Camera cu greseli

Daca o sa am vreodata o casa a mea, mi-ar placea sa am si o camera mica-mica, in care sa depozitez, ca pe niste trofee, greselile pe care le-am facut.

Ar avea peretii varuiti cu alb si un bec galbui, care ar arunca pe pereti o lumina prietenoasa. Iar pe rafturile de lemn lacuit ar fi grupate, ca la o expozitie, ocaziile pe care le-am ratat pentru ca am fost prea timida, momentele in care am spus prea mult, cele in care am spus prea putin, fotografiile in care am zambit fals, lucrurile pe care le-am pierdut pentru ca n-am crezut ca le merit sau pentru ca n-am stiut sa lupt pentru ele, clipele in care am fost prea mandra sa cer ajutor, cele in care n-am stiut sa fiu suficient de mandra, piedestalurile pe care am urcat si gropile in care am cazut, reprosurile pe care le-am facut, cele pe care n-am stiut sa le fac, gesturile nechibzuite si cele prea indelung exersate, momentele in care i-am mintit pe altii, dar mai ales cele in care m-am mintit pe mine.

As fi singura care ar avea cheia de la camera si as intra destul de rar in ea. Cam de doua-trei ori pe an, cat sa sterg praful de pe greseli si sa ma asigur ca nu le uit. Iar la sfarsitul fiecarei vizite as inconjura cu privirea toate exponatele, as inchide becul si as rasuci multumita cheia in usa. In urma mea, in camera s-ar asterne o liniste adanca, si un parfum discret de gardenie, mosc, piersica si regret.