatea ar fi una destul de apasatoare. Pentru ca, in acest rai perfect in care fiecare a incremenit la varsta maximei fericiri, eu as fi, mai mult ca sigur, singura.
Eu unul imi alesesem varsta de patruzeci si patru de ani – o varsta respectabila si, in acelasi timp, una inca sexy. Dezamagirea pe care mi-a pricinuit-o tata s-a transformat in rusine si furie. La cei noua ani ai lui aducea cu un lemurian, ziceai ca-i tot numai ochi si maini. Avea un stoc interminabil de creioane si planse de desen si se tinea scai de mine, desenand absolut tot si staruind sa-i admir fiecare desen de-ndata ce-l termina. Cate o cunostinta noua ma intreba cine-i baietelul asta bizar, iar eu eram nevoit sa spun adevarul, fiindca in rai nu ai cum sa minti: “E tata”.
Batausilor le placea sa-l chinuiasca, pentru ca era altfel decat ceilalti copii. Nu-i placeau nici palavrageala, nici jocurile lor. Derbedeilor le placea sa-l fugareasca, sa-l prinda si sa-i dea jos pantalonii si chilotii, pe care-i aruncau apoi in gura iadului. Gura iadului aducea cu o fantana la care-ti pui in gand o dorinta, doar ca fara galeata si troliu. Daca te aplecai deasupra ei, auzeai vag de tot cum de undeva din adanc razbat zbieretele lui Hitler si Nero, ale Salomeei si ale lui Iuda, si ale altora de teapa lor. Mi-l imaginam pe Hitler suferind deja cele mai cumplite chinuri atunci cand se pomenea cu chilotii tatei impodobindu-i capul.
Ori de cate ori i se furau chilotii, tata alerga la mine vanat de furie. Se pare ca eu tocmai imi facusem niste prieteni noi pe care ii impresionam cu manierele mele elegante – si, hodoronc-tronc, odata ma trezeam ca apare tata urland ca din gura de sarpe, cu cuculetul fluturandu-i in vant.
M-am plans mamei pe tema asta, dar ea mi-a spus ca n-a auzit nici de el, nici de mine, caci avea doar saisprezece ani. Asa ca am ramas cu el pe cap si n-aveam decat sa ma rastesc la el din cand in cand:
- Pentru Dumnezeu, tata, n-ai de gand sa te maturizezi odata?
Si tot asa. Se pare ca tinea cu tot dinadinsul sa fie o povestire deloc simpatica, asa ca am renuntat s-o mai scriu. ”
Cu multi ani inainte sa citesc fragmentul de mai sus de Kurt Vonnegut, tin minte ca ma pasiona aceasta ipoteza. Cum ar fi daca in rai am putea alege varsta biologica la care am fost cel mai fericiti si am ramane asa pentru totdeauna?
In rarele mele momente de hiperluciditate, insa, imi dau seama ca in cazul asta eternitatea ar fi una destul de apasatoare. Pentru ca, in acest rai perfect in care fiecare a incremenit la varsta maximei fericiri, eu as fi, mai mult ca sigur, singura.
