sâmbătă, 2 octombrie 2010

Copiii si nebunii

Daca faceti parte din marea majoritate a oamenilor care nu se hidrateaza suficient, senzatia de sete ar trebui sa va fie binecunoscuta. Gatul uscat, buzele  peste care treci limba ca peste un smirghel, bucuria anticipativa la gandul unui pahar plin ochi cu apa.

Ei bine, de ceva vreme simt o nevoie aproape fiziologica de a spune adevarul. O sete de adevar, oricat de patetic ar suna sintagma. Nu ma refer aici la a spune adevarul tuturor, cu orice ocazie (desi mi s-ar parea grozav sa existe o lume ca asta). Ma refer la a spune catorva oameni apropiati niste lucruri pe care, din orgoliu si din teama de a fi mult prea vulnerabila, le-am tinut pentru mine. 

Am, de exemplu, o relatie de prietenie pe care, de ceva vreme, o privesc murind. Povestea este extrem de banala. Prietenia noastra a avut un accident (de bicicleta, daca vreti – adevarul e ca era o prietenie putin neglijenta si nu ii prea placea sa poarte casca) chiar in fata noastre, dar cealalta persoana implicata n-a sesizat, pentru ca era prea ocupata cu altceva. Eu as fi putut s-o resuscitez cand am vazut-o zacand inerta si sangeranda pe jos (fara sa ma laud, am facut niste cursuri de prim ajutor in gimnaziu si imi amintesc cate ceva), dar eram prea ranita de faptul ca eram singura careia ii pasa de ea. Un orgoliu nenorocit m-a impiedicat sa ma aplec asupra ei si sa-i presez toracele firav, atunci cand avea atata nevoie.

Iar acum prietenia noastra este in coma, intr-un spital mizer, cu paturi putine si asistente grabite.  Periodic se duce o lupta in mine intre a-i curma suferinta si a opri aparatele care o tin in viata sau a o lasa asa, ca o leguma, cum sunt convinsa ca ar putea “trai” cativa ani buni. Poate va intrebati ce face in acest timp cealalta persoana? Daca isi face si ea probleme in legatura cu soarta prieteniei noastre? Ei bine, cealalta persoana nu stie nimic. Din punctul ei de vedere, prietenia noastra e la spital pentru a-si face analizele.

Si mai exista in viata mea o relatie in care teama de vulerabilitate m-a facut nu, nu sa mint, ci mai rau, sa-mi creez un alter ego, o masca pe care ma grabeam s-o port ori de cate ori se declansa alarma de “pericol de ranire”. Cum vine asta, va intrebati? Foarte simplu: spuneam “nu” ori de cate ori totul in mine urla “da”, asteptam cuminte, cand totul in mine tipa “du-te”, si-mi inclestam degetele in pumn tocmai cand simteam o nevoie mai mare sa le dezlantui pe tastele mobilului. Nu e de mirare ca, in felul asta, l-am confuzat total pe receptorul mesajelor mele.

Si poate vi se pare absurd, dar fiecare dintre noi si-a creat, la un moment-dat in viata, un sistem de aparare cu turnuri, santuri si crocodili, la ridicarea caruia a investit mai mult timp si efort decat ar fi facut spunand, pur si simplu, adevarul. Dar adevarul e ca (sic!) teama de a fi raniti ne ajuta sa descoperim resorturi actoricesti nebanuite si ne face sa sapam labirinturi din care, spre diferenta de Tezeul mitologic, s-ar putea sa nu mai gasim drumul spre iesire.

Am gasit zilele trecute un text in care ideile mele sunt rezumate mult mai frumos si mai concis:

“Ne atasam prea usor de lucruri si prea greu de oameni. Si parca si renuntam prea usor la ei. Prea putine sunt momentele in care alegem sa luptam pentru o relatie cu un alt om. Atat de putine incat pe baza exceptiilor se regizeaza filme si se scriu carti, iar noi le contemplam fascinati. Cand cineva ne dezamageste, voit sau nu, suntem prea ocupati cu riposta pentru a ne mai face timp sa incercam sa salvam relatia.

Apoi, parca prea suntem ocupati facand calcule si incercand sa ne dam seama daca ar trebui sa fim noi cei care fac primul pas sau nu, parca prea ne temem ca nu cumva sa dam semne de slabiciune si ne menajam ego-ul pana la atrofiere.”

Revenind la nevoia mea de adevar. Un vechi proverb romanesc spune ca nebunii si copiii spun adevarul. Copil nu mai sunt. Oi fi nebuna.

8 comentarii:

x_choco_z spunea...

sunt tot felul de relatii
am vrea sa fie toate lipsite de echivoc
insa doar cateva ne raman cu adevarat placute

peste vara ma hidratam cu ~3l zilnic
acum maxim 1l

cat despre textul citat.. este foarte adevarat
insa in metropola gasesti cea mai solida scuza sa nu saluti pe nimeni, ori numai cativa, o zi intreaga: suntem foarte multi si nu ne cunoastem

bunaoara eu te cunosc dar niciodata nu ne-am văzutără
superficialitatea este o fateta a libertatii

sunt persoane cu care discut doar partile rele ale vietii mele, deoarece niciodata n-ar putea sa ma priveasca drept o persoana completa (avand toata gama de trairi), ori poate utilizeaza "tunelul" compasiunii drept mediu propice de comunicare

sa mai adaug: oamenii ca si lucrurile ne pot rani, deci ne protejam cum putem, fara sa blocam insa, pe cat posibil, mesajele care ne sunt bune

mariamirabela spunea...

Intrasem sa scriu un singur cuvant excelent si un semn de exclamare, dar m-a lovit comentariul ciocolatiu cu x si z si am vrut sa-mi iau excelentul de mana si sa plecam acasa. Dar apoi mi-am amintit ca-i pentru tine, cea pe care o citesc cu mai mare drag decat citeam revistele Tabu cand aveam eu 20 si ceva de ani si nu stateam cu chirie si nu aveam un copil, doar un prieten care ma vedea lacrimind la dosarele alea emotionante. As vrea un Tabu scris numai de tine, l-as lua si l-as face colectie.

Ina spunea...

@mariamirabela: Eu ma gandesc serios sa-mi fac un dosar cu comentariile tale. N-ai idee ce stare de bine imi aduci. >:D<

Anonim spunea...

@mirabela: ce de-a ciocolata amaruie!!

ChriSmilla spunea...

scumpa mea, te-am citit cu Lilly in brate (nushce are de lins pe maneca mea) si voiam doar sa-ti spun ca scrii minunat si ca te iubim. Crocodilii mi s-au parut geniali. In rest, vorbim acasa :P

Ina spunea...

ChriSmilla,

Haha, am ajuns sa vb pe blog si sa nu ne mai vedem acasa. :)))) Am vrut sa trec pe la tine in seara asta cand m-am intors, dar era lumina stinsa. Poate maine? :))

Anonim spunea...

Ina, ai zis asa..."Ei bine, cealalta persoana nu stie nimic. Din punctul ei de vedere, prietenia noastra e la spital pentru a-si face analizele"...nu ai de unde sa stii sigur asta. Poate si ea observa, la fel ca tine, degradarea relatiei insa, la fel ca si tine, nu poate spune sau accepta inca adevarul. Trec prin ceva asemanator si da, mi-am pus si eu aceasta intrebare: ce crede cealalta persoana? ce se intampla in gandurile ei? Asta e raspunsul pe care l-am gasit eu.

Ina spunea...

@Anonim: Am facut un lucru mai bun decat sa analizez situatia si din punctul ei de vedere. M-am intalnit cu persoana respectiva si i-am spus deschis ce simt. Si cred a functionat. Time will tell. :)