Copiii si nebunii

Daca faceti parte din marea majoritate a oamenilor care nu se hidrateaza suficient, senzatia de sete ar trebui sa va fie binecunoscuta. Gatul uscat, buzele  peste care treci limba ca peste un smirghel, bucuria anticipativa la gandul unui pahar plin ochi cu apa.

Ei bine, de ceva vreme simt o nevoie aproape fiziologica de a spune adevarul. O sete de adevar, oricat de patetic ar suna sintagma. Nu ma refer aici la a spune adevarul tuturor, cu orice ocazie (desi mi s-ar parea grozav sa existe o lume ca asta). Ma refer la a spune catorva oameni apropiati niste lucruri pe care, din orgoliu si din teama de a fi mult prea vulnerabila, le-am tinut pentru mine. 

Am, de exemplu, o relatie de prietenie pe care, de ceva vreme, o privesc murind. Povestea este extrem de banala. Prietenia noastra a avut un accident (de bicicleta, daca vreti – adevarul e ca era o prietenie putin neglijenta si nu ii prea placea sa poarte casca) chiar in fata noastre, dar cealalta persoana implicata n-a sesizat, pentru ca era prea ocupata cu altceva. Eu as fi putut s-o resuscitez cand am vazut-o zacand inerta si sangeranda pe jos (fara sa ma laud, am facut niste cursuri de prim ajutor in gimnaziu si imi amintesc cate ceva), dar eram prea ranita de faptul ca eram singura careia ii pasa de ea. Un orgoliu nenorocit m-a impiedicat sa ma aplec asupra ei si sa-i presez toracele firav, atunci cand avea atata nevoie.

Iar acum prietenia noastra este in coma, intr-un spital mizer, cu paturi putine si asistente grabite.  Periodic se duce o lupta in mine intre a-i curma suferinta si a opri aparatele care o tin in viata sau a o lasa asa, ca o leguma, cum sunt convinsa ca ar putea “trai” cativa ani buni. Poate va intrebati ce face in acest timp cealalta persoana? Daca isi face si ea probleme in legatura cu soarta prieteniei noastre? Ei bine, cealalta persoana nu stie nimic. Din punctul ei de vedere, prietenia noastra e la spital pentru a-si face analizele.

Si mai exista in viata mea o relatie in care teama de vulerabilitate m-a facut nu, nu sa mint, ci mai rau, sa-mi creez un alter ego, o masca pe care ma grabeam s-o port ori de cate ori se declansa alarma de “pericol de ranire”. Cum vine asta, va intrebati? Foarte simplu: spuneam “nu” ori de cate ori totul in mine urla “da”, asteptam cuminte, cand totul in mine tipa “du-te”, si-mi inclestam degetele in pumn tocmai cand simteam o nevoie mai mare sa le dezlantui pe tastele mobilului. Nu e de mirare ca, in felul asta, l-am confuzat total pe receptorul mesajelor mele.

Si poate vi se pare absurd, dar fiecare dintre noi si-a creat, la un moment-dat in viata, un sistem de aparare cu turnuri, santuri si crocodili, la ridicarea caruia a investit mai mult timp si efort decat ar fi facut spunand, pur si simplu, adevarul. Dar adevarul e ca (sic!) teama de a fi raniti ne ajuta sa descoperim resorturi actoricesti nebanuite si ne face sa sapam labirinturi din care, spre diferenta de Tezeul mitologic, s-ar putea sa nu mai gasim drumul spre iesire.

Am gasit zilele trecute un text in care ideile mele sunt rezumate mult mai frumos si mai concis:

“Ne atasam prea usor de lucruri si prea greu de oameni. Si parca si renuntam prea usor la ei. Prea putine sunt momentele in care alegem sa luptam pentru o relatie cu un alt om. Atat de putine incat pe baza exceptiilor se regizeaza filme si se scriu carti, iar noi le contemplam fascinati. Cand cineva ne dezamageste, voit sau nu, suntem prea ocupati cu riposta pentru a ne mai face timp sa incercam sa salvam relatia.

Apoi, parca prea suntem ocupati facand calcule si incercand sa ne dam seama daca ar trebui sa fim noi cei care fac primul pas sau nu, parca prea ne temem ca nu cumva sa dam semne de slabiciune si ne menajam ego-ul pana la atrofiere.”

Revenind la nevoia mea de adevar. Un vechi proverb romanesc spune ca nebunii si copiii spun adevarul. Copil nu mai sunt. Oi fi nebuna.