Cand eram mica, bujorii mi se pareau cele mai grobiene si mai putin atragatoare flori.
Unul dintre motive erau corolele lor uriase si greoaie, lipsite de parfumul trandafirilor sau al zambilelor. Apoi tulpinile lor! Va puteti imagina ceva mai grosier? Parca erau niste cozi de topor.
Tin minte ca aveam cateva tufe de bujori in fata blocului si ca, ori de cate ori mergeam intr-o vizita, bunica cobora si taia cateva fire cu un cutit urias. Iar eu simteam ca intru in pamant de rusine daca ma punea pe mine sa inmanez buchetul de buruieni uriase, cu capetele ca niste verze colorate. As fi dat orice sa prezint gazdei un buchet de trandafiri eleganti, de lalele delicate, de crini majestuosi sau macar de gerbere colorate. Orice, numai nu aceste flori de joasa speta.
N-am mai vazut (cu cateva mici exceptii, de la distanta), mirosit si n-am mai fost nevoita sa daruiesc bujori (slava Domnului!) de vreo 15 ani. Si apoi, toamna trecuta, am vazut acasa la cineva un mic buchet de bujori de un roz delicat, amestecati cu altii de culoarea spumei laptelui, intr-o vaza simpla, transparenta. Si m-am indragostit.
Mi-am dat, brusc, seama, de cat de diferiti erau bujorii, in realitate, fata de imaginea mea din copilarie. Corolele lor erau, ce-i drept, la fel de masive, dar cat de proaspete si de simple erau! Si da, tulpinile lor erau lungi si grosute, dar cata stabilitate le dadeau! Ce-i drept, parfumul lor nu se compara cu cel al trandafirilor, dar ce aer proaspat aduceau in incapere! Cat de mult luminau o camera! Si asa, in mintea mea, buchetele de bujori in vaze simple, transparente, au devenit sinonime cu o culme a rafinamentului necultivat, pe care superbele (dar constipatele) orhidee n-o vor atinge niciodata.
Acum vad bujori aproape zilnic. I-am pus ca wallpaper pe desktop la birou (imaginea e similara cu asta, acum n-o mai gasesc) si ii am pe desktopul laptopului de acasa (cei din imaginea de mai jos).
Unul dintre motive erau corolele lor uriase si greoaie, lipsite de parfumul trandafirilor sau al zambilelor. Apoi tulpinile lor! Va puteti imagina ceva mai grosier? Parca erau niste cozi de topor.
Tin minte ca aveam cateva tufe de bujori in fata blocului si ca, ori de cate ori mergeam intr-o vizita, bunica cobora si taia cateva fire cu un cutit urias. Iar eu simteam ca intru in pamant de rusine daca ma punea pe mine sa inmanez buchetul de buruieni uriase, cu capetele ca niste verze colorate. As fi dat orice sa prezint gazdei un buchet de trandafiri eleganti, de lalele delicate, de crini majestuosi sau macar de gerbere colorate. Orice, numai nu aceste flori de joasa speta.
N-am mai vazut (cu cateva mici exceptii, de la distanta), mirosit si n-am mai fost nevoita sa daruiesc bujori (slava Domnului!) de vreo 15 ani. Si apoi, toamna trecuta, am vazut acasa la cineva un mic buchet de bujori de un roz delicat, amestecati cu altii de culoarea spumei laptelui, intr-o vaza simpla, transparenta. Si m-am indragostit.
Mi-am dat, brusc, seama, de cat de diferiti erau bujorii, in realitate, fata de imaginea mea din copilarie. Corolele lor erau, ce-i drept, la fel de masive, dar cat de proaspete si de simple erau! Si da, tulpinile lor erau lungi si grosute, dar cata stabilitate le dadeau! Ce-i drept, parfumul lor nu se compara cu cel al trandafirilor, dar ce aer proaspat aduceau in incapere! Cat de mult luminau o camera! Si asa, in mintea mea, buchetele de bujori in vaze simple, transparente, au devenit sinonime cu o culme a rafinamentului necultivat, pe care superbele (dar constipatele) orhidee n-o vor atinge niciodata.
Acum vad bujori aproape zilnic. I-am pus ca wallpaper pe desktop la birou (imaginea e similara cu asta, acum n-o mai gasesc) si ii am pe desktopul laptopului de acasa (cei din imaginea de mai jos).
La fel cum altii se uita la pesti, eu ma uit la bujorii mei. Ceva in imaginea unui bujor intr-un pahar mare, cu apa limpede, mi se pare reconfortant si linistitor. Ca o rugaciune spusa de un copil. Sau ca o masa de duminica, acasa.
*
Cand suntem mici, ne fixam in minte, involuntar, un ideal al Printului din povesti. Incepem cu un ideal de frumusete simplist (par balai, ochi albastri, cal alb – da, include si mijlocul de locomotie) si, pe masura ce ne rafinam vocabularul, ii adaugam noi si noi calitati morale si emotionale, a caror simpla rostire ne incanta buzele si sufletul, ca un descantec: „tandrete“, „loialitate“, „marinimie“, „calm“, „intelepciune“, „toleranta“, „altruism“, „onestitate“. Defectele nu exista. Si-apoi, ce defect are sonoritatea unui descantec magic?!
Cand ajungem in liceu, calul e abandonat si-apare bicicleta. N-apuca Printisorul sa faca doua ture cu ea si sa ne arate smecheriile pentru care si-a julit genunchii regali in weekend, ca ne trezim la facultate.
Curand, bicicleta e uitata in garaj si Printul ne conduce acasa cu masina. Sunt zile in care suntem nefericiti. Sunt zile in care ne simtim straini unul de celalalt si ne intrebam cum a fost posibil sa ajungem alaturi. Continuam insa sa repetam in minte, incet, cu ochii inchisi, mantra noastra magica: „tandrete“, „fidelitate“, „marinimie“, „calm“, „intelepciune“, „toleranta“, „altruism“, „onestitate“. Atata timp cat Printul le are pe toate, lucrurile se vor rezolva cumva, nu-i asa? Am ajuns, totusi, sa constientizam existenta defectelor, dar preferam sa le musamalizam, ca o bucatica de friptura scapata la restaurant langa farfurie.
Apoi trecem prin primele despartiri si inimi frante aferente. Si realizam ca niciodata nu am plecat de langa celalalt (sau el de langa noi) pentru ca disparusera calitatile magice. Motivul pentru care fiecare s-a indreptat in directii opuse era ca aparusera defectele (mai putin magice, ce-i drept), pe care ambii le camuflasera si ignorasera din rasputeri la inceput.
Si atunci vine un moment in viata fiecaruia, pentru cei norocosi (sau intelepti?) mai devreme, pentru cei mai putin norocosi mai tarziu, cand incepem sa incantam „raceala”, „infidelitate” „meschinarie”, „nervozitate”, „imprudenta”, „intoleranta”, „egoism”, „ipocrizie” si alte cateva cuvinte asemanatoare. Le repetam pana suntem convinsi ca le-am inteles si apoi inca de cateva ori, pana ne obisnuim cu sonoritatea lor greoaie.
Abia cand realizam pe care dintre ele suntem dispusi sa le acceptam (fara sa trisam si sa speram ca le putem schimba) si pe care, oricat ne-am pacali, nu le vom putea suporta niciodata, suntem gata sa renuntam la iluzia trandafirilor, a orhideelor si a crinilor.
*
Cand suntem mici, ne fixam in minte, involuntar, un ideal al Printului din povesti. Incepem cu un ideal de frumusete simplist (par balai, ochi albastri, cal alb – da, include si mijlocul de locomotie) si, pe masura ce ne rafinam vocabularul, ii adaugam noi si noi calitati morale si emotionale, a caror simpla rostire ne incanta buzele si sufletul, ca un descantec: „tandrete“, „loialitate“, „marinimie“, „calm“, „intelepciune“, „toleranta“, „altruism“, „onestitate“. Defectele nu exista. Si-apoi, ce defect are sonoritatea unui descantec magic?!
Cand ajungem in liceu, calul e abandonat si-apare bicicleta. N-apuca Printisorul sa faca doua ture cu ea si sa ne arate smecheriile pentru care si-a julit genunchii regali in weekend, ca ne trezim la facultate.
Curand, bicicleta e uitata in garaj si Printul ne conduce acasa cu masina. Sunt zile in care suntem nefericiti. Sunt zile in care ne simtim straini unul de celalalt si ne intrebam cum a fost posibil sa ajungem alaturi. Continuam insa sa repetam in minte, incet, cu ochii inchisi, mantra noastra magica: „tandrete“, „fidelitate“, „marinimie“, „calm“, „intelepciune“, „toleranta“, „altruism“, „onestitate“. Atata timp cat Printul le are pe toate, lucrurile se vor rezolva cumva, nu-i asa? Am ajuns, totusi, sa constientizam existenta defectelor, dar preferam sa le musamalizam, ca o bucatica de friptura scapata la restaurant langa farfurie.
Apoi trecem prin primele despartiri si inimi frante aferente. Si realizam ca niciodata nu am plecat de langa celalalt (sau el de langa noi) pentru ca disparusera calitatile magice. Motivul pentru care fiecare s-a indreptat in directii opuse era ca aparusera defectele (mai putin magice, ce-i drept), pe care ambii le camuflasera si ignorasera din rasputeri la inceput.
Si atunci vine un moment in viata fiecaruia, pentru cei norocosi (sau intelepti?) mai devreme, pentru cei mai putin norocosi mai tarziu, cand incepem sa incantam „raceala”, „infidelitate” „meschinarie”, „nervozitate”, „imprudenta”, „intoleranta”, „egoism”, „ipocrizie” si alte cateva cuvinte asemanatoare. Le repetam pana suntem convinsi ca le-am inteles si apoi inca de cateva ori, pana ne obisnuim cu sonoritatea lor greoaie.
Abia cand realizam pe care dintre ele suntem dispusi sa le acceptam (fara sa trisam si sa speram ca le putem schimba) si pe care, oricat ne-am pacali, nu le vom putea suporta niciodata, suntem gata sa renuntam la iluzia trandafirilor, a orhideelor si a crinilor.
Si sa mirosim bujorii.
8 comentarii:
Buna Ina
Iti citesc de foarte mult timp blogul, dar nu ti-am lasat pana acum un comentariu. Am fost si eu plecata cu o bursa Erasmus si asa am ajuns la blogul tau :).
Vroiam sa iti spun ca poza cu bujorii este superba, deja o am si eu pe desktop, pe ecranul telefonului, si urmeaza in curand si la netbook :).
De multe ori mi se intampla ca in peioade stresante ori ma atasez de o imagine sau ascult foarte mult o melodie. Dar in sesiunea asta inca nu gasisem acel ceva, pana acum :).
Mersi inca o data si sper sa ai o saptamana frumoasa! :*
Imi plac bujorii. Pentru mine, bujorii sunt florile senzualitatii grele, robuste dar cumva sofisticate. Am primit candva un buchet urias de bujori din care curgeau petale de la un tip care-mi placea si care, tot el, mai tarziu, m-a indragostit de florile mele preferate, calele. O cala intr-un vas simplu, transparent, e desavarsita.
Hmmm, mi-ai mintit de niste chestii foarte misto, Ina.
*mi-ai amintit
aida,
Ma bucur daca te-am inspirat si iti tin pumnii in sesiune. Poate, cine stie, bujorii se vor dovedi florile tale norocoase (daca exista asa ceva, haha). :)
andru,
"Senzualitate robusta", ce frumos! Sunt cat se poate de acord. Cat despre cale, sunt florile pe care, incepand de la strabunica, 3 generatii de femei ale familiei Hofner le-au avut in buchet, la nunta. :) Sper sa nu ma forteze si pe mine sa continui traditia daca va fi sa ma marit. :) Imi plac calele, dar sunt parca prea sobre si inabordabile. :))
Bujorii sunt ca un baiat cu care te simti excelent, dar care nu-i cel mai frumos/descurcaret baiat din clasa sau de pe strada ta. E timid, se inroseste imediat si incepe sa se balbaie, uita lucruri, pierde avioane, telefoane sau numere de telefon, dar cumva, cade in picioare si se uita la tine ca la ultima fata de pe pamant. Toata lumea te intreaba "Dar tu altul mai bun n-ai gasit?", dar nici ca-ti pasa: caci chiar daca este timid, se inroseste, este uituc si pierde lucruri te face cea mai importanta fata de pe pamant.
mariamirabela,
Touche! :)
Nici mie nu-mi placeau bujorii cand eram mica. Pana si numele lor mi se parea de prost gust :))
E foarte ciudat ca astazi as da oricand trandafirii (dar nu trandafirii albastri) pe bujori.
Pe de alta parte, tot cand eram mica visam la un print a la minim Bon Jovi. Acum nu m-ar mai pasiona :))
"a la minim Bon Jovi". Ahahahaha! You rock!
Trimiteți un comentariu