Am fost aseara sa-l iau pe boyfriend de la aeroport. Mi s-a parut o idee amuzanta sa-l astept cu o foaie pe care sa-i scrie numele, cum vezi mai tot timpul barbati la costum asteptand diferiti oficiali in aeroporturile internationale. Nu mi-am dat seama ce aparitie exotica voi fi cu respectiva foaie la aeroportul Baneasa.
Am ajuns la aeroport cu jumatate de ora inainte si mi-am petrecut timpul citind. Cand au anuntat avionul, m-am ridicat de pe scaun, mi-am scos foaia si m-am asezat strategic pe culoarul de asteptare. Partea proasta a fost ca, odata cu avionul de la Roma a aterizat si avionul de la Bruxelles, care avea jumatate de ora intarziere. Asa ca, pana sa ajunga boyfriend sa ma vada cu foaia si sa rada, cum imi planificasem, s-au perindat prin fata mea pasagerii unui avion si jumatate. Cred ca s-ar fi uitat mai crucis la mine doar daca eram goala.
La un moment dat, un tip cu un rucsac s-a desprins de convoi si s-a indreptat catre mine foarte zambitor:
- Eu sunt!
- Poftim?!
- Eu sunt cel pe care il astepti.
- Aaaaa, nu prea cred.
- De ce? Al naibii, n-ai rude care se perpelesc de dorul tau acasa?
- Nu prea semeni cu prietenul meu.
- Nici tu cu prietena mea, dar nu ma deranjeaza. Nu ma indoiesc.
Noroc cu un bunic emotionat, care abia astepta sa-si stranga fata si cele doua nepotele in brate, ca mi l-a luat pe Don Juan din raza de actiune:
- Haide, domne', aici ti-ai gasit sa te opresti? Mergi in spate sau mergi in fata, sa aiba lumea loc.
Romeo de Baneasa si-a cantarit optiunile timp de cateva secunde, dupa care a ales varianta mai sigura, care nu implica intoarcerea la vama: a mers in fata.
N-am apucat sa respir usurata, ca o tiganca corpolenta si in varsta, care statea pe un scaun de vizavi, cu o Biblie in poala, a aratat inspre mine si l-a intrebat pe sotul ei:
- Da' fata aia ce-are de-i cu foaia-n mana?
- Asteapta pe cineva, da' nu stie cine e, ii raspunde sotul pe o voce care se vrea soptita, dar care razbate cu usurinta pana la mine.
- Saraca, m-a compatimit femeia si s-a intors la studiul biblic.
Si tocmai cand credeam ca sirul chinurilor mele a luat sfarsit, un baietel de vreo 6-7 ani, care statea la doi metri de mine, in bratele tatalui sau, a inceput sa citeasca, pe litere, cu voce tare, numele prietenului meu. Mama a inceput sa-l certe Nu-i frumos, mami!, tata a intervenit si el Gata, tata, hai sa citim iar panoul de sosiri, dar copilul a continuat, imperturbabil, cu silabisirea pana a ajuns la numele de familie, dupa care a intrebat senin:
- Ce inseamna [insert boyfriend name here]?
- E un nume, tata, i s-a explicat.
- Eu n-am auzit de asa ceva, a concluzionat pustiul, in timp ce parintii ma priveau si zambeau fastaciti.
N-oi avea eu multe calitati, dar stiu sa-mi recunosc infrangerea. Am intors foaia cu spatele si am pus-o jos, urmand s-o ridic doar cand dincolo de usile de sticla mi-am recunoscut prietenul.
A zambit cand m-a vazut. Cred ca as fi obtinut acelasi efect si fara foaie. Dar unde am fi fara putina umilinta din cand in cand in vietile noastre?
Sursa foto.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu