vineri, 6 mai 2011

Trebuia sa ma marit cu Printul William

Initial am vrut sa-i propun textul de mai jos Cristinei, pentru rubrica de « Marturisire » din Tabu. Am ascultat insa subiectul pe care l-a propus colega mea, Andreea, pentru iunie si, in fata gravitatii si importantei lui, al meu palea.

Tot raul spre bine, cred ca locul lui este pe acest blog, unde nu sunt incorsetata de limita de spatiu. Si de data asta am sa va spun o poveste care se intinde pe mai bine de un deceniu. :-)

Aveam 10 ani cand l-am vazut pentru prima data pe Printul William (la care ne vom referi de acum incolo doar ca “William”). Cred ca era in revista “Femeia” sau, in orice caz, intr-o publicatie asemanatoare. Articolul vorbea despre familia regala britanica, iar poza ii infatisa pe Diana, William si Harry.

Motivul pentru care William (care avea atunci in jur de 14 ani) mi-a atras atentia era faptul ca zambea stangace si era rosu ca racul in obraji. M-am identificat cu timiditatea lui excesiva si, fara sa-mi pese de rangul lui nobiliar, m-am indragostit imediat nebuneste de el (sau, ma rog, cum se numeste atasamentul obsesiv al unei fete preadolescente de un idol intangibil) si am decis ca intr-o buna zi ne vom casatori.

E ok, veti spune unii dintre voi, multe fetite dezvolta pasiuni furibunde pentru vedete TV sau rock iar faptul ca mi-am petrecut copilaria ascultand povesti in care printii se insurau cu fete din popor si traiau fericiti pana la adanci batraneti nu era de prea mult ajutor, nu-i asa?

Problema e ca, odata ce mi-a intrat in cap ideea ca William si cu mine suntem suflete pereche, am inceput o lunga dar hotarata calatorie care, credeam eu, se va incheia pe treptele catedralei St. Paul sau Westminster (da, am prevazut ambele posibilitati). Ca aceasta calatorie m-a purtat prin multe situatii cel putin penibile n-aveam de unde sa stiu. Dar ce nu facem in numele dragostei, nu-i asa? :-)

Pentru inceput, am devenit obsedata de limba engleza, si mai ales de gramatica ei. Si inainte sa apara William imi placea enorm limba si civilizatia engleza, dar acum aveam o motivatie foarte puternica s-o aprofundez serios. Tin minte ca aspiram acasa in sufragerie si repetam in gand “if clauses” si “relative clauses”. Ma panica gandul ca Regina avea sa ma invite intr-o buna zi intr-o vacanta la Balmoral si eu aveam sa folosesc la ceai timpul verbal gresit atragandu-mi, astfel, excluderea din familie. :-) ))

Odata ce am devenit sigura pe mine in domeniul lingvistic, am decis sa-mi aprofudez si cunostintele de istorie. In clasa a X-a, cand faceam la liceu Istoria Angliei, am fost singura din clasa care a avut media 10, in conditiile in care aveam cel mai sever si obsedat de detalii profesor pe care l-am intalnit vreodata. Explicatia, pe care colegele mele n-aveau cum s-o banuiasca in o mie de ani, era simpla: pentru ca in gimnaziu eram obsedata de familia regala britanica si arborele ei genealogic, atunci cand studiam respectivii monarchi la scoala mi se parea ca rasfoiesc un album vechi de familie. :-)

De la verisoare, la verisori, matusi, unchi, strabunici, stra-stra-stra si inca de vreo 10 ori stra bunici, ii cunoastem toate rudele lui William. Pe cele vii am decis sa le invat din motive practice (cum ar fi fost sa dau nas in nas cu ele pe peluza de la Buckingham si sa nu-i salut?), iar pe cele moarte dintr-un exces de zel. Poate pretendentele la mana lui William trebuiau sa dea si un test de cunostiinte, cine stie?

Si, odata ce am devenit tot mai intima (ma rog, in imaginatia mea) cu familia lui, am decis ca e timpul sa-l introduc si eu in a mea. Parintii si fratii mei stiau de obsesia mea pentru el si mama ma tachina, mai in gluma mai in serios: “Tu n-ai vazut in ce familie vrei sa intri? Sa stii ca eu si taica-tu nu suntem de acord.” Am decis, totusi, sa trec peste aceasta interdictie cruda si nemeritata si sa oficializez, cumva legatura noastra.

Si ce poate fi mai oficial, m-am gandit eu atunci, decat sa-l alatur pe William familiei mele in pomelnicele pe care le duceam la biserica? :-)))))) Pentru ca “William” ar fi sunat prea ciudat printre numele noastre non-exotice, am decis sa apelez la un alt prenume al lui. Si Slava Domnului ca aveam de unde alege! Prenumele complet al lui William e “William Arthur Philip Louis”, din care a derivat misteriosul “Filip” ce, timp de cativa ani, a devenit o prezenta constanta in biletelele pe care le lasam parintelui la altar. :-))))) 

Ca o paranteza, am urmarit nunta regala in direct cu colega mea de apartament, Chris. Iar in momentul in care si-au spus juramintele, Chris m-a intrebat daca stiam cate nume are William. Daca stiam? O-hooo, si-nca cum! Numai eu stiu cate dupa-amieze mi-am petrecut caligrafiind concentrata diferite semnaturi care incorporau unul sau mai multe dintre numele lui. :-))))

Revenind insa la pomelniciele mele, ma intreb uneori ce-o fi crezut bietul preot cand familia noastra s-a largit brusc cu inca un membru care apoi a disparut in ceata. Poate intr-o buna zi o sa-l intreb. :-)

Nu vreau sa credeti, din ce ati citit mai sus, ca mi-am petrecut toata preadolescenta inamorata de un Print si lipsita de orice contact cu lumea reala. Deseori imi pica cu tronc si cate un baiat in carne si oase, fara blazon de familie, lipsit de titluri nobiliare si de povara de a deveni intr-o buna zi mostenitorul unui tron. Ori de cate ori eram dezamagita si sufeream din cauza unui astfel de baiat insa, ma intorceam, invariabil, la William, care nu ma dezamagise niciodata (si care, bineinteles, n-avea sa ma dezamageasca niciodata).

Asa au trecut cativa ani de decupat reviste si facut scrapbook-uri cu viitorul meu sot, de citit romane victoriene si visat cu ochii liberi. De fapt, stiu ca la un moment dat am transformat un album pentru pictura (din acela cu foi albe si foite transparente foarte subtiri intre ele) in albumul pregatirilor pentru nunta noastra. Notasem in el de la melodiile care se vor canta la receptia data de Regina pana la felurile de mancare servite si ordinea lor. Ca sa nu mai spun nimic de aranjamentele florale si schitele de rochii. By the way, Kate, intre noi fetele fie vorba, rochia ta a fost splendida. Dar ce-a fost in mintea ta cand ai ales buruienile alea anemice pentru buchet, fata? Daca-mi spuneai iti trimiteam cateva schite de buchete facute pentru al meu prin clasa a VI-a sau a VII-a. Crede-ma, mi-ai fi multumit. :-) Dar sa revenim.

Am ajuns la momentul de  inceput al epocii mirc-ului, atunci cand mi-am dat seama ca trebuia sa ma folosesc de acest nou mijloc de comunicare pentru a strange informatii despre alesul inimii mele. Adevarul e, ca, spre diferenta de ziua de azi, cand internetul geme de informatii despre familia regala si, evident, despre William, la vremea respectiva era doar un numar mic de site-uri (create probabil de fane nebune ca mine) care ofereau informatii despre el. Umplusem cateva carnetele cu poreclele lui, mancarurile preferate, notele pe care le luase la Eton (fusesem putin dezamagita de “C”-ul lui la biologie, o materie care mie-mi placea mult), hobby-uri, sporturi preferate etc. Informatii culese de pe zeci de site-uri dispersate, cu multa truda. Problema mea era insa ca nu aveam informatii “la zi” despre el. Si aici avea sa ma ajute mirc-ul.

In timp ce colegele mele de generatie se logau pentru a flirta cu americani bronzati sau francezi sarmanti, eu intram pe mirc cu scopul precis de a ma imprieteni cu fete de varsta mea din Anglia, de la care obtineam apoi pretioase informatii despre ce se intampla cu Wills. Asta, bineinteles, pe cai extrem de ocolite si sub cele mai naive aparente “Cum, aveti un print care arata bine? Oooo, ce tare! Si ce stii despre el? Apare des in presa?”, "A dat un interviu? Ce tare!"

Se mai intampla sa dau din cand in cand peste o obsedata mai mare decat mine care, trebuia sa recunosc, avea avantajul nedrept de a avea aceeasi cetatenie ca el, plus sanse net mai mari sa-l intalneasca pe strada. Cu toate astea, aveam o siguranta de invidiat in viitorul nostru insorit sub cerul ploios al Londrei, pe care nicio adolescenta britanica cu inceput de obezitate nu mi-l putea zdruncina.

Singura “amenintare” pe care am cunoscut-o in acele zile senine si lipsite de griji (in care Kate Middleton nu exista nici macar ca vis intr-un vis intr-un vis, vorba scenaristilor de la “Inception”) purta odiosul nume de Isabella Amaryllis Charlotte Anstruther-Gough-Calthorpe. Da, dupa atata timp, inca il mai stiu. Am varsat lacrimi de crocodil pe publicatia care m-a anuntat intr-o buna zi ca aceasta blonda nesuferita cu ten de portelan, corp perfect si cu un nume de familie suplimentar fata de ale mele, s-ar putea sa fie iubita lui William.

Dupa ce am epuizat jocurile de cuvinte in care-i asociam numele cu tot felul de boli venerice, precum si pozitiile voodoo in care puneam papusa care o reprezenta, am decis sa ma concentrez mai departe pe planul meu si sa intru la clasa bilingva a celui mai bun liceu din oras. Zis si facut.

Intre timp, cineva imi facuse cadou o rama miniaturala absolut adorabila, in care am pus una dintre pozele mele preferate cu William. Imi amintesc ca dormeam cu poza aia la cap acasa, asa ca atunci cand am plecat la internat in clasa a IX-a am luat-o cu mine (imi displacuse de la inceput ideea de internat, dar si William locuise la internat la Eton, asa ca ma gandeam ca era un lucru in plus pe care il aveam in comun).

Bineinteles, atunci cand aveam un vizitator, poza disparea subtil in sertar. De colega mea de camera, in ochii careia, fiind o boboaca eram practic pe aceeasi treapta evolustionista cu o amoeba, nu ma feream. Ma simteam oricum ca si cum as fi fost transparenta in fata ei si conversatiile noastre se limitau la “Buna! Buna!”. Iar obiectele mele erau la fel de interesante pentru ea ca modul de functionare al unui reactor electro-nuclear pentru mine. Era oricum preocupata tot timpul sa-si stearga si sa-si refaca unghiile, sa-si dea cu fixativ in par si sa-si cremuiasca calcaiele. Am subestimat-o insa si asta a fost marea mea greseala.

Pentru ca intr-o zi, ca din senin, in timp ce-si separa degetele de la picioare cu una dintre multele produse Avon care au revolutionat planeta, m-a intrebat:

-    Cine e baiatul din poza? Prietenul tau?

Am inlemnit. Apoi mi-am dat seama ca oricum nu aveam prieteni comuni in fata carora sa ma tradeze si ca, la importanta pe care o are orice aspect legat de mine pentru ea, va uita ce-i spun pana a doua zi. Asa ca am tras aer in piept si am spus o minciuna ce avea sa aduca dupa sine o intreaga familie de minciuni, de la copii-minciuni rotofei si pistruiati, pana la parinti-minciuni, unchi si matusi-minciuni si strabunici-minciuni adusi de spate si cu un inceput de Alzheimer’s:

-    Da.
-    E frumusel. Imi place costumul lui. Cum il cheama?
-    Aaaa... Philip. E britanic.
-    A, tare. Cati ani are?
-   19, am raspuns dintr-o suflare. 

Stiam si noaptea in somn daca ma trezeai ca e nascut pe 21 iunie 1982. 2106 este, de altfel, codul de deblocare al telefonului meu de cand ma stiu. :-) 

-    Si cum v-ati cunoscut?, m-a intrebat colega mea inainte sa-mi dau seama ce fac.
-    Aaaa, pai, pe internet. El e student la St. Andrews in Scotia, am mai adaugat eu, gandindu-ma ca poate wishful thinking si self-fulfilling prophecy se intalnesc undeva in cosmos.
-    Unde invata si printul William? m-a intrebat ea, lasandu-ma cu gura cascata pentru a doua oara in ultimele 5 minute. 
-    Am vazut la stiri ca a inceput Universitatea acolo, a completat ea, probabil citind uimirea din ochii mei.

Ai naibii astia de la Acasa TV. Baga stiri intre telenovele?

-  A, da. Nu l-a cunoscut personal, dar sunt colegi de an, am raspuns eu cu precautie.
-  Tare, a mai spus ea si s-a intors la separatorul ei de degete de la picioare.

Am respirat usurata. N-a fost asa de rau, pana la urma, mi-am spus eu zambind. Dezastrul avea sa se petreaca, insa, peste cateva saptamani, cand una dintre colegele mele de clasa, care mi-era colega si de internat, avea sa vina la mine pentru a invata impreuna la un test.

Pentru ca fusesem ocupata toata dimineata cu recapitularea, uitasem poza cu William pe marginea noptierei. Iar colega mea a remarcat-o de cum a intrat. Evident, intrebarea nu s-a lasat mult asteptata.

-    Ooooo, ce dragut tipul! Cine e?, a inceput ea sa zambeasca insinuant. Tocmai ma pregateam sa-i spun ca:
a.    poza nu-mi apartine, e a colegei mele
b.    e un verisor
c.    e fostul, despre care prefer sa nu vorbesc, cand aud o voce cristalina de pe patul de vizavi care m-a facut sa ma albesc ca un perete proaspat varuit:

-    E prietenul ei. Il cheama Philip si invata la aceeasi Universitate cu Printul William!
-    Ba nu. Asta e o minciuna pe care am spus-o sa nu ma fac de ras. E chiar Printul William, fata de care am dezvoltat o pasiune adolescentina stupida, dupa cum se vede din poza asta decupata dintr-o revista, lipita pe un carton si pusa intr-o rama.

Cam asa ar fi sunat raspunsul daca as fi avut toti boii acasa. In loc de asta, am deschis gura si m-am afundat si mai mult in hatisul de minciuni:

-    Um, da.
-    Vaaaai, ce mistoooo!, s-a luminat brusc la fata colega mea, de parca inghitise o instalatie de brad.
-    Da, dar te rog sa nu le spui si celorlalte fete despre el. E o chestie personala.
-    Sigur, bineinteles. N-ai grija.

Puteam s-o rog, de fapt, la fel de bine sa nu se mai spele pe dinti niciodata. As fi avut la fel de mult succes. Sa nu aveti niciodata incredere in oameni care va dau o tripla asigurare. A doua zi, toata clasa stia de “iubitul” meu, Philip.

Probabil faptul ca eram refractara la discutiile despre subiect si, strivita sub povara minciunii mele, pastram o tacere vinovata, ce parea matura, il facea pe Philip si relatia dintre noi si mai credibila.

Lectia pe care am invatat-o din episodul asta e ca daca vrei sa minti, ai face bine s-o faci bine. Daca nu, mai bine renunta. Ma trezisem fara vina mea intr-o avalansa de minciuni si memoria mea era chinuita de aspecte ale vietii lui Philip pe care trebuia sa le pastrez identice de la o relatare la alta. O relatie se intretine greu. Dar n-aveti idee cat efort presupune una imaginara! :-)))

Ceea ce n-am realizat decat prea tarziu e ca pentru colegele mele, a avea o colega cu un iubit cu 4 ani mai mare este deja un fapt interesant, cand esti boboaca la liceu. Cand acel iubit mai este si britanic si in apropiere de anturajul unui Print mostenitor, devine de-a dreptul irezistibil. Asa ca mica agitatie starnita in jurul meu nu s-a stins cu una cu doua.

O sa trec repede cu relatarea peste aceste saptamani de multiple personalitati si o sa ajung direct la momentul in care am ajuns cel mai jos in caderea mea, respectiv la ziua in care am avut o discutie cu “Philip” la telefon pe terenul de sport care lega liceul de internat, deoarece cateva colege incepusera sa aiba banuieli (“Cum de nu vorbesti niciodata cu Philip?”, “Nu te suna chiar deloc?”, “Ce relatie e asta?”).

E suficient sa va spun ca dupa acest episod am devenit si mai constienta de absurdul situatiei pe care tot eu o creasem. Acum nu doar ca aveam un prieten imaginar ci si purtam conversatii telefonice in public cu el. Mda, pana si pentru mine asta nu suna sanatos. Asa ca, la intoarcerea de acasa dintr-o vacanta (de Craciun sau de Paste, nu mai stiu) mi-am anuntat scurt si demn colegele ca relatia mea cu Philip se incheiase. Am fost consolata timp de o pauza, dar, pentru ca nu paream prea dornica sa izbucnesc intr-un plans isteric, pana la recreatia mare episodul se stersese din memoria tuturor.

Prietena mea, Ligia, care cred ca a banuit inca de pe atunci ca ceva era putred nu numai in Danemarca, ci si in restul tarilor Scandinavice si Baltice, are acum, in sfarsit, certitudinea ca instinctul ei n-a inselat-o. Da, imi inventasem un prieten imaginar. It's as low as I got. :-)

Am scapat din avalansa de minciuni, dar sa nu va inchipuiti ca pasiunea mea pentru William se stinsese atat de repede. Mama, de altfel, mi-o intretinea regulat, pastrandu-mi weekendurile cand veneam acasa articolele despre William din ziarele la care eram abonati. :-)

Intr-un final, insa, am ajuns sa renunt putin cate putin la visul mariajului meu regal, mai ales din 2003, odata cu aparitia lui Kate in peisaj. :P Pana cand m-am indragostit pentru prima oara la modul serios, si albumul de nunta, ca si visele mele grandioase, au fost depozitate in sertarul “Amintiri din copilarie”.

Am mai avut o zvacnire de melancolie in clasa a XII-a, cand am dat admiterea la patru universitati din Marea Britanie. Trei dintre ele m-au acceptat cu o bursa partiala. Una dintre ele era St. Andrews. :-)

Toamna trecuta am mai zambit o data cu nostalgie cand, timp de 5-10 minute, m-am plimbat prin incaperea numita “Music Room” a Palatului Buckingham, unde William fusese botezat cu 29 de ani in urma. Este cel mai aproape cat am ajuns de el, daca nu luam in considerare poza de mai jos, facuta la Madame Tussaud’s.
:-)

                                                         
Acum 10 ani as fi urmarit nunta lui William cu Kate Middleton printre hohote de plans si zeci de servetele nazale folosite, dupa care probabil as fi devenit:

a.    obeza
b.    bulimica
c.    a cincea membra a formatiei Barbershopera :-))))

Astazi, cu putin mai mult discernamant, am urmarit nunta online, cu Chris alaturi, zambind la fetele atat de familiare. Am insistat sa stau pana la 1.30, cand si-au incheiat juramintele (desi apoi a trebuit sa alerg ca nebuna la sedinta de redactie care incepea la ora 2), am admirat rochia lui Kate, fundul lui Peppa, am ras putin (dar cu afectiune, zau!) de inceputul de alopecie al lui Wills, am strambat din nas la buchet, am comentat toaletele celorlalti invitati, m-a emotionat atmosfera si povestea de dragoste. Pustoiaca obsedata de acum 10 ani, care stia ce se va servi la desert la nunta ei cu William si care invata din carti vechi de un secol manierele la Curtea Regala Britanica era cat se poate de departe. :-)

-    Eu ar fi trebuit sa fiu acolo, i-am spus lui Chris zambind, in timp ce o urmaream pe Kate indreptandu-se spre altar.  
-    Pai da! Si-atunci eu as fi comentat acum nunta ta si a lui William impreuna cu Kate, a spus Chris si amandoua am izbucnit in ras.

The End. :-)

20 de comentarii:

The Duke spunea...

and why is William black in this photo? :p

Photography Lady spunea...

Probably one of the best and funniest posts ever!

Si eu am avut o pasiune pentru William care la fel m-a indreptat spre a invata engleza, lucru la care ma consider autodidacta pentru ca profii mei de English au fost slabi.
Asa am ajuns la British Council in Bucuresti unde imprumutam materiale si casete video despre familia regala...Oricum pasiunea ta pentru Will sigur o depaseste pe a mea.

Absolut haios si sincer postul!

Consider ca, Kate e mult mai draguta decat Isabella ....

You're damn funny girl!

PS: mai tarziu mi s-a intamplat sa am un puternic crush tot cu un britanic, fotbalistul Michael Owen...ooho ce mai visam ca il voi cunoaste si cu siguranta vom fi impreuna..vise!

lavinia spunea...

A fost doar o chestiune de oportunitate, Ina. Sunt convinsa ca ai fi fost o varianta muuuuult mai buna de printesa decat Kate! >:D<

dorina spunea...

Foarte funny "textuletul" tau.
Si mie imi place William mult, dar mai putin decat iti place tie, cu siguranta.
Prima oara nu m-am uitat atenta la foto si am crezut ca in ea apari tu, statuia lui Harry si statuia lui Arnold Schwarzenegger.
Abia cand am ajuns la finalul postului am vazut ca scriai tu ca e William.
Nu seamana deloc, e prea bronzat si parca e roscat... :)

x_choco_z spunea...

vai Ina, am simtit eu ceva princiar in tot ce faci, iar acum cunosc si cauza
nu-i bai, lasa-l pe Willi cu zambetul lui iepuresc vizibil de la "o posta", oricum, cred ca prin ce-ti alegi sa faci vei putea ajunge candva cumva in preajma His Highness
don't drop the idea :)
he might need you one day, you never know

Anonim spunea...

Când eram mai tânăr, uram să mă duc la nunţi. Mătuşi de-ale mele mă pişcau de obraz şi ziceau râzând: „Tu urmezi!“. Au terminat cu porcăria asta când am început la înmormântări să fac şi eu acelaşi lucru cu ele!

weekend placut!

8Hz spunea...

UPDATE: Acest text este un pamflet si trebuie tratat ca atare. (?)

Catalina spunea...

ooo, ina, i know exactly the feeling!!! numa' ca mult, mult curaj imi va trebui ca sa pot sa postez pe blog despre my all-time international crush - care si el s-a casatorit, evident, la un moment daat, ba chiar are si vreo doi copii intre timp! :P

Anca spunea...

felicitari pentru sinceritate si curaj! sunt sigura ca regina ar fi mandra de tine. ca sa nu se iroseasca toate cunostintele tale, ai putea sa il iei in considerare pe Harry.

am si o intrebare: de ce nu te-ai dus sa studiezi in Marea Britanie, daca tot ai fost acceptata?

Ligia spunea...

:)))))))) finally some justice in the world! mai urmeaza sa aflu ce s-a intamplat de fapt cu cainele pe care il aveam cand eram mica (pana acum povestile sunt destul de diferite in privinta disparitiei lui bruste) si pot sa imi vad linistita de viata :))))

Willy Cilly spunea...

Dear Lady Hofnar,

If you come study in London, please meet me in Hyde Park.

Yours Sincerely,
Royal To The Bone

Gabriela spunea...

Genial! Rad in soapta, caci Filip al meu doarme. :o)

Anonim spunea...

sa te mariti cu cu ala? pai tu nu vezi ce fatza ai? esti o romanca ieftina si pitica. si grasa pe deasupra. tu nici cu costel groparu care lucreaza pe santier nu poti sa te mariti

Alin spunea...

@anonim esti un hater de 2 bani fara gusturi

Ina spunea...

@The Duke: Ceara proasta, ce sa-i faci. :))

@Stefania: Ma bucur mult ca ti-a placut. Chiar ca a fost un exercitiu de sinceritate extrema. :)

@lavinia: Neah, ea are accentul mai bun, sunt convinsa. :))

@dorina: Adevarul e ca si eu am fost putin dezamagita de statuie, dar ce puteam sa fac. Isn't love all about accepting the other person's faults? :))

x_choco_z,

Apreciez sustinerea, dar, vorba britanicilor, that ship has sailed. :)

@8Hz: Ai probleme cu memoria? :)

@Catalina: Eu te sustin! Sentimentul de usurare din final merita. :D

@Anca: Harry n-a fost niciodata o optiune pt mine. :) App de asta, ai vazut posterele aparute dupa nunta? :)) Cat despre motivul pentru care n-am mai plecat in Anglia...well...it was a matter of the heart. :) Dar n-am regretat niciodata decizia.

@Lig: Yeah. 'twas the least I could do for you. :)))

@Willy Cilly: Awwww. That was nice. :)

@Gabriela: Filip cu "f", da? :))

@Alin: Apreciez interventia, I really do, dar sa ma supar pe un om care nu ma cunoaste deloc, pe care nu il cunosc, si care face un comentariu care nu ma atinge in niciun fel, e ca si cum m-as supara pe vantul care-mi incalceste parul. Sau nici atat. :)

Oana spunea...

Rad cu lacrimi, super postarea, imi pare rau ca nu am descoperit-o mai devreme!

Ina spunea...

Mersi, Oana! I'm glad you like it. :)

Anonim spunea...

Extraordinar! Am ras cu lacrimi si totodata m-a cuprins nostalgia. M-am regasit in postarea ta, singura exceptie fiind "obiectul" dorintelor mele- Brian Molko (solistul de la Placebo). In my early teens eram indragostita lulea de el; am facut si eu o pasiune nebuna pentru limba engleza, ca deh, daca ne intalnim tete-a-tete sa-l dau peste cap cu engleza mea beyond perfection. Cautam toate interviurile pe Youtube, articolele din reviste, de pe net, aveam o mapa plina cu poze de-ale lui imaginary lover:) Toata povestea asta m-a tinut de pe la vreo 13 ani pina pe la 17, deci a fost o relatie serioasa :D Inca o data, merci pentru post!

blogul lui mitrii spunea...

=)))))))))))))))))))))))))....ai inventat bine povestea asta:))))))...

Ina spunea...

Din pacate pentru demnitatea mea, nu e inventie. :)