Razvan Ciobanu si Tabu de februarie

Am revenit cu detalii despre numarul de februarie al TABU. Pentru ca s-au iscat comentarii peste comentarii in legatura cu modelele de pe coperta, as vrea sa fac cateva precizari.

Celor care cred ca modelele sunt prea slabe: bineinteles ca sunt slabe, doar de-aia sunt modele. Deschideti Fashion TV sau orice revista de moda. Modelele sunt slabe. That's what they do.

Celor care cred ca ar fi fost mai bine sa avem pe coperta manechini barbati, goi: da, asta ar fi fost o idee mai buna daca articolul ar fi dezbatut problema sexualitatii lui Ciobanu. Toata lumea stie ca e gay, a recunoscut-o public. Asadar barbatii de pe coperta ar fi indus lumea in eroare in legatura cu continutul.

Celor care cred ca revista a ales manechine goale pentru coperta doar pentru ca nuditatea vinde: bineinteles ca e partial adevarat.   O revista e o intreprindere media si se supune legilor pietei. Pe de alta parte, nuditatea de pe coperta nu este gratuita, ci se vrea o metafora pentru singuratate, faliment, superficialitate si depresie.

In plus, manechinele de pe coperta Tabu de februarie sunt aceleasi care au prezentat primele colectii ale lui Ciobanu, la inceputul carierei lui. Nimic nu e intamplator, asadar.

Pentru cei care inca n-ati cumparat revista (putini, sunt convinsa ), iata cateva imagini din pictorialul ce insoteste cover story-ul cu Razvan Ciobanu. Care va stiti cardiaci si pudibonzi, sariti peste partea asta din post. ))

 

O sa tot auziti zilele astea la TV si prin ziare de cover story-ul acesta. Azi, de exemplu, un fragment video al interviului va aparea in exclusivitate la emisiunea Happy Hour pe PRO TV. De asemenea, incepand de azi puteti vedea zilnic cate un nou fragment cu destainuirile designerului pe www.tabu.ro/video. Prima parte a interviului o puteti vedea aici.

*

Tot in premiera in luna februarie, pentru prima data in Romania, o formatie isi lanseaza albumul impreuna cu o revista. Este vorba de "Directia 5" cu albumul "Clasic" care contine ceea ce Marian Ionescu mi-a spus ca este cea mai romantica piesa pe care a scris-o vreodata, "E ceva". Deci, daca aveti mame, bunici, matusi sau prietene amatoare ale genului (sau, de ce nu, daca sunteti chiar voi inseva fane), nu-l ratati.

*

Recomandarea mea super-super speciala este materialul de la paginile 68-69, semnat de colega mea Andreea Vasile. In el, Andreea povesteste cum s-a despartit de prietenul ei luna trecuta, intr-un context demn de un film de la Hollywood (cu prosti, in cazul lui). Un text pentru care mi-a castigat toata admiratia. Si pe care eu, daca as fi fost in situatia ei, n-as fi avut forta sa-l scriu decat peste cativa ani. 

O sa va redau primul paragraf, ca sa va deschid pofta de lectura:

"Relatia de iubire a inceput cand distanta dintre noi era de numai cativa pasi. Eram in acelasi club. Timp de un an de zile ne-am aflat, mereu, la 2,1 kilometri unul de celalalt. Eu locuiam in Floreasca, iar el in Piata Romana. In al doilea an, 2.133 de kilometri ne desparteau. Eu locuiam in Floreasca, iar el in Manchester, Marea Britanie. Aproape de al treilea an am incheiat povestea la 8.249 de kilometri de casa. Amandoi eram in Siem Reap, Cambodgia. Motivul despartirii se afla la 8.097 de kilometri. In Coreea de Sud. La 9.509 kilometri departare de Romania, in Filipine, tara natala a celeilalte femei, anul asta se va naste un copil. Al ei si al fostului meu iubit."

 *

In rest? You know, the usual: 

- Interviuri foarte misto (cu Julianne Moore despre rolul ei gay din The Kids Are All Right si viata de familie, cu Melanie Fiona despre drumul catre Grammy si de unde a pornit si cu scriitoarea Lionel Shriver despre cartea "Trebuie sa vorbim despre Kevin", al carei protagonist, Kevin, este un adolescent care a comis un masacru in liceul in care invata), 

- Un dosar care arunca o privire in intimitate si prezinta povestea unor amante (preferata mea e "Firul era prea lung", care dezvaluie cu multa sensibilitate povestea unui mariaj esuat din cauza unei amante, vazut prin ochii fetitei cuplului), 

- Un story care prezinta o fata nebanuita a lui Horia Brenciu si multe alte articole pe care va las sa le descoperiti singuri.  


Daca ati luat deja revista si ati apucat sa o rasfoiti, astept cu mult interes parereile voastre.

5 lucruri simpa la 25 de ani

1.    Mi-am recuperat culoarea de par pe care o aveam in copilarie. Sus e poza de sambata, dedesubt cea de acum un an. Inca o caut pe cea de acum 20 de ani.

2.    La party a cantat, la fel ca si anul trecut, Pasager, formatia prietenei mele, Roxana. Mai jos puteti vedea o parte din band si pe mine ca backing vocals wannabe.   

3.    La fel ca orice moment important din ultimii ani, am marcat aniversarea prin traditionala poza cu Mihut, intr-o ipostaza care, fara sa ne dam seama, a devenit si ea traditie.   

4.    In materie de outfit am cautat, vorba lui Drippy din Wild Child, “Something that says elegant, but at the same time incredibly slutty and available. In fact, I’m not that bothered about elegant.” )) 

Am pus ochii pe o rochie de la Nissa, facuta din margele si cu spatele gol, cam ca cea purtata de Anne Hathaway la Globurile de Aur, numai ca scurta. Din pacate, mai era una singura in tot Bucurestiul si nu putea fi scoasa de pe manechin decat la schimbarea vitrinei. Si avea o lista de asteptare de 17(!) persoane.

Wtf people? E o rochie, nu maduva pentru transplant! I can haz another one. Si n-o fi ea din margele si cu spatele gol, dar macar nu-mi sufla 17 femei in cefa pentru ea.

 

5.    Spre sfarsitul noptii, cand am urcat pe scena alaturi de ceilalti sarbatoriti ai serii pentru “La multi ani!”, fata de langa mine (vezi foto sus) m-a intrebat entuziasmata:
-    E ziua ta azi?
-    Nu, a fost miercuri. A ta?
-    Da, chiar azi.
-    Bravo, la multi ani !
-    Multumesc, si tie la fel !
Dupa alte cateva secunde, se intoarce iar spre mine :
-     Eu am implinit 19 ani. Tu ? A naibii asta mica! 19, huh?
I-am raspuns zambind larg:
-     22.

Am mintit, evident. Adevarul este ca nu ma simt cu nicio zi peste 21.

Blonda si Ionut Lupescu

Despre cum am devenit ieri blonda pentru prima data in viata mea si cum am petrecut o jumatate de ora la un salon de beauty alaturi de Ionut Lupescu, mai jos.

In primii doi ani in Bucuresti, pentru ca nu stiam nicio coafeza de incredere, ma tundeam doar cand mergeam acasa, in vacante. Apoi m-am angajat la o revista glossy si pentru ca unei colege i s-a facut mila de varfurile mele despicate, mi-a dat numarul de telefon al coafezei ei, pe care mi-a recomandat-o ca cel mai bun hair stylist pe care il stie.

Dupa ce mi-am facut programarea, am descoperit ca tipa respectiva lucra la un salon de super fite din Dorobanti. Mi-era jena sa mai dau inapoi, voiam sa-mi schimb look-ul si mi-am zis ca doi rinichi sunt, oricum, overrated. Asa ca am decis sa donez unul si din banii primiti sa ma duc sa ma tund.

Tipa m-a tuns atat de bine, insa, incat iubitul meu de atunci nu m-a recunoscut, stand la doi pasi de mine la o terasa. Asa ca, in pofida promisiunii initiale de a merge o singura data in viata acolo, de atunci nu m-am mai tuns altundeva. Pur si simplu nu stiu pe nimeni cu o mana mai buna si, ori de cate ori trec pe la ea, toate prietenele ma intreaba unde m-am tuns/coafat. My signature bob este, de fapt, opera ei.

Acum sa nu va inchpuiti, insa, ca merg acolo de doua ori pe luna. Merg, de fapt, de doua ori pe an. Iar vizitele acolo sunt un fel de tratatie pentru par si iesire la teatru/film 3D. Si asta pentru ca de fiecare data cand ajung la respectivul salon intalnesc prezentatoare TV, actrite, cantarete, sotii de oameni de afaceri celebri sau (mai nou) fotbalisti, pe care ii urmaresc si ii ascult cu o curiozitate de ţaţă meets antropolog. )))

Sambata am trecut pe la hair stylistul meu preferat pentru o schimbare de look: revenirea la bob si vopsirea parului pentru prima data (am mai folosit Casting Creme Gloss de la L’Oreal, dar nu are amoniac si, deci, e mai mult colorant decat vopsea). Inainte sa se produca panica in randurile voastre, si in pofida titlului, nu m-am vopsit blonda. V-am provocat sa ghiciti culoarea, iar Stefania a fost singura care a reusit: roscat-portocaliu. Pentru dezambiguizare, vedeti Christina Hendricks si Marcia Cross. Eu sunt oricum roscata natural si cand eram mica aveam parul de un portocaliu turbat. Pippi Langstrumpf had nothing on me, I tell you.

Timp de cativa ani, insa, am tot cochetat cu ideea de a fi blonda. Iar ieri, pentru un sfert de ora (cat m-au decolorat si inainte sa aplice vopseaua) am vazut cu ochii mei cum as arata. Stearsa ca o acuarela de Monet uitata sub o streasina e prea putin spus. La fel de interesanta ca un scaiete purtat de vant in desert? Ma rog, intelegeti voi subtilele mele comparatii. Ideea e ca roscatul vine la pachet cu personalitatea mea si i se potriveste, pe cand blondul, oricat de bine le-ar veni altor tipe, mie imi vine ca un pantof cu trei numere mai mic. Adica deloc.

Iar in timp ce ma priveam in oglinda dezamagita ca blondul nu ma face o a doua Marylin pe pamant (cum speram in secret), am vazut cu coada ochiului un barbat intrand in salon. I-am aruncat o privire rapida si, de undeva din strafundurile putului memoriei, am extras revelatia ca e un fotbalist. Revelatie care mi s-a confirmat, acasa, cand l-am cautat pe Google si am asociat numele care imi aparuse in cap cu imaginea lui. Dap, era Ionut Lupescu.

Eram curioasa ce facea domnul Lupescu in acest sanctuar al feminitatii care e salonul de frumusete. Curiozitatea mi-a fost satisfacuta in scurt timp, cand, dupa ce si-a dus haina in dulap, s-a asezat in fata doamnei Aura. Manichiura, deci.  

Apoi, in timp ce am asteptat cuminte pe un scaun de vizavi de el sa se impregneze vopseaua in par, m-am amuzat vazandu-l cat de incruntat sta in timp ce doamna Aura ii taia pielitele. Sa vezi un barbat tinand mana pe varfurile degetelor intr-un recipient cu apa calduta, asteptand sa ii fie pilite unghiile e o scena simpatica, trebuie sa recunoasteti. Mai ales daca vorbim de un (ex) fotbalist. Orisicat, recunosc ca e de preferat de mii de ori unei manichiuri neingrijite.

Din pacate aici se incheie interactiunea mea cu respectivul domn. Eu am fost dusa la spalat (de unde, cu capul in tavan si parul in cuva, n-am mai reusit sa-l fixez cu privirea) si pana m-am dezmeticit apoi pe scaunul de tuns, individul terminase, platise si disparuse. Recunosc, i-am folosit numele in titlu doar pentru a atrage atentia baietilor. So sue me.

Dar asta n-a fost nimic. Ultima data cand am fost sa ma tund, am ascultat dialogul halucinant dintre o fiica care isi dorea un Ferrari la implinirea varstei de 18 ani, si mama ei, care o intreba ce ar mai putea sa-i dea atunci la 20 de ani si ii propunea un Audi S5, pentru inceput.

Cred ca as putea sa scriu linistita o carte cu vedetele intalnite si discutiile auzite acolo, daca ar exista o editura dispusa sa-mi sponsorizeze exorbitantul periplu la coafor.

Razvan Ciobanu pe coperta Tabu de februarie

Asteptarea a luat sfarsit. Mai jos puteti vedea, in premiera, coperta revistei TABU de februarie. 

In exclusivitate pentru Tabu, dupa doi ani de tacere, in care din cauza unui scandal a disparut din viata publica, Razvan Ciobanu vorbeste despre cum a intrat in faliment si a dormit  in iarna 2009-2010 in subsolul atelierului sau, despre consumul de droguri, prieteni care i-au intors spatele, depresie si plata unor escorti.

Probabil lumea modei n-a mai aratat niciodata atat de goala si dezolanta in vreo revista glossy din Romania. 


*

Mai multe detalii despre numarul de februarie, luni.

Travel

"Every day I send Lucia a photograph of myself. 
Sometimes the shot will include a recent 
newspaper to prove that is up to date. Just 
lately I’ve started travelling around the world. 
Sobbing, I’ll ask a fellow tourist to photograph 
me at Golden Gate Bridge, the Acropolis, or 
the mud-palaces of Mali, and in every shot I’m 
visibly distraught. She said she was sure I’d get 
over it in time, but I know I never will; that no 
matter where I go, all I will ever really see is 
her lovely guilty face telling me she had found 
somebody new."

Dan Rhodes, Anthropology and a Hundred Other Stories

The bestest birthdayest everest!

Am implinit 25 de ani cu lacrimi in ochi. Si nu erau de bucurie.

Nu mai conteaza motivul (care n-a avut nicio legatura cu varsta), e suficient sa spun ca primele ore din noua mea varsta le-am petrecut in varful patului, in pijamale, mancand ciocolata, simtindu-ma mizerabil si uitandu-ma la seria 4 din “Gilmore Girls”. Very Bridget Jones-ian of me, indeed.

Eram convinsa ca ma va astepta o zi oribila si am cochetat cu ideea de a-mi tine telefoanele inchise si de a nu intra deloc online. Daca cineva mi-ar fi spus ca la sfarsitul acelei zile voi arata ca o diva din anii ’50 si ca voi avea cea mai frumoasa zi de nastere de pana acum, i-as fi spus sa intrerupa tratamentul medicamentos pe care il ia pentru ca are, in mod evident, ca efecte secundare halucinatiile.

Cand am intrat, de dimineata, in bucatarie, pe faianta era lipit un speech bubble, cu textul “Zi frumoasa ca tine”. Minunata mea colega de apartament, Chris, le lipise peste tot prin casa, in drumul meu. Singura ei greseala a fost sa creada ca primul lucru pe care il fac dimineata e sa merg la baie, ca orice om normal. Mi-a luat ceva pana am gasit speech bubble-ul din baie cu “Astazi e ziua ta” si intre timp am citit prin bucatarie si hol toate celelalte mesaje, in ordine inversa. Evident, asta nu mi-a diminuat cu niciun gram bucuria. Le-am lasat inca prin casa, pentru ca ma fac sa zambesc ori de cate ori le vad.

Cand am iesit din bloc, in fata lui ma astepta unul dintre prietenii pe care i-am cunoscut pe blog, cu un minunat buchet de lalele si un cadou incredibil: un tricou pe care mi-l doresc de foarte mult timp. Recunosc, mi-a cazut fata. Ii multumesc, pe aceasta cale, inca o data ca m-a asteptat la -10 grade Celsius, ca mi-ai insorit ziua si ca m-a ajutat sa ajung la taxi intr-o bucata. N-as fi reusit fara sprijinul lui cu gheata, tocurile si echilibrul meu precar.

La birou, am primit un alt buchet imens de lalele galbene de la Cristina si prima jumatate a cadoului din partea colegilor, o minunata rochita neagra de la Zara, pe care am imbracat-o imediat. Spre usurarea mea, imi venea ca turnata (daca nu, evident, as fi pus vina pe ciocolata mancata in ajun ). La scurt timp a venit si colega mea, Andreea, cu niste cercei minunati cu camee miniaturale pe care, citez “nu m-am putut abtine sa nu ti-i iau” [isn’t she the bestest? ]. Si uite asa, in mai putin de jumatate de ora, purtam cu totul alte haine si bijuterii decat cele cu care plecasem de acasa. Nu m-ar deranja sa mai fac asta pe viitor.

Apoi draga mea prietena, Alexandra, a postat urmatoarea imagine pe Facebook, insotita de un mesaj incredibil de dragut. Am adunat, evident, toata redactia in jurul meu sa ma laud cu felicitarea electronica hand made.

Dupa care a urmat partea a doua a cadoului din partea redactiei, o sedinta foto profi, cu make-up, hair style & everything!!! Nici n-am respirat in timp ce make-up artistul ma transforma din the girl next door in “Hello, Hollywood!” babe.  Si, pentru ca m-am simtit gata sa ridic putin miza, am acceptat, in premiera, sa-mi faca buzele de un rosu aprins (eu, care sunt dedicata gloss-ului roz si nude pana la moarte). Cand m-am uitat in oglinda, nu mi-a venit sa cred. Singura chestie pe care o recunosteam la mine era forma fetei si a nasului.  ))

A urmat coafarea, cu niste bucle largi, a la Marylin. De fapt, la final aratam ca un fel de diva din anii ’50, ma rog, mai putin partea cu diva.

Am iesit apoi cu fotograful nostru, Cristi, pe niste stradute din zona si am tras cateva instantanee de exterior. Dupa ce a inghetat sufletul in noi si filmul in aparat, ne-am intors in studioul foto, unde mi-ar placea sa va spun ca am dezlantuit manechinul anorexic prins in corpul meu de clepsidra. Din pacate, in prima ora (hai prima ora si jumatate) m-am simti la fel de naturala ca un iaurt Danone si la fel de flexibila ca o bara de fier.

Izbucneam in ras ori de cate ori Cristi imi cerea sa ii arunc o privire “porno”, tineam capul prea sus, barbia prea jos, genunchii prea strambi, spatele prea arcuit si, in general, nimic cum trebuia. Making love to the camera si effin hard, I tell you. Simteam nevoia sa-mi cer scuze din minut in minut si aveam impresia ca il exasperez pe Cristi, care e de o rabdare ingereasca. M-am relaxat cand mi-a spus ca prin acelasi proces trece cu majoritatea modelelor si ca cele pe care le pui intr-o pozitie si sunt capabile sa se joace singure cu unghiurile sunt extrem de putine si au, de obicei, experienta internationala.

La finalul shootingului am reusit sa intru in pielea divei care se presupunea ca sunt pentru cateva cadre mai glam si apoi sa ma joc cu tot felul de expresii faciale semi-ridicole, dar mult mai reprezentative pentru mine.

O sa vedeti rezultatul sedintei foto zilele astea, pe blog si, daca reusesc, o sa inlocuiesc headerul blogului cu un colaj de expresii. It should be fun.   

Surprizele aniversare au continuat cu un mail de la adresa la_multi_ani_ina at yahoo, care mi-a trimis initial mesajul de mai jos si a continuat sa-mi trimita, toata ziua, texte, imagini si videoclipuri incredibil de dragute, inclusiv un calendar pe 2011 din care lipseau duminicile (pentru ca a spus ca stia ca nu le suport, awwww).

Am emis tot felul de ipoteze in legatura cu identitatea persoanei din spatele acestor mailuri si s-a dovedit, intr-un final, spre usurarea mea, ca era vorba despre o persoana pe care o cunosc (cum am si dedus, de altfel). Mi-era teama ca o sa fie iar cineva care prefera sa-si pastreze anonimatul, if you know what I mean.

Un alt mesaj care m-a facut sa zambesc mult a fost postat pe pagina de Fb a revistei noastre si poarta amprenta inconfundabila a Andreei.

Seara s-a incheiat cu suflat de lumanari in pizza Quattro Formaggi, my favorite teen movie (Wild Child) si alte cadouri frumoase.

Acum sunt foarte entuziasmata la gandul ca sambata, chiar inainte de party-ul aniversar de un sfert de secol, imi voi schimba look-ul si imi voi vopsi pentru prima data parul. Ghiciti ce culoare?

Am facut mental o mica analiza numerica a zilei de azi: peste 100 de oameni mi-au urat "La multi ani" pe Facebook, alti cateva zeci mi-au trimis mailuri si am mai primit in jur de 30 de sms-uri si aproape tot atatea telefoane. Mi-a luat 2 ore sa raspund la toate mesajele (private si publice) pe Facebook si Twitter si inca o jumatate de ora sa raspund la sms-uri. La final, abia imi mai simteam degetele. Dar as face-o din nou, oricand. E incredibil de bine sa simti atata dragoste.

Va multumesc tuturor pentru cea mai frumoasa zi de nastere. Ever.

25

Real

"Angelique agreed to be my girlfriend. To
celebrate I took her to a candle-lit dinner, and
I had to keep pinching myself to make sure I
wasn't dreaming. We started seeing more of
each other. Before long, pinching stopped
being enough, and I started sticking pins in my 
face. These days even pins can't convince me
that she's really there. Every evening I prepare 
a romantic meal. As I gaze at her immaculately
arranged hair and faultlessly made-up face, I
carve chunks out of my flesh with a surgical 
saw. Somehow it still seems too perfect to be real."


Dan Rhodes, Anthropology and a Hundred Other Stories

Multumesc! :)

Acum doua luni scriam despre un buchet de flori insotit de un bilet misterios, pe care le-am primit la redactie. Mai in gluma, mai in serios (dar mai mult in gluma, serios! ) spuneam atunci ca daca mai vrea cineva sa-mi trimita flori, adresa redactiei e usor de gasit. Iar azi s-a intamplat. 

Cand am vazut curierul cu buchetul imens de flori indreptandu-se spre mine acum doua ore, recunosc ca mi s-au taiat picioarele. Cand eram mica, visam sa primesc flori de la admiratori secreti cand voi creste mare. Se pare ca cineva mi-a facut visul sa se implineasca.  

Draga Mihai,

Am aflat cum te cheama pentru ca m-am uitat ca un hot la formularul curierului, atunci cand l-am semnat. Din pacate nu cunosc pe nimeni cu numele tau si, oricat am cautat pe Facebook sau Google, eforturile mele au fost in van.

Nu stiu daca stiai ca saptamana asta e ziua mea si din cauza asta mi-ai trimis florile. Nu stiu daca ne-am intalnit vreodata. Nu stiu nici macar daca imi citesti blogul. Iti scriu aici, totusi, pentru ca nu stiu cum altfel sa iau legatura cu tine.

Multumesc. Pentru flori, pentru emotiile cu care au venit insotite, pentru ca saptamana asta nu avea cum sa inceapa mai bine.  

Mi-ar placea sa stiu care a fost motivatia unui gest atat de frumos. Poate-mi dai un semn. No pressure, though.

Ina