Stiti perioada aia de inceput a unei relatii? In care toata lumea zambeste tamp, poarta cele mai bune haine si nu are gaze si nici familii disfunctionale? 
Ei bine, pe mine ma sperie al naibii de mult.
In primul rand, ca sa intelegeti ce m-a apucat, am avut o seara extrem de girlie, cu ciocolata (cu caramel si flori de sare, mmm) si un maraton Sex & The City.
Si asa am ajuns la una dintre scenele mele preferate din tot serialul. Respectiv cea in care Carrie, care renunta la viata ei din New York si se muta cu Aleksandr Petrovsky la Paris (unde se simte ignorata si nefericita) gaseste in poseta the Carrie necklace si realizeaza cate compromisuri a facut si cat ii lipsesc prietenele si viata ei.
Scena asta imi place de mor, mai ales ca are ca fundal sonor “La belle et le bad boy”, pe care am ascultat-o mult in masina fratelui meu [daca mai ai blogul meu in Reader, sa stii ca mi-e dor de tine, bai
]. Dar sa revenim.
Cand treci de la “single” la “in a relationship” (vorba Facebook-ului) calci pe o gheata de a carei finete nu esti constient. Pentru ca inainte de asta aveai viata ta, cu iesirile in locurile tale preferate, cu prietenii tai, cu muzica, filmele, cartile si experimentele tale culinare ratate. Dintr-o data, timpul liber se imparte la doi, iar prietenii se inmultesc. Incepi prin a-ti face programul in functie de programul celuilalt, apoi ajungi sa faci mici compromisuri si, before you know it, te schimbi. In cazurile nefericite atat de mult incat iti schimbi si prietenii si preferintele.
Idealul, din punctul meu de vedere, consta in acel echilibru in care cei doi stau suficient de aproape pentru a se simti uniti, dar totusi suficient de departe pentru a nu se simti sufocati.
Singura problema e ca, spre diferenta de productiile HBO in care revelatiile vin sub forma de coliere la momentul oportun, in viata ele vin uneori prea tarziu. Sau niciodata. Si-atunci ajungi, vorba celor de la Five For Fighting, “I’m a they”.
Well, not on my watch.
Ei bine, pe mine ma sperie al naibii de mult. In primul rand, ca sa intelegeti ce m-a apucat, am avut o seara extrem de girlie, cu ciocolata (cu caramel si flori de sare, mmm) si un maraton Sex & The City.
Si asa am ajuns la una dintre scenele mele preferate din tot serialul. Respectiv cea in care Carrie, care renunta la viata ei din New York si se muta cu Aleksandr Petrovsky la Paris (unde se simte ignorata si nefericita) gaseste in poseta the Carrie necklace si realizeaza cate compromisuri a facut si cat ii lipsesc prietenele si viata ei.
Scena asta imi place de mor, mai ales ca are ca fundal sonor “La belle et le bad boy”, pe care am ascultat-o mult in masina fratelui meu [daca mai ai blogul meu in Reader, sa stii ca mi-e dor de tine, bai
]. Dar sa revenim.Cand treci de la “single” la “in a relationship” (vorba Facebook-ului) calci pe o gheata de a carei finete nu esti constient. Pentru ca inainte de asta aveai viata ta, cu iesirile in locurile tale preferate, cu prietenii tai, cu muzica, filmele, cartile si experimentele tale culinare ratate. Dintr-o data, timpul liber se imparte la doi, iar prietenii se inmultesc. Incepi prin a-ti face programul in functie de programul celuilalt, apoi ajungi sa faci mici compromisuri si, before you know it, te schimbi. In cazurile nefericite atat de mult incat iti schimbi si prietenii si preferintele.
Idealul, din punctul meu de vedere, consta in acel echilibru in care cei doi stau suficient de aproape pentru a se simti uniti, dar totusi suficient de departe pentru a nu se simti sufocati.
Singura problema e ca, spre diferenta de productiile HBO in care revelatiile vin sub forma de coliere la momentul oportun, in viata ele vin uneori prea tarziu. Sau niciodata. Si-atunci ajungi, vorba celor de la Five For Fighting, “I’m a they”.
Well, not on my watch.
4 comentarii:
Hmmm... Nu stiu daca am inteles bine: adica, ideal e sa fii intr-o relatie fara sa fii intr-o relatie? Sau e vorba aici despre relatiile alea rele, care te vampirizeaza si care oricum nu se pun, ca nu-s relatii, is monomanii? Si cum faci ca sa te asiguri ca in ciuda sentimentelor puternice pe care le ai, ramai tot "tu" (cu timpul tau, prietenii tai, interesele tale, ocupatiile tale, numai si numai ale tale)? Intra cineva intr-o relatie cu un inventar clar al chestiilor care sunt ale lui (timp/prieteni/interese etc.) si iese cu inventarul ala intact din relatia respectiva, atunci cand ea se termina? Si ce te faci cand na, simti nevoia irezistibila sa impartasesti chestii cu cate cineva de care te-ai indragostit, si te mai si simti bine, si chestia ta nu mai e doar chestia ta ci devine chestia voastra? Atunci cum faci? Ma tot gandesc ce-as fi fost daca n-as fi trait foarte intens cele cateva inceputuri, cu partea lor buna si cu partea lor "proasta", care, dupa mine, are si o parte buna :D.
O, wow! Un comentariu de la andru! Cat timp o fi trecut? Hm...mai ca as deschide o sticla de sampanie daca as avea una la indemana. :)
Acum, revenind la cele spuse de tine, ai perfecta dreptate. M-am inselat. Aia cu impartasitul e situatia ideala, mai ideala (sic!) decat aia in care fiecare e cu jucariile lor, desi se joaca impreuna. :) Eu m-am concentrat doar pe partea aia cu pierdutul identitatii in sensul rau. Pana la urma incep sa cred ca si pierderea identitatii poate avea o parte buna. :)
Eeee, tu razi de mine!
Nuuuuuuuuu. N-ai inteles. M-am supermegauberbucurat ca mi-ai lasat un comentari dupa un secol de absenta. :)
Trimiteți un comentariu