Revista noastra cea de toate zilele

Newsweek, The New Yorker, Harper’s Bazaar, Vogue si VRMag sunt revistele pe care le-as lua cu mine pe o insula pustie. Pana nu demult eram convinsa ca in barca cu care as esua pe respectiva insula nu s-ar gasi loc pentru reviste romanesti. Ma bucur ca m-am inselat.

Sunt nenumarate motivele pentru care revistele de mai sus sunt favoritele mele: ador The New Yorker pentru eseurile exceptionale si pentru sectiunile de recenzii si satira, Newsweek pentru analizele sociale si politice pertinente, Harper’s Bazaar si Vogue pentru – greu de ghicit – all the pretty dresses si Virtual Reality Magazine (sau VRMag) pentru incredibila experienta vizuala oferita. Articolele acesteia din urma sunt insotite de imagini panoramice (de 360 de grade) absolut fascinante. Pe langa asta,  cum sa nu iubesti o revista care iti ofera posibilitatea sa vezi cum arata interiorul panoramic al unei masini de spalat, al unui pantof sport sau al unui motor MiG?

Spuneam ca, pana nu demult, aveam o parere destul de proasta despre productia autohtona de publicatii. Fara falsa modestie, una dintre singurele reviste romanesti pe care le-am citit cu placere a fost ON, revista la aparitia careia am trudit cale de trei numere alaturi de Lorin. Revista asta mi-a fost draga nu doar pentru ca i-am editat si corectat fiecare virgula, bibilit fiecare chapeau si cautat fiecare ilustratie, ci pentru ca, prin intermediul ei, am avut libertatea sa scriem despre ceea ce ne starnea curiozitatea, despre ceea ce ne pasiona si interesa cu adevarat – ceea ce cred ca reprezinta reteta succesului.

Zilele astea am descoperit insa trei publicatii romanesti care mi-au spulberat prejudecatile si m-au umplut de speranta.

Prima este „Decat o Revista”. Stiu ca declaratia mea de dragoste vine tardiv, dupa ce netul geme de elogii la adresa acestei reviste-manifest, dar recunosc ca, desi primul numar a aparut in decembrie anul trecut, am citit-o si studiat-o abia zilele astea, ca parte a pregatirii lucrarii mele de disertatie. Imi place aproape totul la DoR, de la modul in care s-a nascut (asa cum se nasc toata lucrurile bune, la o bere), la oamenii misto care o scriu si o trag in poze, la melanjul aparent haotic de teme a caror alaturare are, totusi, sens. E genul de publicatie care daca n-ar fi existat, ar fi trebuit sa fie inventata si ma bucur ca a facut-o Cristi Lupsa, a carui scriitura imi naste mereu invidii calde, admirative.  Daca n-ati citit deja primele doua numere din Dor, il puteti citi pe primul aici si cumpara pe cel de-al doilea din locatiile specificate pe site-ul revistei. Pentru ca e trimestriala, numarul trei apare in iulie. Abia astept.

Cea de-a doua revista care m-a cucerit in ultima perioada e un new kid on the block si se numeste oh, so unconventionally glam trash “Tataia”. Desi se autodenumeste revista de “folclor romanesc contemporan”, Tataia este un almanah cultural contemporan in toata regula. De la articole de opinie slash pagini de jurnal, la interviuri cu actorii de pe scena culturala urbana si pana la mostre de literatura 2000-zecista (teatru, poezie, eseu etc.), BD si colaje, revista de 200 de pagini radiografiaza organismul mutant (but in a good way :) ) care este cultura romaneasca contemporana. Un must pentru o capsula a timpului. Puteti vedea un fragment din ea aici.

De Money Express aud numai cuvinte de lauda din partea Ligiei de luni de zile. Tot de atunci o vad gracing our bathroom shelves (da, avem reviste si carti la baie si daca voi nu aveti, nu stiti ce pierdeti :P), dar niciodata n-am fost cu adevarat interesata sa o analizez in amanunt. Asta pana zilele trecute cand, intrigata de o imagine dintr-un articol, am citit unul dintre cele mai savuroase chapeau-uri din ultima vreme. Textul suna asa:

“Daca vechii greci ar fi inventat un sistem durabil de drepturi de autor pentru placinta cu branza, teatru si democratie, poate ca urmasii lor moderni n-ar mai trece acum prin vremuri atat de grele. Acum cateva saptamani, primul-ministru al Greciei, George Papandreou, si-a indemnat conationalii ravasiti de probleme fiscale sa “stranga randurile” pentru ca natiunea “sa nu piara”. Au strans, intr-adevar, randurile – organizand greve si manifestatii de protest pe strazile Atenei. In acelasi timp, pretutindeni in Occident, editurile si studiourile de film se imbogatesc cu povesti si personaje din lumea vechii Elade: un val de romane si filme elene care au culminat in aprilie cu o noua versiune in 3D, cu buget impresionat, a infruntarii titanilor – “Clash of the Titans”. As putea spune ca toate aceste alocari sunt o mare ironie a sortii, dar ar insemna sa pun sare pe rana: tot grecii au inventat si ironia.”

Am citit cu multa placere articolul – un amestec excelent de critica de film, recenzie de carte (de fapt carti, la plural), observatii sociale fine si comentarii culturale sofisticate. Apoi mi-am dat seama ca nu stiam cine era autorul articolului si am rasfoit frenetic in urma, pentru a descoperi cum de nu citisem nimic de el/ea pana acum. Aici trebuie sa fac o paranteza pentru a va spune ca, in urma prea numeroaselor dezamagiri anterioare, evit recenziile de carte facute de romani.  Fac exceptii doar in cazul cartilor romanesti, dar, imediat ce Filip Florian si T.O. Bobe o sa fie recenzati de critici occidentali, probabil o sa renunt la serviciile lor de tot. Majoritatea imi ucid curiozitatea dezvaluind prea mult din firul epic, multi dezvaluie insuficient pentru a-mi trezi curiozitatea, si restul scriu stangaci. 

Tin minte ca acum vreo 12 sau 10 ani citeam cu nesat recenziile scrise de Adriana Babeti si ma indragosteam de cartea din articolul ei uneori cu mai multa pasiune decat o faceam atunci cand aveam volumul in fata. Simpla aparitie a fotografiei cu figura ei calda, in coltul din dreapta sus a unei pagini de revista, imi oferea un sentiment de inexplicabil confort sufletesc. Adriana Babeti avea un mod unic de a face ca o carte de care nu ai auzit pana atunci (si care atunci cand citesti despre ea iti da o senzatie de univers strain, la care nu ai acces), sa iti para extrem de familiara, astfel incat atunci cand o gaseai pe un raft de librarie, sa ai senzatia ca ai intalnit un vechi prieten. E inutil sa spun ca extrem de putini critici au acest dar. Paranteza inchisa.

Am rasfoit, asadar, Money Express, in cautarea autorului excelentului articol. Am aflat deloc surprinsa ca este un american, pe numele lui Jeremy McCarter. Numele imi era extrem de familiar si cu ajutorul lui Google am descoperit si de ce: McCarter e senior writer la Newsweek. Ce mica-i lumea, nu-i asa? :)

Anywayz, daca vreti sa cititi articolul original al lui McCarter, cu titlul “All Things Greek: to Hellenic and Back”, o puteti face aici. Pana una-alta, o sa raman cu ochii pe Money Express. In afara faptului ca publica articole din Newsweek (which is always a plus), apreciz faptul ca editorii ei stiu sa descrie afacerile experiential, si nu din perspectiva unor cifre seci. Nisa, nisa, da’ s-o intelegem si noi! :)