“@RevistaTabu vreau de la Mos o revista pentru barbati care sa organizeze concursuri faine ca ale voastre :)”, asa a scris cineva ieri pe Twitter. Sunt perfect de acord cu el, si as adauga ca, daca ar mai exista reviste care sa organizeze evenimente la fel de misto ca cele Tabu, eu m-as declara fanul lor infocat.
Aseara am fost la doua evenimente organizate de Tabu. Primul a fost o dezbatere despre cancerul la san, desfasurata in cadrul campaniei Samsung More Than Talk. Recunosc ca m-am dus acolo destul de sceptica, pregatita pentru un eveniment rece, cu multe date si discutii tehnice. In schimb, am aflat niste lucruri destul de interesante si am cunoscut patru femei bestiale.
Prima ora a fost cea mai grea. Cu un doctor oncolog care ne-a povestit lucruri despre chimioterapie, masectomie totala si castrare (la femei, brrrr), oricat m-am straduit sa ma gandesc la lucruri fericite (vata pe bat, brazi de Craciun, sampanie si pricomigdale la micul-dejun), intreg organismul meu era invadat pur si simplu de un val greu de tristete. Vorbeam cu colega mea Andreea si pe amandoua ne luase o durere cumplita de cap.
Apoi a urmat o tipa al carei discurs a fost echivalentul unui shot de Patron dupa o zi urata: puternic, tonic, revigorant. O cheama Dana Vasilescu, este chirurg plastician si nu exagerez cu nimic daca spun ca e varianta romaneasca a lui Addison Montgomery (personaj din Grey’s Anatomy for non-speakers). Frumoasa, stilata, evident desteapta si foarte sigura pe ea (experienta acumulata ca plastician in diverse clinici din Anglia era evidenta pana si in limbaj), Dana nu numai ca ne-a redat optimismul dupa o meditatie aproape deprimanta, dar a trezit interesul si celor trei femei care inca se lupta cu aceasta boala si care au fost prezente la discutie.
Am stat de vorba cu ele la finalul dezbaterii si nu pot decat sa ma inclin pana la pamant in fata zambetului si a puterii fantastice din privirea lor. “Nimeni nu-ti spune, dar dupa chimioterapie iti creste parul cret. E unul dintre beneficiile ei. Eu am renascut creata.”, mi-a spus una dintre ele zambind. M-am uitat cu o admiratie nesfarsita la chintesenta optimismului, carliontii ei mici si negri.
A trebuit sa fugim apoi de la eveniment catre un altul, nu inainte de a ma intalni (la toaleta, of all places!) cu the lovely Montecore. Pe care, desi-mi lasa comentarii aici de ceva vreme, recunosc rusinata ca nu am recunoscut-o pentru ca in poza de la gravatar poarta o masca venetiana, na.
Am ajuns apoi la vizionarea speciala a filmului “Medalia de onoare”, mai bine zis la ultimele 15 minute ale filmului. Eu recunosc ca il vazusem ieri dimineata acasa (Cristina mi-a dat DVD-ul tocmai pentru ca stia ca vom intarzia la film si nu voia sa-l pierd), dar mi-a lipsit mult atmosfera salii de cinema si reactia publicului. Asa ca m-am bucurat de fiecare minut din cele petrecute in mijlocul celorlalti, mai atenta la reactiile lor decat la film.
O sa cititi zilele astea multe recenzii laudative la adresa lui, asa ca n-o sa ingros randurile cu inca unul. Va spun doar atat: daca nu mergeti sa-l vedeti, nu stiti ce pierdeti. Pentru mine, ca joc actoricesc, ca autenticitate si ca emotie transmisa se situeaza chiar langa “Felicia, inainte de toate”. Este pentru cinematografia romaneasca ceea ce este bejul pentru toamna 2010: un must.
M-am emotionat la final cand toata sala s-a ridicat in picioare si l-a aplaudat timp de cateva minute pe regizorul Calin Peter Netzer, dar mai ales pe domnul Victor Rebengiuc. Care, la final, a stat cuminte la iesire si a dat autografe pe afisul filmului. Iar cineva i-a spus simplu “Vreau sa va iau in brate”. Si apoi l-a imbratisat.
O seara lunga, dar prea minunata.
Aseara am fost la doua evenimente organizate de Tabu. Primul a fost o dezbatere despre cancerul la san, desfasurata in cadrul campaniei Samsung More Than Talk. Recunosc ca m-am dus acolo destul de sceptica, pregatita pentru un eveniment rece, cu multe date si discutii tehnice. In schimb, am aflat niste lucruri destul de interesante si am cunoscut patru femei bestiale.
Prima ora a fost cea mai grea. Cu un doctor oncolog care ne-a povestit lucruri despre chimioterapie, masectomie totala si castrare (la femei, brrrr), oricat m-am straduit sa ma gandesc la lucruri fericite (vata pe bat, brazi de Craciun, sampanie si pricomigdale la micul-dejun), intreg organismul meu era invadat pur si simplu de un val greu de tristete. Vorbeam cu colega mea Andreea si pe amandoua ne luase o durere cumplita de cap.
Apoi a urmat o tipa al carei discurs a fost echivalentul unui shot de Patron dupa o zi urata: puternic, tonic, revigorant. O cheama Dana Vasilescu, este chirurg plastician si nu exagerez cu nimic daca spun ca e varianta romaneasca a lui Addison Montgomery (personaj din Grey’s Anatomy for non-speakers). Frumoasa, stilata, evident desteapta si foarte sigura pe ea (experienta acumulata ca plastician in diverse clinici din Anglia era evidenta pana si in limbaj), Dana nu numai ca ne-a redat optimismul dupa o meditatie aproape deprimanta, dar a trezit interesul si celor trei femei care inca se lupta cu aceasta boala si care au fost prezente la discutie.
Am stat de vorba cu ele la finalul dezbaterii si nu pot decat sa ma inclin pana la pamant in fata zambetului si a puterii fantastice din privirea lor. “Nimeni nu-ti spune, dar dupa chimioterapie iti creste parul cret. E unul dintre beneficiile ei. Eu am renascut creata.”, mi-a spus una dintre ele zambind. M-am uitat cu o admiratie nesfarsita la chintesenta optimismului, carliontii ei mici si negri.
A trebuit sa fugim apoi de la eveniment catre un altul, nu inainte de a ma intalni (la toaleta, of all places!) cu the lovely Montecore. Pe care, desi-mi lasa comentarii aici de ceva vreme, recunosc rusinata ca nu am recunoscut-o pentru ca in poza de la gravatar poarta o masca venetiana, na.
Am ajuns apoi la vizionarea speciala a filmului “Medalia de onoare”, mai bine zis la ultimele 15 minute ale filmului. Eu recunosc ca il vazusem ieri dimineata acasa (Cristina mi-a dat DVD-ul tocmai pentru ca stia ca vom intarzia la film si nu voia sa-l pierd), dar mi-a lipsit mult atmosfera salii de cinema si reactia publicului. Asa ca m-am bucurat de fiecare minut din cele petrecute in mijlocul celorlalti, mai atenta la reactiile lor decat la film.
O sa cititi zilele astea multe recenzii laudative la adresa lui, asa ca n-o sa ingros randurile cu inca unul. Va spun doar atat: daca nu mergeti sa-l vedeti, nu stiti ce pierdeti. Pentru mine, ca joc actoricesc, ca autenticitate si ca emotie transmisa se situeaza chiar langa “Felicia, inainte de toate”. Este pentru cinematografia romaneasca ceea ce este bejul pentru toamna 2010: un must.
M-am emotionat la final cand toata sala s-a ridicat in picioare si l-a aplaudat timp de cateva minute pe regizorul Calin Peter Netzer, dar mai ales pe domnul Victor Rebengiuc. Care, la final, a stat cuminte la iesire si a dat autografe pe afisul filmului. Iar cineva i-a spus simplu “Vreau sa va iau in brate”. Si apoi l-a imbratisat.
O seara lunga, dar prea minunata.
13 comentarii:
pai nu mai bine imi dai si mie DVDul? :))
Sorry, l-am returnat. Eu zic totusi ca merita sa-l vezi la cinema. Daca nu iti place, promit sa-ti dau inapoi banii pe bilet. :)
no time for cinema, sorry... asa, pe dvd il puteam vedea cand dormea copilu' :))
Ti-as spune ca I offer to babysit, dar din pacate imi cunosc limitele. :))
Dario e absolut addictive, sa ca nu cred ca ar fi o idee buna pentru tine :))
Asta doar ca sa vezi cat de mult mi-a placut filmul si cate sacrificii sunt dispusa sa fac ca si altii sa il vada. :P
las' ca-l da HBO in vreo cateva saptamani, zic eu :) (otherwise, hello torrents! :))
cum am zis si aseara...la toaleta, asta e:)
Eu ma asteptam sa fie putin mai interactiv, dar apreciez ca s.au creat legaturi intre cele care chiar aveau nevoie si doctorita plasticiana, care e un bun orator din cate am vazut..unlike...
Si ma bucur ca te.am cunoscut.
ps: mi.am pierdut cratimele
Ce ma enervez ca nu am putut sa ajung la discutia despre cancerul de san. Facultatea asta, getting in the way of important things :-P Mai ales ca acum sunt prinsa in practica la sectia de chirurgie si vad mult prea multe cazuri de cancer de san decat as fi vrut vreodata. Putin optimism ar fi fost foarte bine primit, of.
Sper ca stii ca acum sunt on the hunt dupa acea doamna doctorita. Addison = awesome!
Si acum fug sa-mi rezerv bilet la cinema :)
mOntecOre, Discursul lui nenea ala oncolog a cam fost moartea pasiunii, dar eu zic ca toata treaba a fost destul de interactiva.
PS: Spor in regasirea cratimelor. :))
Anna, Cristina vrea sa o chemam intr-o zi la redactie pe dna doctor, sa stam la un cappucino si o prajiturica cu ea. Te anunt cand si, daca scoala nu te impiedica din nou, te asteptam cu drag! ;)
Multumim frumos ca ai venit si ca ai povestit asa frumos despre eveniment :)
Cu mare placere! A fost un eveniment foarte reusit si a fost o bucurie sa cunosc niste doamne atat de speciale. :)
Da da da!! :D
Trimiteți un comentariu