Cand eram mica, exista in casa bunicilor mei un singur sertar pe care, ca in povestea lui Barba Albastra, n-aveam voie sa-l deschid.
La fel ca sotia nesabuita din basm, insa, sertarul care adapostea cutitele si furculitele stralucitoare sau, mai bine, zis interdictia care il insotea, ma atragea ca un magnet.
Anii au trecut si urmatorul sertar interzis a aparut in casa parintilor mei. In el, mama isi tinea bijuteriile frumoase si vechi, dar si niste pliculete patrate de plastic, a caror intrebuintare am aflat-o mult mai tarziu.
La 26 de ani, nu mai exista acasa niciun sertar pe care sa n-am voie sa-l deschid. Au aparut, in schimb, sertare sufletesti pe care stiu ca daca le deschid, risc sa fiu aruncata in aer ca de o mina anti persoana.
Oricat as fi de precauta, insa, exista franturi de melodii, mirosuri, fatade de cladiri vechi sau cuvinte care deschid acele sertare automat.
Din momentul in care mecanismul de deschidere s-a declansat, stiu ca mai am doar cateva secunde. Respir adanc si ma folosesc de toata forta pe care o am pentru a inchide sertarul la loc. Cea mai mica ezitare si explozia ma va transforma in mii de bucati.
4 comentarii:
ma intreb uneori cum e mai bine? le tii inchise stiind urmarile sau le deschizi si le "cureti"?
Evident, Oana, solutia "sanatoasa" ar fi cea de-a doua. Am invatat, insa, ca in timp, continutul sertarelor devine mai putin nociv si, in loc sa te ucida, doar te doare foarte, foarte tare. Exista un sertar numit "bunicul" pe care l-am putut deschide abia dupa cativa ani. De cel numit "bunica" nu pot sa ma ating inca. Banuiesc ca, la urma urmei, fiecare le gestioneaza cum poate mai bine.
Si eu am deschis unul saptamana trecuta...abia l-am mai inchis si inca ma mai urmaresc lucrurile regasite pe-acolo.
Oricum, imi place foarte mult comparatia. :)
Si eu am un sertar numit bunicul.....disperarea copilului de 8 ani de atunci s-a estompat insa durerea a ramas aceeasi ..si inca multe alte sertare ...da e potrivita denumirea ...
Trimiteți un comentariu