Un tramvai numit căinţă

Azi dimineata m-am trezit cu o puternica durere de cap si cu un sentiment oribil de vinovatie. Genul de sentiment pe care il ai dupa o noapte de petrecere intr-un club obscur, cand nu mai stii nici ce si nici cu cine ai baut. 

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa dau un rewind mental al serii precedente. Totul era cuprins de o pacla groasa. Am iesit cu cineva? Cand? Unde? Gandul ca prietenul meu nu era in tara mi-a intensificat panica. Ce naiba facusem in ajun?

Incet-incet, detaliile au inceput sa iasa la suprafata. Un dus lung, o ora de lectura, apoi un maraton de Lie To Me, sezonul 2. Toate bune si frumoase, mai ales ca incepusem sa-mi aduc aminte si momentul in care am inchis laptopul, am stins veioza si m-am culcat. 

Asta pana cand mi-am amintit ca in cursul acelei nopti m-am trezit brusc, cuprinsa de-o pornire pe care n-o puteam stavili. O, Doamne! m-am gandit atunci cand, ca-intr-o pelicula de Hitchcock, cu multe lumini si umbre, am vazut in fata ochilor silueta mea ridicandu-se din pat, verificand ceasul, si pornind spre hol. Pe masura ce imi aminteam ce facusem, vinovatia crestea tot mai mult.

Ma oprisem in fata frigiderului si, intr-un soi de semitransa, am deschis cutia unde stiam ca sunt delicioasele bomboane moldovenesti, cu umplutura, si le-am infundat una dupa alta in gura. Eram la capatul unei saptamani de dieta alimentara, in care, respectand sfaturile dermatologului, nu mancasem niciun gram de zahar (cu exceptia fructelor), niciun gram de prajeala, niciun gram de sare si, de fapt, niciun gram de mancare cu gust. 

Rosii, castraveti, piept de pui, salata, lamaie, branza de vaci, portocale si mere. Iata "festinul" meu zilnic, care m-a transformat intr-o nevrozata si-o somnambula. Dintr-o data am realizat ca sentimentul de vinovatie era, de fapt, indreptat impotriva mea. Imi inselasem regimul cu niste bucati mari de carbohidrati rafinati. I was a chocolate slut! As fi meritat sa fiu dusa intr-o piata publica si biciuita cu masline si frunze de salata.

Ca o adulterina perfida ce sunt, cand m-am intalnit cu farfuria de mancare dietetica la micul dejun am zambit angelic, ba, mai mult, am simulat o pofta de mancare de invidiat. Castravetii ar fi trebuit sa banuiasca ca ceva nu e in regula atunci cand i-am infulecat de parca ar fi fost trasi in caramel. Dar nici ei, nici rosiile si nici casul n-au spus nimic. Doar felia prajita de paine cu secara ce trosnea intre dinti usor mustratoare. I-am oprit vaicarelile scurt, inmuindu-o cu o gura de ceai.

Acum ma simt mai bine. Mult mai bine. Si sunt sigura ca n-o sa mai calc stramb. Atat de sigura sunt pe mine incat ma gandesc s-o rog pe Chris sa ma inchida la noapte in camera. Si sa ia cheia la ea.