Ana Ularu si Decat o Revista # 5

Decat o Revista, editia de primavara 2011 e, de fapt, Mai Mult Decat o Revista pentru mine.

In primul rand are un articol semnat de cineva foarte special, motiv pentru care aseara nu stiam cum sa ajung mai repede acasa de la lansare, ca sa-l citesc in tihna. In al doilea rand, o are pe coperta pe Ana Ularu. V-am povestit prin octombrie ca inca din clasa a X-a am o slabiciune pentru ea, iar cover story-ul lui Cristi Lupsa si sedinta foto cu Alex Galmeanu n-au facut decat sa-mi confirme cat de misto e Ana.

Mi-a placut atat de mult textul lui Cristi, incat ma tot bate gandul sa-i trimit un mesaj si sa-i multumesc, mai ales pentru fragmentul asta, in care m-am recunoscut inspaimantator de mult in temerile Anei:

"«Mi-e teama sa nu ma ratez», spune Ana. «De mica ma gandesc la asta. Ca trece viata pe langa mine si de fapt nu fac roluri mari. Am facut «Perifericul» dupa nu stiu cati ani de nefacut nimic. Si uneori am senzatia ca ma scufund usor-usor in mediocritate. Uneori zic: mai vreau si eu sa fiu la Odeon un pic, mai vreau un rol mare, mai vreau un Purcarete, mai vreau un Afrim. Mi-e teama sa nu ma trezesc la 50 de ani si sa zic: Frate, n-am facut nimic de fapt. Si-s mediocra. Am o teama oribila cu chestia asta. Nu-mi doresc laude si premii Uniter, da-mi doresc sa stiu eu c-am facut destule.»"

La textul "Alegerile Danei", care incepe asa: "La 35 de ani, Dana Ene a hotarat ca are multe de facut: sa invete sa danseze tango, sa se intoarca la avocatura, sa isi gaseasca un partener, sa aiba un copil, sa viziteze Parisul si Buenos Airesul, sa se vindece de cancer", am plans. Fara sunet, fara sa misc altceva decat lacrimile mari, in josul obrajilor, incet, ca pentru mine. Cand am ajuns la finalul articolului, aveam senzatia ca tocmai incheiasem o sedinta de psihoterapie si am simtit nevoia sa ies pe balcon, sa iau aer. 

Am mai citit un minunat text-marturie al Madalinei Sicoi, o IT-ista dintr-o multinationala cu talent nativ de prozator, despre "Cum am devenit femeie". "Pentru ca voiam sa fiu ca tata, am incercat sa devin baiat. Pe masura ce am crescut, am invatat cum sa fiu femeie.", isi incepe Madalina marturisirea, iar finalul mi-a produs un zambet dulce-amarui:

"Am inteles ca oamenii vin si pleaca si ca trebuie sa-i las sa faca exact asta. Ma uit cu drag in urma la toti cei care m-au invatat despre inimi si imblanzire mai mult decat imi inchipuiam ca voi afla atunci cand ma ascundeam taciturna in spatele unor haine largi. In timp, am incetat sa ma vad ca pe o victima a unei familii dezbinate, iar asta m-a facut sa trec prin fiecare zi fara mustrari de constiinta sau degete indreptate acuzator spre trecut. Am invatat sa merg pe picioarele mele si, desi nu e mereu usor, devine tot mai distractiv. (...) Tata e bine. (...) Nu ne-am mai vazut de peste 10 ani si nici nu mai vorbim la telefon. Oricum nu cred ca m-ar placea. Nu mai sunt de multa vreme baiatul lui."

O alta surpriza frumoasa a fost sa descopar doua articole scrise de Ana Maria Ciobanu, unul despre transformarile prin care trece trupa Iris, adoptand un mesaj religios (Ana, chapeau pentru text, am ras cu pofta!) si celalalt despre activitatea unui recuperator de credite, pe care inca nu l-am citit, dar o s-o fac foarte curand.

De fapt, sunt atat de multe texte pe care nu le-am citit inca si abia astept s-o fac, incat ma simt putin vinovata ca va fac un review incomplet si neprofi. Pe de alta parte, sunt prea entuziasmata sa nu va povestesc si voua si vreau sa-mi  savurez lectura, nu s-o grabesc. 

Decat o Revista, numarul 5, e, asa cum bine spunea un cititor, o "terapie creativa". Parcurgand articolele de mai sus m-am simtit ca intr-o calatorie cu personalul, prin Ardeal, intr-o zi cu soare. Trebuie sa incercati si voi senzatia!