Cum sa obtii un job la o revista

„Buna ziua!

Numele meu este X/Y/Z, sunt studenta/absolventa a facultatii de Jurnalism/Litere/Comunicare si as vrea sa lucrez ca redactor sau colaborator la revista dumneavoastra. Mentionez in acest sens ca sunt un foarte bun comunicator/am abilitati de scris foarte bune/sunt un mare fan al publicatiei. Astept sa ma contactati pentru a discuta posibilitatea unei colaborari.

Cu multumiri,

X/Y/Z“

Cam asta e genul de email care a facut-o pe Cristina sa se ia cu mainile de cap ieri. Si pe buna dreptate.

Ceea ce nu inteleg fetele care scriu unui redactor-sef de publicatie (fie ea glossy sau nu), e ca ele trebuie sa vanda. Ceva. Orice. Ideal ar fi un portofoliu de texte (chiar si lucrari scrise la facultate si nepublicate), dar este suficient si un subiect interesant, bine documentat.

Sa nu te astepti ca un om care conduce o revista si are, deci, mii de taskuri pe cap sa te cheme la un interviu de angajare doar pentru ca ai folosit niste argumente persuasive intr-o scrisoare de intentie. Un email in care iti exprimi doar dorinta de a lucra la o astfel de publicatie fara a o sustine prin ceva concret indica doua lucruri: naivitate si incapacitatea de a intelege cum functioneaza piata muncii. Si, in plus, il face pe destinatar sa-si piarda timpul.

Dar ca sa nu credeti ca judec fara sa stiu despre ce este vorba, o sa va povestesc o istorioara personala. La finalul ei, va asigur ca veti gasi reteta prin care, daca asta va doriti, puteti ajunge sa scrieti la o revista.

Acum patru ani eu eram acea fata. Eram in anul II de facultate, singura mea cunostinta la vreo revista era tanti care le vindea la chioscul din coltul blocului si bruma de experienta pe care o aveam mi-era la fel de utila in domeniu ca o diploma de vidanjor.

Visam, insa, sa lucrez intr-o zi in biroul acela fabulos pe care il intrezaream printre paginile revistei mele preferate. Unde toate fetele erau slabe, aveau tenul impecabil, erau inconjurate mereu de carti si haine frumoase si mergeau in cele mai incredibile vacante. Si adevarul e ca, fie ca o recunosc sau nu, jumatate dintre fetele care se inscriu la sectia de jurnalism se viseaza Andreea Esca, iar cealalta jumatate Roxana Voloseniuc (redactorul-sef Elle).

Cum va spuneam, eram lipsita de experienta, nu aveam un portofoliu (la facultate abia ne invatasera sa scriem stiri), dar aveam o vaga banuiala ca daca as fi scris cuiva de la o revista, mailul meu s-ar fi pierdut printre alte cateva sute identice. Si atunci mi-am petrecut vreo 2 saptamani in cautarea unui subiect pe care l-as fi putut transforma in material. Si asa l-am descoperit (habar nu mai am unde si cum, nu ma intrebati) pe Octavian Coifan. Daca dati un Google search cu numele lui veti descoperi ca este singurul parfumier din Romania si veti putea citi cateva zeci de interviuri cu el. Acum 4 ani, insa, oamenii din afara domeniului care auzisera de el erau foarte putini. Inca nu devenise un subiect hot pentru presa.

Nu mai stiu sa va spun cum anume, dar am facut rost de adresa lui de mail. Si i-am scris rugandu-l sa-mi acorde un interviu, pe care i-am spus ca-l voi publica intr-o revista de fashion. Octavian a fost foarte amabil si mi-a raspuns la toate intrebarile iar materialul (un interviu de vreo 10.000 de semne) a iesit destul de simpatic.

Mi-aduc aminte ca mi-a povestit in el despre exercitiile pe care le face zilnic pentru a-si antrena nasul sa diferentieze intre zecile si sutele de mirosuri, despre cursurile pe care le urma la o prestigioasa scoala pariziana, despre cum ia nastere un parfum si ce dorea sa schimbe in Romania in industria de beauty. Din pacate nu-l mai gasesc, dar atunci cand o s-o fac, o sa-l public.

Revenind la materialul respectiv: l-am editat de cateva zeci de ori si, dupa ce am fost cat de cat multumita de el, am inceput sa ma gandesc cui si sub ce forma as putea sa i-l trimit. Asa ca, a doua zi dimineata am iesit si am cumparat toate revistele glossy care existau, inclusiv Burda, care, aveam sa descopar socata si suparata acasa, continea numai tipare de haine. ))) Am dat cam un milion de lei pe toate (o avere!), dar am vrut sa le am acasa si sa pot face observatii pe ele cu pixul, nu sa le studiez la biblioteca.

Apoi m-am asezat si le-am citit constiincios. Am eliminat din primul tur revistele gen Cosmo, Bolero, Joy, dar si Avantaje, Tonica etc. si am ramas cu vreo 5-6 reviste „serioase“: Elle, Beau Monde, Tabu , Unica, Tango si nu mai stiu care. Dupa alte cateva zile de citit si clasificat articole si stiluri de scriitura, am decis sub ce forma voi prezenta materialul meu fiecarei publicatii in parte. Astfel, in functie de specificul fiecareia, interviul meu de 10.000 de semne avea sa se transforme in story de 9.000 de semne, interviu de 7.000 de semne, portret de 4.000 etc.

Din pacate (sau din fericire) n-am reusit sa-mi duc proiectul la bun sfarsit pentru ca am primit o oferta de job.   Pe de alta parte, recunosc ca sunt curioasa care ar fi fost rezultatul exercitiului meu. Probabil nu as fi primit un raspuns de la fiecare, dar sunt convinsa ca, la final, unul dintre articole ar fi fost publicat.

Si da, mailul meu ar fi avut probabil acelasi inceput previzibil:

„Buna ziua!

Numele meu este X/Y/Z, sunt studenta/absolventa a facultatii de Jurnalism/Litere/Comunicare si as vrea sa lucrez ca redactor sau colaborator la revista dumneavoastra. (...)”.

Doar ca, spre diferenta de majoritatea celorlalte aspirante, al meu ar fi avut un atasament. Si ar fi incercat sa vanda continutul acelui atasament.