Eat, Pray, Run!

Nu mi-am propus o vacanta aventuroasa atunci cand am plecat acum 3 saptamani la Roma, sa ma intalnesc cu prietenul meu. Voiam liniste, sa mananc mult gelato si sa lenevesc pe scarile din Piata Spaniei. Am avut in schimb parte de cateva zile in care ma ciupeam, in incercarea de a ma trezi dintr-un cosmar prelungit. Dar sa nu anticipez.

Eat Pray Love, cartea despre o femeie care „cauta lucrurile cu adevarat importante in Italia, India si Indonezia” s-a vandut in peste 10 milioane de exemplare si a rezultat intr-un film de 133 de minute incredibil de plictisitor cu Julia Roberts si Javier Bardem (cred ca e primul film care a reusit performanta de a aduce in aceeasi propozitie „Julia Roberts” si „plictisitor”, dar sa nu divagam).

Desi cartea mi-a placut per total (o citisem dupa o despartire recenta si ma identificam cu eroina gata sa se redescopere, bla bla), cele 114 pagini in care autoarea isi descrie experienta la Roma sunt, probabil, printre cele mai lipsite-de-actiune 114 pagini de fictiune citite in viata mea. Practic o treime de carte in care Elizabeth Gilbert nu face decat sa povesteasca cat de mult ii place limba italiana si cum a inceput sa aiba o relatie emotionala cu pizza si pastele.

N-oi fi eu scriitoare cu 10 milioane de volume vandute (inca ), dar cred ca te pot invata unul-doua lucruri despre intrigi si puncte culminante, draga Elizabeth. Asa ca ia un pix, o agenda & watch how it’s done.   

Am ajuns la Roma in ultima vineri din iulie. Prietenul meu era acolo deja de o saptamana si statea in apartamentul unor prieteni de-ai lui, care plecasera in vacanta. Cu exceptia faptului ca in prima seara, la sosire, ne-am ratacit putin pe strazi in cautarea unui autobuz (din cauza unei probleme la metrou), primele doua zile au fost lipsite de peripetii. Am fost sa vedem Ponte Milvio (cel mai vechi pod al Romei, unde indragostitii din toata lumea prind lacate ca simbol al iubirii lor), 

am luat micul-dejun si cina pe minunata terasa a apartamentului, am citit si ne-am uitat la filme.

Duminica am decis sa mergem la Vatican. A fost o zi cat se poate de draguta: ne-am plimbat, am stat la coada sa intram in San Pietro (iar unii dintre noi au fost fotografiati fara jena in timpul unui moment destul de privat )

am mancat gelato (my preciousssss!)

apoi pizza intr-un mic restaurant afacere de familie si am descoperit un copac cu fructe ciudate, sub care ne-am adapostit de canicula.

Toate bune si frumoase pana pe la ora 5, cand, pe drumul de intoarcere acasa, prietenul meu si-a dat seama ca pierduse cheile apartamentului. Am coborat din autobuz si am facut drumul invers. Desi amandoi stiam ca n-o sa mai gasim cheile respective, simteam nevoia sa controlam cumva situatia.

Ne-am intors in Piata San Pietro, unde, de dimineata cand fusesem noi, trecusera probabil o jumatate de milion de turisti, apoi la micul bufet, apoi sub copacul cu fructe ciudate si peste tot pe strazile pe care ne plimbaseram cu cateva ore inainte. Nimic. Intre timp, am incercat sa o sunam pe tipa care avea apartamentul si care era in vacanta cu sotul si copiii in Franta. Speram ca socrii ei, care erau italieni, sa aiba o cheie de schimb. Niciun raspuns.

Pentru ca mai erau vreo 2 ore pana se insera, am sunat-o pe sora mea, Lia, si am rugat-o sa ne caute pe net un hostel unde sa dormim. Intre timp ne-am retras intr-un bar foarte cozy, unde, cu putin ajutor din partea atmosferei, bauturii si aperitivelor, am reusit sa ne relaxam, in ciuda noptii sumbre care se profila la orizont.

Lia mi-a trimis prin sms datele a trei inn-uri, toate in zona Coloseumului. Am pornit intr-acolo pe la 8-9. Intre timp ne-a raspuns la telefon si proprietara apartamentului. Am aflat ca soacra avea, intr-adevar o cheie de rezerva, dar ca nu era in Roma. Urma sa ne intalnim cu ea a doua zi dimineata, cand se intorcea.

Cand am ajuns la prima adresa data de Lia – supriza: desi era inregistrat online ca “inn”, locul respectiv era un apartament intr-un bloc, genul care se inchiriaza cu rezervare prealabila. Am sunat la interfon, dar degeaba. Evident, nu era nimeni acolo. La a doua si a treia adresa am avut parte de aceeasi surpriza neplacuta. Asa ca am pornit pe strazi in cautarea unui hotel. Nu conta unde sau cum arata, atat timp cat avea patru pereti si paturi.

Primul hotel in care am intrat era plin, al doilea era prea scump. Am ajuns, in sfarsit, la unul de 2 stele, pe o straduta laturalnica, nu incredibil de promitator, dar cu camere libere. La receptie, un moment usor penibil. Prietenul meu nu avea la el niciun act de identitate, asa ca ne-am cazat cu buletinul meu (pe care chiar nu stiu prin ce miracol il luasem cu mine). Cei doi receptioneri, usori galbeni la ten (banuiesc ca erau originari de undeva din sud-estul Asiei) m-au masurat din cap pana in picioare.

-    What country are you from?
-    Romania.
-    Aha.

Don’t you aha me, mister!, am vrut sa i-o intorc, dar adevarul e ca, dupa toate aparentele, eram o – hm – call girl romanca, venita la hotel cu un client. Nici unul dintre noi nu avea bagaje, ne cazasem dupa 10 seara si voiam sa stam doar o noapte. In plus, prietenul meu avea o figura foarte vinovata (cauzata de lipsa actelor, dar interpretabila ca jena de a fi vazut in compania unei escorte, ahahahahaha!). Am incercat sa platim cu cardul lui de credit, dar nu aveam voie (fara actele de identitate). Asa ca ne-am unit maruntisul pe care il aveam prin buzunare si am incropit cei 65 de euro necesari pentru o noapte.

Camera era austera, dar curata. In plus, avea un tablou gen Grigorescu deasupra patului si un televizor functional. Mai mult decat as fi sperat. Am facut un mult-asteptat dus, dar am refuzat sa ma demachiez cu sapunul oribil de hotel si, dupa cum aveam sa descopar, fondul de ten de la L’Oreal rezista 36 de ore.

Aici o sa fac o mica paranteza pentru a transmite un mesaj PR-ului L’Oreal: cred ca as fi mai in masura sa va fac reclama la fond de ten dupa experienta asta decat toate vedetele alea hollywoodiene pe care le angajati si care, sa fim seriosi, oricum folosesc produse Chanel si Dior in real life. Paranteza inchisa. Am adormit in cele din urma in asternutul neplacut de apretat pentru pielea mea.

A doua zi, cand am iesit din hotel, am descoperit ca dormiseram in China Town-ul Romei. Peste tot in jurul nostru firmele magazinelor contineau cuvintele „Dragon”, „Golden Gate” sau „Kim”, iar strazile misunau de tineri si varstnici asiatici.

Am cumparat prajituri cu ceai verde si un fel de bautura de ierburi care continea cubulete gelatinoase de la un supermarket chinezesc si am luat micul-dejun intr-un parculet foarte cochet, care dadea inspre Coloseum.

-    Ar trebui sa scrii despre asta pe blog!, glumea prietenul meu.
-    Neah. Nu mi se pare suficient de aventuros, i-am intors-o eu.

Ar fi trebuit sa-mi tin gura. „Vrei aventura? Iti arat eu aventura!” avea sa-mi spuna in curand Universul.

Am pornit-o inapoi spre casa si, pana la venirea mamei soacre, ne-am dus la barul Ciccio de peste drum. Am inceput sa aiurim, ca doi calatori prin desert, in legatura cu ce vom face odata intrati in casa. Un dus prelung, schimbat de haine (oricat de mult imi placea rochia pe care o purtam, eram deja in ea de vreo 26 de ore – cu pauza de somn in asternuturile scortoase ale hotelului no-name), intins in pat, mancat inghetata, uitat la filme.

Mama soacra venise deja, intrase in casa, luase un schimb de chei si, cand ne-am intalnit cu ea in fata portii cladirii, ni l-a dat si a disparut. Ne-am uitat descumpaniti la cele 30 si ceva de chei, iar prietenul meu a inceput sa le incerce pe rand pentru a deschide poarta (casa era intr-o zona rezidentiala la periferia Romei, similara cu Pipera noastra, iar curtea interioara a blocului era izolata printr-un gard si o poarta). Nimic nu functiona. Cu ceva mai multa rabdare decat el, am reusit intr-un final sa deschid poarta blocului, apoi usa cladirii.

Cand am ajuns la usa apartamentului, insa, m-am blocat si eu. Nicio cheie nu parea sa se potriveasca. Cand am reusit sa introduc una care parea ca are aceeasi forma a zimtilor si am intors-o, am ramas cu ea in mana. Cu o jumatate a ei mai bine zis. Da, facusem inimaginabilul. Rupsesem cheia in yala. M-am intors spre prietenul meu cu o fata de catel batut.

-    S-a rupt. Imi pare rau.

Nu mi-a raspuns. S-a prelins usor de-a lungul peretelui, pana pe podea. „Nu se poate intampla una ca asta! E un cosmar!” a bolborosit. M-am alaturat lui. Ma simteam mizerabil. Cu nici 24 de ore in urma ii sunasem pe proprietari sa le spunem ca le-am pierdut cheia, acum trebuia sa ii sunam sa le spunem ca le-am rupt cheia in yala si ca e posibil sa trebuiasca sa chemam pompierii sau naiba stie pe cine sa sparga usa.

Ne-am revenit intr-un final (intre timp, un vecin binevoitor, cu care comunicasem 30% verbal si 70% prin fetele noastre disperate venise cu niste sarme sa incerce sa recupereze restul de cheie, dar tot ce a reusit a fost sa-l adanceasca si mai tare) si am sunat-o pe tipa cu apartamentul. Si ea si sotul ei au reactionat destul de bine (dupa ce au trecut peste socul initial) si ne-au spus ca o vor suna pe soacra sa vada cum poate rezolva lucrurile.

Pana sa vina soacra, am descoperit o foaie pe biroul stil Ludovic al XV-lea din somptuosul hol al cladirii, unde erau trecute diverse numere de urgenta, printre care si acela al unui „fabbro”, corespondentul italian al lacatusului nostru, dupa cum mi-am dat seama din descrierea jobului. I-am aratat soacrei foaia si a sunat. Omul era liber doar pe la 5 si cerea vreo 80 de euro. Intre timp, prietenul meu si-a adus aminte ca vazuse un magazin de unelte si vopsea pe drum, unde vanzatorii puteau cunoaste un lacatus.

Am mers acolo si, intr-adevar, unul dintre vanzatori se ocupa cu asta in timpul liber, dar trebuia sa asteptam sa iasa din tura, la 7. Pana atunci ne-am dus intr-un parc unde am luat un pranz frugal compus din Red Bull, Cola Light si chips-uri si unde ne-am petrecut urmatoarele cateva ore citind, intepenind pe banca si fotografiind furnici.

Am inceput sa-mi fac griji atunci cand mi-am vazut prietenul urmarind cu abnegatie un batalion de furnici care carau pe bucati o bucata de branza mare, abandonata, spre musuroi, dar am realizat ca si eu incepusem sa vizionez un film de aventuri bazat pe miscarea norilor pe cer (era vorba despre un pirat care urmarea o corabie printr-o stramtoare, dupa care au venit niste nori uriasi si au inghitit si piratul, si corabia, si stramtoarea).

La 7 seara, punctual, lacatusul a sosit si, cu o radiografie pe care a trecut-o de-a lungul usii ca pe un card de credit, a reusit s-o deschida. Cu ocazia asta am aflat ca daca nu le inchizi cu cheia, si doar le trantesti in urma ta, genul asta de usi automate pot fi deschise cu o simpla radiografie. Cum fac, probabil, majoritatea romanilor sau tiganilor care sparg apartamente in Italia si pentru indemanare carora mi-am pierdut orice urma de admiratie.

Dupa alte cateva minute, lacatusul reusise sa scoata si cheia rupta din butuc. Imi pare bine ca nu l-am intrebat cum il cheama. In euforia momentului cred ca as fi fost in stare sa-i promit ca, daca o sa am vreodata un fiu, o sa-l botez cu acelasi nume.

Si asa s-a incheiat a treia mea zi la Roma. Au urmat alte 6 zile de vacanta, in cursul carora m-am ales cu un ochi vanat, am invatat sa sparg cu cutitul fiole de medicamente si sa umplu seringi si am avut parte de multe alte aventuri dramatice, pe care insa o sa-mi permiteti sa le pastrez doar pentru noi. Dar am ajuns si sa mananc gelato in cantitati industriale si sa zac, chiar daca pentru putin timp, pe indragitele mele trepte din Piata Spaniei.

...and this, Elizabeth Gilbert, is how it’s done.