Young @ Heart

Am fost crescuta de bunici, in mijlocul unui grup de oameni trecuti demult de prima tinerete.

Probabil am vazut interiorul mai multor camere de reanimare si am fost la mai multe parastasuri si inmormantari decat majoritatea dintre voi. Pentru ca am fost, practic, crescuta de aceasta multitudine de bunici, ori de cate ori cineva ajungea in spital, mergeam cu tata (cum ii spuneam bunicului meu) sa le ducem banane, compot sau iaurt. Pana nu demult, exista un batranel in Sighisoara care ma striga "Ouţu" pentru ca ani in sir, cand se interna si eu veneam in vizita, ii mancam oul fiert pe care il primea la micul dejun.

V-am povestit ca Moartea era un vizitator constant in casa noastra. De fapt, atunci cand murea cate un prieten al bunicilor mei, era ca si cand murea un membru al familiei noastre foarte mari.

Pe de alta parte, nu va puteti inchipui cata viata au in ei batraneii! Si cum, la 70 sau 80 de ani, inca se indragostesc si isi petrec noptile ca niste adolescenti. De-asta il iubesc eu pe Gary Salter, pentru ca in fotografiile lui reuseste sa surprinda, intr-o maniera ironica si jucausa, acest spirit mereu tanar pe care ei il au. 

V-am pus si doua cadre spre exemplificare.  

 

  

Iata de ce, atunci cand prietenul meu mi-a povestit despre un documentar numit "Young @ Heart" (care prezinta peripetiile prin care trece un cor de batranei care canta cover-uri dupa Coldplay, Sonic Youth, Nirvana sau The Clash), am stiut ca trebuie sa-l vad. 

"Young @ Heart" prezinta povestea unui cor din Massachusetts, a carui medie de varsta e de 81 de ani. Muzica pe care o canta e neasteptata pentru varsta lor (si aici meritul ii revine dirijorului lor, Bob Cilman), iar pentru multi dintre ei, repetitiile si faptul ca fac parte din acest proiect, ii umple de energie si le da pofta de a trai.

Corul este faimos si a avut numeroase concerte in Europa, cantand chiar si in fata familiei regale din Norvegia. Iata si doua videoclipuri de-ale lor, pentru piesele Road to nowhere si Staying alive. Documentarul, insa, prezinta saptamanile de pregatire inaintea unui concert in orasul lor natal si dificultatile prin care trec pana sa ajunga in fata publicului. 

Personajele principale sunt fasneata Eileen (care are 92 de ani si e singura care detine cheia de la azilul de batrani unde locuieste, pentru ca se intoarce uneori noaptea tarziu de la gig-uri), Joe, un batranel adorabil de 83 de ani, Lenny (86 de ani), singurul dintre cei trei care vede mai bine si care a fost desemnat ca sofer, Stan (76), care uita mereu versurile de la "I Feel Good" si a cantat "I feel nice/Like sugar and rice" in loc de "like sugar and spice" in timpul concertului, Bob (75) si Fred (80), doi membrii care s-au retras din grup din cauza bolii, dar care au revenit pentru marele concert. 

Am plans la filmul asta mai mult decat imi amintesc sa fi plans de la One Flew Over the Cuckoo's Nest incoace. Doi dintre membrii grupului au murit inainte sa ajunga la spectacol si modul in care restul au facut fata pierderii este emotionant mai presus de cuvinte. In plus, daca reusiti sa va uitati la partea in care canta Forever Young sau Fix You fara sa va siroiasca lacrimi pe obraz, sunteti eroii mei. Pana si detinutii in fata carora au cantat si-au ascuns capetele ca sa planga fara sa fie vazuti. Atat sunt de duri batraneii astia. 

Pe de alta parte, am si zambit mult si mi-a venit sa dansez de cateva ori. Am agonizat cu ei de-a lungul repetitiilor si m-am topit de drag la nenumaratele lor probleme de acomodare cu versurile melodiilor sau cu tehnologia (e adorabil cand doi dintre ei dezbat pe ce parte se pune CD-ul in player). 

E genul ala de film la care, in mijlocul lacrimilor, iti simti sufletul plin. Oamenii astia, care abia se deplaseaza si se forteaza pe ei insisi atat de mult pentru cele cateva minute de aplauze, sunt o sursa incredibila de inspiratie. Daca aveti curaj, va recomand sa urmariti filmul asta. O sa va induioseze si o sa va ridice starea de spirit in acelasi timp.