Lily & Wall-E

Stiti cum se spune despre unele persoane ca le dai un deget si iti iau toata mana?

Ei bine, prietenul meu Stefan e genul de om caruia ii ceri un deget si te trezesti ca-ti da nu doar mana, ci si bratul (cu tot cu radius, cubitus si humerus) si, eventual, si un picior. Pentru ca e beyond awesome.

***

Cand eram pe picior de plecare la Londra, acum doua saptamani, mi-am dat seama ca am uitat un mic amanunt. Nu avea cine sa o hraneasca pe catelusa mea, Lily. 

Draga mea Chris tocmai plecase de vreo doua zile in India iar prietenele mele erau toate pe la mare sau prin tari straine. Tocmai cand ma gandeam sa-mi pun cheile de la apartament si bunastarea lui Lily in mainile unei vecine necunoscute, m-am gandit la Stef. 

Stef si fratele lui geaman, Andrei, sunt doi dintre cei mai vechi si mai dragi prieteni ai mei si sunt cei mai buni prieteni pe care o fata si i-ar putea dori (imediat dupa the gay goes-shoe-shopping-with-you-and-watches-My-Fair-Lady friend, bineinteles). Si doi rocket scientists, pe deasura.

L-am sunat pe Stef, l-am rugat si a acceptat. A doua zi, a venit la mine sa discutam detaliile.

- Daca vii in fiecare seara si ii dai un pumn de bobite de aici si-i schimbi apa, e perfect si o sa-ti ridic o statuie la intoarcere, i-am spus.

- Ea mananca doar o data pe zi?

- De obicei ii dau de doua ori, dimineata si seara, dar acum, avand in vedere situatia, n-o sa-ti cer sa vii de doua ori pe zi pana aici. O data e mai mult decat suficient.

- O sa vin seara, dupa ce plec de la birou, iar pentru dimineata o sa-i construiesc un robot.

- Ce-o sa faci?!

- O sa fac un robotel controlat printr-o aplicatie online. O sa-ti instalez in bucatarie un webcam, o sa-ti dau link-ul aplicatiei si o s-o poti hrani chiar si tu, de la Londra, daca vrei.

- Glumesti, nu?

- Nu. Las' ca vezi, a spus zambind.

- Din nou, sper ca glumesti. Nu vreau sa-ti pierzi timpul construind roboti, Stef. Te rog doar sa-i arunci un pumn de boabe unui caine.

- Si exact asta o sa fac. Numai ca de la distanta. 

Am lasat-o asa. Stiu ca Stef poate face chestii uimitoare cand isi pune mintea la contributie (cum spuneam, el si fratele lui sunt niste mici genii), dar ma gandeam ca glumeste, totusi.

Am ajuns la Londra si nici nu mi-a trecut prin cap sa-l sun pe Stef sau sa-i trimit un mesaj sa verific daca totul e in regula, cum as fi facut cu oricine altcineva in locul lui.

A doua zi, primesc un mesaj pe Facebook: "Lily e in viata facut curat si dat de mancare. Robotelul functioneaza si el, dar din cauza routerului nu pot sa il actionezi din Londra. Am sa fac maine niste poze sa vezi cum arata "

Glumeste, mi-am zis. Dar a doua zi am primit fotografia de mai jos (click pe ea s-o mariti).

In cele doua print screen-uri din stanga si centru o puteti vedea pe Lily pasind suspicioasa in bucatarie, pentru ca tocmai i-a curs din nou mancare in castronel, dar nu intelege de unde. )))

Iar in imaginea din dreapta vedeti aplicatia, numita, atat de potrivit, "Hranitor de Lili".

Mesajul lui Stef care insotea poza m-a facut sa izbucnesc in ras: 

"Uite hranitorul de lili in actiune Cred ca ii este dor de tine. Pare un pic trista. Si nu prea intelege cum apare mancarea singura Te tin la curent cu evolutia ei. S-ar putea sa trebuiasca sa o iei si pe ea cand mai mergi la psiholog "

Cand am ajuns acasa, unul dintre primele lucruri pe care le-am facut a fost sa dezactivez webcam-ul.

Am incredere in Stef ca in propriul meu frate, dar niciodata nu stii cum ajung filmele astea home made pe net, mai ales ca zilele de vara toride oamenii renunta la anumite piese vestimentare prin casa.

Dupa care am apasat butonul "Hraneste-o pe Lily" al aplicatiei care era deschisa pe laptopul meu. Beculetele de pe micul control panel (aici stiu ca Stef o sa ma corecteze, dar chiar habar n-am cum se numeste chestia aia cu luminite si fire) au inceput sa palpaie intermitent.

In secunda urmatoare am auzit un bazait metalic, ca de Robocop miniatural, si am vazut o cutiuta mica (care continea portia lui Lily) rotindu-se si varsandu-se in tubul de carton prins de perete cu cativa metri de franghie.

     Foto: Wall-E si Lily sau some very bad late-night photoshopping

Pentru ultima data, m-am uitat la expresia de uimire si neincredere de pe fata lui Lily cand, din nou, castronelul ei s-a umplut in mod misterios.

Stef, vreau sa-ti multumesc inca o data. Pentru robotel, pentru cele 2 ore cat ti-a luat sa-l instalezi si mai ales pentru ca ai avut grija de Lily atat de bine. O sa-ti construiesc intr-o zi o statuie din bere, you just wait and see.  

In and Out of Love

Anul asta am vazut pentru prima data Parisul. Cu catedralele sale gotice, cu Champs-Élysées si Jardin des Tuileries. Tot anul asta am revazut Londra. Cu palatele, muzeele si pub-urile sale grozave. In cateva zile voi vedea o insula cu nisip alb, apa de culoarea topazului si pesti ca in posterele agentiilor de turism.

Si totusi, cel mai frumos lucru pe care l-am vazut in 2012 este o camera cu trei panze albe.

***

Primul lucru pe care il sesizezi cand treci de fasiile grele din plastic, care blocheaza usa, e umiditatea din aer. Odata ce te obisnuiesti sa respiri, ii vezi. Sunt peste tot. Se rotesc in aer, stau pe masa din centrul camerei, pe pereti, chiar si pe podea.

Pasesti delicat, sa nu ii calci, din greseala. O doamna intr-un sacou bleumarin pare ca are exact acest task. Sa-i ridice pe blegutii care s-au asezat pe podea si sa-i puna la loc pe masa sau pe flori. Ii apuca delicat, cu o mana, cum ai ridica o coaja de castravete care ti-a scapat de pe bufet.

Daca nu suferi de motefobie, ai impresia ca esti intr-un vis. Pentru ca tocmai ai pasit intr-o camera plina cu fluturi. Vii, colorati si cat se poate de frumosi.

Instalatia, compusa din 2 camere, se numeste In and Out of Love, este realizata de Damien Hirst si poate fi vazuta la muzeul londonez Tate Modern pana pe 9 septembrie.

In prima camera sunt 3 panze albe, pe care artistul a fixat pupe (sau crisalide), din interiorul carora vor iesi, in scurt timp, fluturii.

Odata nascuti, fluturii incep sa zboare prin incapere, stau pe flori, se hranesc cu fructele asezate in boluri pe masa, beau apa cu zahar, se imperecheaza si depun oua.

Desi li se ofera toate conditiile si sunt protejati (am intrebat-o pe doamna care ii ridica de jos daca s-a intamplat ca cineva sa calce pe unul si mi-a spus ca in 5 luni, de cand e deschisa expozitia, doar un fluture a terminat-o dramatic), frumosele insecte nu traiesc mai mult de 2 saptamani.

Si asa ajung in cea de-a doua parte a instalatiei, o incapere cu 8 panze monocrome, in culori vii, pe suprafata carora sunt lipiti fluturii morti. Din fericire nu am vazut-o, si am ramas cu imaginea fluturilor plutind lenesi in jurul meu.

"Aici vreau sa-mi imprastii cenusa", i-am spus prietenei mele Andreea, care, datorita job-ului ei, vine deseori in Tate Modern.

Apoi mi-am dat seama ca dupa 2 saptamani as fi maturata impreuna cu fluturii morti si as ajunge, ce ironie, in locul de care m-am ferit in tot acest timp. Out of Love.

***

Nu stiu de ce, instalatia asta mi-a adus aminte de versurile lui Molly Nilsson, o suedeza dupa care sunt innebunita zilele astea:

Baby, sometimes I don’t understand you
But you’re the abstract art in my modern museum.
And baby, sometimes we fall apart
But the ruins of my heart stand like a Coliseum.

Fifty Shades of Lame

Nu mai tin minte cand am citit prima data despre romanul erotic “Fifty Shades of Grey”, dar imi amintesc ca toata controversa iscata in jurul lui m-a facut curioasa.

Apoi am vazut-o pe Ellen Degeneres facand un spoof la un audiobook fictiv si m-am prapadit de ras. Au urmat cateva amice care imi povesteau ca tocmai isi cumparasera cartea. Apoi am citit review-uri pe bloguri sau articole in care aflam ca romanul schimba viata sexuala a americanilor si ca Angelina Jolie vrea sa regizeze adaptarea cinematografica.

Si, cireasa de pe tort, momentul in care am aflat ca “Fifty Shades of Grey” a devenit cea mai repede vanduta carte a tuturor timpurilor, devansand alte best-seller-uri ale literaturii pop, ca "Harry Potter" sau "Codul lui Da Vinci".

OK, mi-am spus, trebuie sa citesc cartea. Femeia asta a fost pusa pe lista Time a celor mai influenti 100 de oameni din lume pe 2012, alaturi de castigatori de Oscar, de Nobel si de activisti politici. Trebuie sa fie ceva de capul ei.

***

“Fifty Shades of Grey” a pornit ca o scriere de tip fan fiction. Pentru cei nefamiliarizati cu termenul, aceste scrieri sunt continuari ale unor opere literare, scrise nu de autorii lor, ci de fani. 

Nascute dintr-un atasament fata de personajele cartii preferate, deseori cu greseli gramaticale si lipsa de talent narativ, fan fiction-urile sunt scrise pentru placerea autorului lor, nu pentru a fi publicate. Cel putin pana acum, cand E.L. James, pe numele ei real Erika Leonard, a schimbat regulile jocului.

Totul a inceput in ianuarie 2009, cand Erika tocmai terminase seria “Twilight”. Nefericita ca nu mai poate citi despre aventurile personajele preferate, femeia si-a facut un cont pe site-ul fanfiction.net si, sub pseudonimul (pe care o sa ma abtin sa-l comentez) Snowqueen’s Icedragon, a inceput sa scrie o poveste cu personajele din “Twilight” numita “Master of the Universe”.

Personajele principale ale naratiunii, Bella Swan, Edward Cullen si Jacob Black, erau aceleasi ca cele din celebra saga “Amurg”, replicile erau aproximativ identice. Singura (mare) diferenta? Spre deosebire de naratiunea pudica a scriitoarei mormone Stephenie Meyer, care a dat lumii povestea de dragoste de mare angajament din “Twilight”, E.L. James nu s-a sfiit sa introduca in “Master of the Universe” scene de sex. Multe. Odata la doua pagini, gen. Uneori de doua ori pe aceeasi pagina. Dar sa nu divaghez.

Cand a realizat succesul de care se bucura povestea ei erotica pe fanfiction.net, Erika a modificat numele personajelor (din Bella in Anastasia, din Edward in Christian si din Jacob in Jose) si a publicat cartea in format digital pe Amazon, cu titlul “Fifty Shades of Grey”. 

Cand vanzarile au inceput sa creasca, au aparut si ofertele unor edituri, cartea a fost publicata in format traditional si restul e istorie.

***

Personajele principale ale cartii sunt doua dintre cele mai nerealiste, bidimensionale si penibile constructe literare.

Anastasia Steele (daca asta nu e un nume predestinat de actrita porno, nu stiu care e) este o tanara absolventa de facultate, virgina in toate acceptiile cuvantului. Cu o stima de sine la fel de scazuta si o indemanare la fel de inexistenta precum cele ale Bellei Swan, personajul din “Twilight” care a inspirat-o, Anastasia nu face altceva timp de 514 pagini (in varianta in limba engleza a cartii pe care am citit-o eu) decat sa admire coplesita fizicul de zeu grec al personajului masculin principal, sa-si muste buza de jos, sa-i adulmece mirosul si sa respire accelerat, sau sa geama, dupa caz.

Christian Grey este, ca si in cazul lui Edward Cullen, prototipul barbatului perfect (cu cateva mici exceptii, ce-i drept). La doar 27 de ani, Christian a devenit miliardar prin propriile forte si este un adevarat Adonis. Dar, ca si Edward, care e vampir (deci mort de vreo 100 si ceva de ani) Christian are si el neajunsurile lui. Mai exact, e un tanar abuzat si abuziv, versat in arta sado-masochismului, intr-atat incat ii propune tinerei sale iubite sa semneze un contract de sclavie sexuala.

Credeti-ma, suna mult mai interesant decat este cartea, de fapt. Cum este cartea, atunci, poate va intrebati?

Primele cuvinte care imi vin in cap sunt mediocra si juvenila. N-ai nevoie de mult background despre autoare ca sa-ti dai seama ca scrierea insumeaza fanteziile unei gospodine aflate la criza varstei mijlocii. Ceea ce face cu atat mai socant succesul de care se bucura romanul si care se bazeaza, banuiesc, pe buzz-ul starnit in jurul lui.

***

In primul rand, daca ati citit deja primul volum din “Twilight”, sariti peste prima jumatate a cartii pentru ca e o rescriere fidela a acestuia. Cu exceptia numelor, a localitatilor si a altor catorva mici detalii, bineinteles.

Dialogurile din carte m-au facut sa ma convulsionez de ras. La modul cel mai serios, am vazut porno-uri cu replici mai autentice si mai realiste. As reproduce cateva, dar stiu ca ma citesc si minori, deci o sa sar peste etapa asta. Dar ma puteti crede pe cuvant.

Una dintre cele mai mari distractii pe care ti le poate oferi cartea asta e sa ii citesti cuiva cu voce tare cateva paragrafe din ea. Nu va actiona ca un afrodiziac, dimpotriva, dar va va oferi amandurora un prilej de ras sanatos.

Iar personajele – de unde sa incep? Anastasia Steele e la fel de transparenta ca un geam proaspat spalat si la fel de interesanta cum sunt si adidasii in care transpir saptamanal la tae bo, dar, cu toate acestea, Christian Grey o vede un fel de zeita misterioasa, ale carei ganduri nu le poate patrunde si care il atrage inexorabil. Zau asa, Grey, se gandeste doar la sex si la corpul tau de barbat viril 24 de ore din 24. Cum poti deveni miliardar si un geniu in afaceri cu o capacitate de perceptie atat de redusa?

Problema mea cea mai mare nu sunt personajele bidimensionale si slab construite, nici tona de greseli si repetitii pe care le are cartea (in pofida faptului ca a trecut, totusi, prin mainile unui editor), ci fix motivul pentru care a devenit faimoasa. Scenele de sex.

Citindu-le, pe alocuri plictisita din cauza repetitivitatii, n-am putut sa nu ma intreb ce fel de viata sexuala are autoarea daca respectivele scene reprezinta “fanteziile” ei. Dupa care m-am intrebat, panicata, daca nu cumva sunt o practicanta de BDSM fara sa stiu. )))

Lasand gluma deoparte, cu exceptia faptului ca la un moment dat apar o pereche de catuse si un bici – m-am tot intrebat unde e S&M-ul din reclamele la carte? Si ce naiba gasesc femeile atat de datator de orgasme la niste scene absolut banale de sex? Pe de alta parte, eu nu fac parte din publicul careia i se adreseaza (femei in jur de 40 de ani, casatorite, blazate si cu o viata sexuala monotona – sa nu uitam ca autoarea a spus ca romanul ei le ofera femeilor “o vacanta departe de soti”).

Partea buna (pentru ca exista si asa ceva) este ca romanul a transformat-o pe Victoria Beckham intr-o cititoare inraita, dupa ce, acum cativa ani recunostea senina intr-o emisiune ca n-a citit o carte in toata viata ei. Victoria recomanda, de altfel, cartea in numarul de septembrie al revistei “Glamour” si a spus ca i-a luat un exemplar si mamei ei. De aici pana la “Numele trandafirului” nu mai e decat un pas. Ahahahahaha!

A doua parte buna este ca “Fifty Shades of Grey” a readus la viata prafuitul roman erotic. Trebuie sa recunosc insa ca mi-e mila de cei care se familiarizeaza cu acest gen prin intermediul acestei carti prost scrise, in locul unor titluri minunate, precum “Amantul doamnei Chatterley”, “Tropicul Cancerului” sau “Teama de zbor”.

Daca la finalul acestui review inca mai vreti sa cumparati si sa cititi cartea, sunteti invitatii mei. Eu n-am de gand sa citesc celelalte 2 volume ("Fifty Shades Darker" si "Fifty Shades Freed"), dar as mai avea de facut o observatie, de data aceasta editorilor listei “Time 100”: E.L. James, alaturi de Angela Merkel, Tilda Swinton, Hillary Clinton si Elinor Ostrom*? Seriously??!! Bah humbug!

* castigatoarea Nobelului pentru economie in 2009, singura femeie care a primit aceasta distinctie

Breakfast at Judgement Day's

Audrey Hepburn intr-o rochie Givenchy, coborand dintr-un taxi in fata magazinului Tiffany's din New York, in timp ce pe fundal se aude "Moon River" al lui Henri Mancini. Trebuie sa fie una dintre cele mai iconice scene de deschidere a unui film din toate timpurile (click aici s-o revedeti).

Mai mult decat scena in sine, imi place atunci cand Holly (personajul interpretat de Audrey) explica de ce ii place atat de mult la Tiffany's.

Holly Golightly: You know those days when you get the mean reds?
Paul Varjak: The mean reds, you mean like the blues?
Holly Golightly: No. The blues are because you're getting fat and maybe it's been raining too long, you're just sad that's all. The mean reds are horrible. Suddenly you're afraid and you don't know what you're afraid of. Do you ever get that feeling?
Paul Varjak: Sure.
Holly Golightly: Well, when I get it the only thing that does any good is to jump in a cab and go to Tiffany's. Calms me down right away. The quietness and the proud look of it; nothing very bad could happen to you there. If I could find a real-life place that'd make me feel like Tiffany's, then - then I'd buy some furniture and give the cat a name! 

De multe ori, atunci cand am si eu the mean reds, mi-am dorit sa am un loc in care sa ma pot refugia. Un loc a carui frumusete sa-mi anestezieze anxietatile. L-am gasit saptamana trecuta, dar, din pacate, nu pot reveni acolo ori de cate ori vreau.

***

Atunci cand am decis sa vad expozitia lui Damien Hirst de la muzeul Tate Modern stiam despre artistul contemporan doar foarte putin lucruri. In primul rand ca e faimos pentru ca pune animale (intregi sau sectionate) in formol si le eticheteaza drept opere de arta. Si in al doilea rand ca a devenit putred de bogat de pe urma acestei activitati.

Parcurgand insa cele 14 incaperi al expozitiei, am descoperit ca opera lui Hirst nu graviteaza doar in jurul obsesiei mortii si a descompunerii (desi instalatia lui intitulata A Thousand Years, cu capul de vita plin de sange, in jurul caruia bazaie muste - totul fiind expus intr-o cutie uriasa de plexiglas - sau vaca si vitelul sectionati in doua (Mother and Child Divided) si dispusi fiecare in cate 2 bazine cu formol prin mijlocul carora poti pasi, sunt doua dintre lucrarile lui signature).

Hirst are insa si lucrari de o frumusete dureroasa, cum sunt uriasele vitralii realizate din mii de aripi de fluturi sau, pur si simplu, o bucurie vizuala simpla, ca picturile rotative intitulate, sugestiv, Beautiful, childish, expressive, tasteless, not art, over simplistic, throw away, kids’ stuff, lacking in integrity, rotating, nothing but visual candy, celebrating, sensational, inarguably beautiful painting (for over the sofa).

Tocmai cand credeam ca am vazut cea mai frumoasa instalatie a expozitiei (o camera plina de fluturi vii, despre care o sa va povestesc intr-un post viitor), am intrat in penultima incapere si am descoperit propriul meu Tiffany's.

***

Imaginati-va, daca puteti, un raft de otel inoxidabil placat cu aur, de 9 metri lungime, plin cu 30.000 de diamante.

Am ramas vrajita in fata monumentalei instalatii (numita Judgement Day), dar nu din cauza opulentei sale.

Stiu ca e greu de inteles, dar am simtit o liniste profunda in fata splendorii pietrelor, aceeasi liniste pe care crestinii o au atunci cand contempla o icoana frumoasa. In timp ce, reflectandu-se in oglinda din spatele raftului, diamantele isi aruncau lumini caleidoscopice pe fata si corpul meu, am simtit, intr-adevar, ca nothing very bad could happen to me there. 

Ceea ce este ciudat e ca nimic din incapere (ale carei lucrari Hirst le-a denumit, colectiv, Beautiful Inside My Head Forever), nu mi-a trezit complexul lui Midas. Nu mi-am dorit ca vreuna dintre pietrele pretioase de acolo sa-mi apartina. Mi-am dorit, in schimb, sa ma pot aseza turceste pe podeaua din fata Judgement Day si sa imi plimb ochii peste miile de luminite stralucitoare, pana cand, obosita de atata frumusete, sa adorm. Si, bineinteles, sa pot reveni acolo ori de cate ori as fi fost cuprinsa de the mean reds.

Din pacate, expozitia lui Hirst se va inchide pe 9 septembrie si dupa aceasta data nu stiu care este destinatia instalatiilor. Multe vor fi, probabil, vandute, multe au fost imprumutate de la alte muzee si galerii de arta din lume, unde se vor intoarce dupa sederea londoneza. 

Am descoperit ca Judgement Day a fost achizitionat de The Broad Art Foundation din Santa Monica, ceea ce ma bucura pentru ca stiu ca intr-o zi o sa-l revad.

Poate savurand un croissant si cu un latte machiatto, de ce nu?  

Olimpiada de la Londra, intr-o nota mai personala

N-am reusit sa cumparam bilete la Olimpiada. Ne-am intalnit ieri, in schimb, cu parintii unei campioane olimpice. 

***

Ne plimbam aseara prin Leicester Square povestind si razand, cand pe langa noi a trecut o doamna bruneta, imbracata intr-un trening galben cu verde, care ne privea insistent. Am banuit ca avea legatura cu limba romana pe care o vorbeam si care, probabil, i se parea exotica.

Dupa cativa pasi, femeia s-a intors si ne-a intrebat:

-Sunteti romani? Eu sunt matusa Larisei Iordache. 

Mi-a luat cateva secunde sa ma dezmeticesc si sa realizez ca vorbea despre gimnasta Larisa Iordache, Campioada europeana la sol si Vicecampioana la barna. Intre timp, femeia ne daduse fiecaruia cate un port-chei cu un omulet tricolor.

- Felicitari pentru Larisa! Stim ca trece prin momente dificile, dar suntem mandri de ea, ne-am grabit noi sa-i spunem.

- Va multumim mult!, ne-a raspuns ea. Stati sa va fac cunostinta si cu parintii ei!

Femeia s-a indepartat cativa pasi si a chemat o femeie si un barbat, si ei imbracati sportiv. 

- Buna ziua, sunt mama Larisei, s-a prezentat femeia blonda.

- Costel, a adaugat domnul grizonat si ne-a strans mana.

Amandoi zambeau, dar oboseala li se citea in priviri. Am inceput sa povestim, usor stingheriti de neobisnuita intalnire, despre Larisa, gimnastica, Olimpiada.

Adriana, mama Larisei, era vizibil afectata de problemele medicale ale fiicei ei (Larisa sufera de fasciita, o afectiune a membranei care inveleste calcaiul, care se manifesta prin dureri ascutite la nivelul calcaiului), care au facut-o sa se claseze abia pe locul 9 la individual compus si care i-a adus pe ei, de urgenta, la Londra.

Au venit 2.000 de kilometri cu masina, pentru ca n-au mai gasit intr-un termen atat de scurt bilete de avion la preturi accesibile. 

Mi s-a strans inima pentru ingrijorarea si stresul prin care au trecut in ultimele zile, dintre care 4 au fost pe drum. Am incercat, stangace, sa le spun ca accidentat sau nu, copilul lor ramane una dintre cele mai bune 10 gimnaste din lume si asta trebuie sa merite tot efortul.

- Oare?, a intrebat pe un ton amarui mama Larisei. Stiti cate seri n-am mancat si n-am dormit eu de grija ei?

- Si mama nu doarme de multe ori de grija mea si eu nu sunt campioana europeana!, am incercat eu sa destind atmosfera cu o gluma.

- Da, dar daca dumneavoastra va simtiti rau intr-o zi si nu vreti sa mergeti la serviciu, puteti sta acasa. Daca Larisa mea e bolnava sau ranita, trebuie sa mearga la antrenamente, orice ar fi. 

Am tacut, jenata. Mi-am adus aminte ca am citit zilele trecute o declaratie a gimnastei de doar 16 ani, la scurt timp dupa ce fusese facuta publica vestea accidentarii ei (pe care Larisa o tinuse secret fata de antrenori, de frica sa nu i se interzica sa concureze): 

"Sigur că pot, dacă vrei şi îţi doresti, sigur că poţi. Nu mă doare atat de tare încât să nu fac, pot să rezist şi voi rezista, mai ales că ştiu că au nevoie de mine, de aceea strâng din dinţi şi vreau să ajut echipa cât mai bine, să fac cât mai bine exercitiile".

Ca sa schimbam subiectul, care o intrista evident pe doamna Iordache, i-am intrebat daca ne pot ajuta sa cumparam niste bilete, avand in vedere ca pe site-ul oficial nu se mai gaseau. S-au oferit sa ne dea doua bilete la paralele (pe care si ei le cumparasera prin Federatie, cu greu), dar cum noi eram 8 persoane, cu parere de rau, a trebuit sa-i refuzam. 

***

Am urmarit la televizor, de-a lungul anilor, zeci de competitii de gimnastica, dar niciodata nu m-am gandit la parintii gimnastelor care tremura de emotie in fata unor ecrane de televizor. 

Stiu insa ca de acum incolo, ori de cate ori o s-o vad pe Larisa in concurs (si sper sa mai am ocazia), o sa ma gandesc la doamna Adriana si la domnul Costel Iordache. 

Imi pare rau ca n-am apucat sa le spun asta aseara, dar Larisa, prin sacrificiile pe care le face la doar 16 ani, face milioane de oameni sa se simta mandri ca sunt romani. Oameni care, mai ales in ultima perioada, au foarte putine motive de mandrie la capitolul asta. Si asta nu e putin lucru. 

From London With Love

La Londra adie un vanticel molcom si, in pofida aglomeratiei generale, oamenii iti spun "Sorry, love" cand te imbrancesc, fara sa vrea, la metrou. Si, chiar daca biletele la Olimpiada sunt mai rare decat ouale de Phoenix, e in aer o stare de frumos si de normal care imi lipsea de ceva vreme.  

Azi dimineata, la Earl's Court, delegatia olimpica a Columbiei statea la coada sa intre la metrou, o imagine reconfortant de fireasca.

Tastez dintr-un pat cu Hello Kitty al unei fetite plecate in vacanta la bunici. De pe geamul casutei super cochete care ma adaposteste zilele astea se aud glasuri de copii care se sicaneaza si se vad casute la fel de cochete, cu usi rosii cu tocuri albe si ziduri de caramida, care, la lumina difuza a becurilor stradale, par din turta dulce.

In bucatarie, la parter, ma asteapta doi oameni minunati, cu o sticla de vin rosu, branza si povesti. E bine.