Prapastia

Acum trei ani, cam pe vremea asta, am cazut intr-o prapastie. 

Nu stiu cum sa v-o descriu, prapastiile astea nu seamana niciodata intre ele. Tin minte doar ca era adanca si ca in cadere mi-am julit tot: coate, genunchi, vise si coaste. Cand am ajuns la fundul ei, nu se mai vedea cerul. Si am stat mult acolo, nemiscata. Atat de mult si atat de nemiscata incat am crezut ca contactul cu solul ma paralizase. De fapt, corpul doar amortise.

Nu-mi amintesc foarte bine perioada petrecuta in prapastie. Cand nu vezi cerul, zilele si noptile seamana unele cu altele. Din cand in cand, cineva ma striga. Ecoul numelui meu rasuna pana la mine si apoi se rasfrangea inapoi. Nu raspundeam. N-avea niciun rost. Stiam ca n-o sa pot urca la suprafata niciodata. 

Apoi, intr-o zi, aproape fara sa-mi dau seama, m-am auzit pe mine strigand. Un singur tipat de ajutor, dar suficient de disperat incat un ghid al prapastiilor sa ma fi auzit si sa fi venit la crapatura ei. Vedeti voi, ghizii prapastiilor nu pot cobora dupa cei ce cad in prapastii, dar ii pot sustine in urcare. Si asta a facut ghidul pentru mine: mi-a stat alaturi zi de zi (sau noapte de noapte, cum v-am spus, era foarte intuneric si pierdusem notiunea timpului) si m-a incurajat. 

Nu de putine ori, dupa cativa metri de urcare pe peretii abrupti, deznadajduiam, alunecam, si ma trezeam iar in locul din care plecasem. Si-atunci auzeam cuvintele de incurajare si-mi propuneam sa urc din nou a doua zi. Odata, probabil ca sa ma motiveze, ghidul mi-a povestit ca va avea nevoie de mine intr-o buna zi pentru a ajuta alti oameni care sunt in prapastii. Pentru ca, uneori, atunci cand cel cazut aude povestea unui supravietuitor, a cuiva care acum se bucura din nou de lumina si caldura soarelui, gaseste puterea sa creada ca poate iesi din hau. Asa ca ghidul mi-a propus ca atunci cand voi iesi la suprafata, sa merg cu el la buza prapastiilor si sa vorbesc celor de pe fundul lor. 

Imi venea sa rad. In primul rand pentru ca, desi nu voiam s-o spun cu voce tare si sa-l dezamagesc, stiam ca nu voi iesi din prapastia aia niciodata. In al doilea rand, pentru ca ideea ca voi iesi vreodata, ca voi duce din nou o viata normala, cu mers la piata, vacante, lecturi, concerte sau mancat de capsune mi se parea absurda. La fel de absurda cum mi se pare acum o lume in care curg rauri de caramel, copacii sunt din vata de zahar si pietrele sunt bomboane gumate.

Urcatul a durat mai bine de doi ani. Nici nu mai tin minte de cate ori am cazut. Nu mai stiu nici ce m-a motivat sa ma ridic. De cele mai multe ori cred ca a fost vocea surorii mele, Lia. Nici cand am ajuns sus nu tin minte exact. Treptat, ochii mi s-au obisnuit din nou cu lumina si, fara sa-mi dau seama, am iesit din rapa.

Zilele astea mi-am dat seama ca, pentru prima oara dupa mult timp, sunt in siguranta, departe de orice buza de prapastie. Si ca abia acum sunt gata sa merg la cei cazuti in adanc si sa le spun ca da, exista cale de intoarcere. Sa le spun ca nici eu n-am crezut ca pot si totusi am reusit sa urc.

Si sa le mai zic ca, desi stiu ca ii ingrozeste gandul ca odata ajunsi sus trebuie sa dea iar piept cu lumea si ca pot cadea in alte prapastii, nimic nu se compara cu senzatia pe care o vor avea cand se vor uita in jos. Poate prima gura de aer pe care au luat-o cand au venit pe lume. Sa le povestesc cate vise mi s-au indeplinit de cand m-am intors si cate abia astept sa mi se indeplineasca. Si sa le aduc aminte ce buna e placinta cu mere calda sau ce placuta e senzatia talpilor goale in iarba. Atat.