Bobbi si cele 5 stadii ale durerii

Exista 5 stadii ale durerii: Negare, Furie, Targuiala, Depresie si Acceptare.

Modul in care trecem prin aceste stari este, evident, definitoriu pentru personalitatea noastra. Iar modul in care observam in copilarie ca parcurge familia noastra aceste stadii va defini, intr-o masura destul de mare, experienta noastra ca adult.

La mine in familie, cele 5 stadii ale durerii sunt putin diferite de norma. Cred ca am putea dinamita intreaga pregatire profesionala si experienta a unui psihoterapeut daca ar pica pe mainile noastre. Am realizat asta zilele trecute, odata cu trista trecere in nefiinta a lui Bobbi, pestisorul xipho al fratelui meu, Gelu.

Bobbi a dat semne ca nu se simte prea bine zilele trecute. Apoi, pe 19 dimineata, trecand pe langa acvariul lui, am observat ca pluteste intr-un mod foarte ciudat si ca se loveste cu capul de peretii vasului. L-am chemat pe Gelu, care s-a aplecat cu ingrijorare paterna asupra lui. L-a primit pe Bobbi cadou de majorat de la iubita lui, asa ca banuiesc ca supravietuirea pestisorului avea o puternica latura simbolica.

Bobbi nu era mort, dar expertul nostru piscicol l-a declarat grav bolnav. Au urmat cateva ore de priviri ingrijorate insotite de portii suplimentare de mancare. Spre pranz, Bobbi se misca deja normal si ingrijorarea noastra trecuse. A doua zi dimineata era mort.

Nimeni din familie nu indraznea s-o spuna, dar statea lipit de fundul acvariului si avea ochii larg deschisi. Cu toate astea, am conchis cu totii ca nu era mort, ci in coma. Primul stadiu al durerii. Negare. Asta se intampla pe 20 decembrie.

Pe 21, discutam daca n-ar fi fost o idee buna sa-i oprim “aparatele” (in speta pompa de aer), ca sa-i permitem sa “moara” in liniste. Evident, lui Bobbi, care era mort de mai bine de o zi, ii era totuna daca ii opream pompa sau nu. Cu toate astea, familia era divizata in doua si oprirea “aparatelor” nu era posibila fara unanimitate. Eram in mijlocul celui de-al doilea stadiu, negarea.

Pe 22, se produsese o revolta tacuta si cineva i-a oprit pompa de aer. Cateva ore mai tarziu, insa, altcineva repornea pompa. Treceam, evident, prin cel de-al treilea stadiu al durerii: negarea.

Pe 23, mama recunostea spasita ca ea oprise aparatele, iar Lia marturisea nu doar ca le repusese in functiune, ci si pisase si presarase in apa o jumatate de tableta pentru comotii vasco-cerebrale. Acum asteptam cu totii un miracol de Craciun – ca pastilele sa-si faca efectul si Bobbi sa-si revina. Se instalase al patrulea stadiu al durerii: negarea.

Ajunul Craciunului ne-a gasit cu bradul in casa, sunet de colinde si miros innebunitor de sarmale. Si cu Bobbi care a inceput, incet dar sigur, sa se ridice spre suprafata vasului. Am ajuns, astfel, direct in ultimul stadiu al durerii, acceptarea. 

In momentul in care scriu aceste randuri, micutul cadavru inca pluteste, semn ca, in familia mea, ultimul stadiu al durerii, acceptarea, poate fi urmat cateodata si de un alt stadiu. Evident, negarea.

Later edit: De cand am scris textul de mai sus, Bobbi a fost condus  – in sfarsit – pe ultimul drum. Cel putin asa sper. Va tin la curent daca reapare in acvariu.