To Madam, with Love

Ideea titlului mi-a venit de la celebrul film din `67 al lui Sidney Poitier si acest post este raspunsul meu la leapsa Tomatei cu Scufita.

Diriginta mea din liceu n-a fost cel mai exigent profesor pe care l-am avut vreodata. Si nici macar cel mai permisiv. Lectiile pe care mi le-a predat nu mi-au schimbat fundamental viata si intalnirea cu ea nu m-a facut sa realizez ca am vreun talent ascuns. Cu toate astea, daca cineva mi-ar cere sa-i spun un profesor care mi-a ramas drag, as spune „doamna diriginta” fara sa stau pe ganduri.

Majoritatea profesorilor nostri transformau orele de curs intr-o competitie acerba intre elevi (motivandu-i si mai mult pe cei buni si lipsindu-i de orice motivatie pe cei slabi) sau, dupa caz, intr-o pivnita a KGB-ului, in care, daca nu dadeai raspunsul corect la intrebarea „anchetatorului” ti-era teama ca nu vei vedea ziua de maine.

La orele doamnei diriginte (in principiu literatura si gramatica engleza, dar si cultura si civilizatie anglo-saxona, istoria Statelor Unite si drama) nu existau raspunsuri gresite. La inceput, chestia asta era un adevarat cosmar pentru cineva atat de competitiv ca mine. Apoi am inceput sa ma relaxez si orele ei au inceput sa-mi placa la nebunie. Nu interpretam literatura dupa vreun tratat de critica si chiar si din cel mai slab raspuns, doamna diriginta reusea sa evidentieze o parere pertinenta.

Ce era cu adevarat fantastic in legatura cu ea era ca ne incuraja sa fim cat mai creativi si, totodata, cat mai personali. Puteam face proiecte pe foi de hartie, in power-point, pe coaja de copac, sau chiar cu creta, pe terenul de baschet al scolii. Puteam inregistra o melodie sau scrie si regiza o piesa de teatru pentru a ne sustine ideea. The sky was the limit. Literally.

Si-acum imi amintesc cand m-am dus sa-i spun despre tema pe care voiam s-o aboredez in lucrarea de atestat din clasa a XII-a. [Atestatul este un fel de mini-lucrare de licenta (in jur de 60-70 de pagini) pe care o sustin elevii de la clasele bilingve la terminarea liceului, iar diploma pe care o obtin le da dreptul sa predea limba straina respectiva la clasele I-IV.] Multi dintre colegii mei care si-au facut lucrarea cu alti profesori au scris analize istorice, culturale sau lucrari de analiza morfo-sintactica.

Eu m-am dus la diriga si i-am spus simplu: „Teach, vreau sa scriu despre Harry Potter. Inca nu stiu exact despre ce, dar o sa ma gandesc la asta”. A zambit foarte larg (cum facea de obicei) si mi-a spus ca e o idee grozava. In cele din urma, lucrarea a iesit foarte bine (am analizat simbolurile, personajele si temele de inspiratie greco-latina din cele 5 carti, cate se publicasera pana atunci), dar doamna diriginta n-a avut, initial, nicio garantie. In timp ce alti profesori cereau argumente in legatura cu alegerea temei si schema lucrarii, ea acceptase tema aleasa de mine doar pentru ca vazuse entuziasmul din ochii mei. Pentru ca, dincolo de a ne cultiva cunostintele despre cultura si civilizatia anglo-saxona sau gramatica engleza, doamna diriginta ne cultiva entuziasmul, pasiunea si artificiile care apareau cand faceam ceea ce ne placea.

Iar orele de drama cu ea erau cele mai relaxante si libere ore pe care le-am facut in liceu. Cel mai adesea, piesele de teatru erau scrise chiar de noi si, in stilul ei caracteristic, ne dadea mana libera in scenografie si interpretare. Plecam apoi la diferite festivaluri de teatru nationale sau internationale si acolo se tranforma in regizor, tehnician, sunetist sau sufleor si, in general, in orice am fi avut nevoie sa iasa piesa bine.

Imi amintesc cu drag dedicatiile personalizate pe care mi le-a dat pe fiecare carte pe care am primit-o la sfarsit de an, odata cu premiul. Chiar daca erau de natura coelhiana, cu implinit de vise si intins spre stele, pe mine ma atingea de fiecare data mesajul pe care incerca sa il transmita femeia asta cu silueta incredibil de slaba si suflet incredibil de mare. Pe ultima carte, in 2005, mi-a scris „Always the first and the best. Love,”, urmat de semnatura. Inca ma uit cu drag peste randurile caligrafiate ingrijit. Nu stiu cati profesori au crezut atat in potentialul nostru cum a facut-o ea.

Privind in urma, doamna diriginta nu intra in galeria „acei minunati profesori rai” si nici in cea „hai sa nu mai facem ora si sa mergem in parc”. Dar are o galerie numai a ei, „acel profesor care m-a facut sa ma simt bine in pielea mea si care - printre if clauses si personajele Virginei Wolf - m-a invatat sa-mi sarbatoresc creativitatea si individualitatea”.

*

La finalul acestui text vreau sa va invit si eu, alaturi de Tomata, sa sustinem campania Unicef, „Viitorul copiilor incepe la scoala”. Pentru ca incredibil sau nu, in timp ce majoritatea copiilor se plang de lectii si de cat au de invatat, sunt unii care viseaza (da, viseaza) sa mearga la scoala, dar nu au rechizite sau manuale. M-au emotionat cei de la Unicef cand au spus ca „Un copil care nu merge la scoala nu stie sa-i scrie lui Mos Craciun”. 

Stiu ca Sarbatorile au trecut deja, dar donand o suma cat de mica (chiar si 20-30 de lei) pe site-ul sustineunicef.ro, ii veti ajuta pe acesti micuti sa poata sa-i scrie Mosului anul viitor. Si poate, peste ani, sa redacteze un text in care sa-i multumeasca profesorului care i-a inspirat si i-a ajutat sa-si defineasca personalitatea.