Credeti in semne?

Azi se implineste un an de cand bunica s-a stins in bratele mele.

Am visat-o azi noapte. Nu mai tin minte visul, dar azi dimineata m-am trezit amortita si cu un gust coclit in gura (nu, n-am gustat niciodata metal ruginit, dar daca as face-o, banuiesc ca asa s-ar simti). De atunci, fac tot ce pot pentru a supravietui acestei zile, fara sa izbucnesc in lacrimi in mijloace de transport in comun sau printre birouri.

Acum cateva minute, un prieten mi-a trimis absolut intamplator un scurt-metraj cu Judi Dench. Se numeste Friend Request Pending. Chiar daca (sau mai ales daca) nu aveti traume emotionala de comemorat azi, va recomand din inima sa-i acordati 12 minute. E absolut minunat si amuzant si induiosator. 

                                         

Pe masura ce ma uitam la filmulet, m-am simtit inundata de o senzatie de liniste. Si mi-am adus aminte de un episod in care am vazut-o si eu pe bunica flirtand ca o adolescenta. Si, pentru prima data pe ziua de azi, am zambit din tot sufletul.

Poate ca e doar subconstientul meu care incearca sa atenueze, cum poate, durerea. Poate e doar o coincidenta fericita. Poate e wishful thinking. Sau poate e bunica mea, care vrea sa-mi spuna ca e bine, acolo unde este.

The True Man Show

Te-ai gandit vreodata ca viata ta ar putea fi un reality show magistral? Si ca, undeva in lumea asta, exista un imens platou de filmare unde s-au strans toti oamenii care au incetat sa mai joace un rol in el?

***

E 7 dimineata pe platoul de filmare, dar figurantii si actorii s-au trezit si stau deja la coada, in fata rulotei cu cafea si gogosi. E acolo primul baiat care te-a tras de codite la gradinita (pe care nu-l mai recunosti, bineinteles, deoarece a crescut un metru in inaltime si are cu 50 de kilograme in plus, ca sa nu mai spunem nimic despre barba), dar si iubitul din liceu de care te leaga tot felul de prime dati.

Mai incolo, inca somnoros, se freaca la ochi colegul de facultate cu care ai iesit odata la un cappuccino si pe care l-ai evitat apoi tot semestrul. Langa el, in acelasi sacou bleumarin, e tipul cu care te-ai sarutat o noapte intreaga sub un cer atat de instelat incat parea photoshopat, dar care nu te-a mai sunat apoi niciodata.

Inspre mijlocul cozii il poti zari si pe ultimul tip care ti-a frant inima, povestind relaxat un episod din “Breaking Bad” cu baiatul pe care l-ai cunoscut acum trei veri in Vama. Inca are parul impletit, bermude si nisip pe camasa. Probabil asta inseamna sa ramai fidel rolului tau, iti spui impresionata.

Bineinteles, de la coada nu putea lipsi singurul barbat pentru care ai fost cealalta femeie. Are aceeasi expresie de infinita neputinta si vinovatie pe chip. Si nicio tona de cafea n-o poate sterge. Ceea ce e in regula, pentru ca acum te amuza.

Colegul de serviciu cu care ai avut o aventura pasagera s-a trezit, pesemne, mai tarziu, pentru ca e inspre capatul cozii, ciufulit si sifonat, impreuna cu un vechi prieten, fata de care ai avut sentimente pe care nu le-ai recunoscut niciodata fata de nimeni, nici macar fata de tine. Langa el s-a asezat si tipul caruia i-ai frant inima acum multi ani, fara sa vrei si fara sa banuiesti macar.

Amandoi urmaresc curiosi o aparitie bizara. Tu il recunosti imediat, insa. E barbatul caruia producatorii reality show-ului i-au reprosat scaderea drastica a audientei. Pentru ca, dupa ce-a iesit din viata ta, te-ai inchis atat de tare in tine, incat, cu toate tertipurile lor, scenaristii nu te-au putut convinge sa mai joci rolul de indragostita o buna perioada.

Si coada continua asa cu nenumarate chipuri care, la un moment dat, au jucat diferite roluri in filmul tau. Desi majoritatea si-au incheiat menirea, sunt inca pastrati pe platou in caz ca e nevoie sa reapara.

Atunci cand ti-ai sunat recent fostul iubit, de exemplu, ai starnit ceva panica pe platou. I s-au dat sa invete diverse replici, au pregatit in amanunt incaperea cafenelei in care urma sa va vedeti, montand zeci de camera ascunse pentru a surprinde fiecare reactie a ta. Vecinii dubios de tacuti de la masa alaturata, de exemplu, aveau fiecare mini camere la reverul hainei si vorbeau incet pentru a nu bruia microfoanele. Inchipuie-ti, asadar, dezamagirea intregii echipe de filmare atunci cand, nu doar ca ati povestit civilizat, dar v-ati si comportat ca doi vechi si foarte buni prieteni.

Nu intamplator, a doua zi ti-au scos in cale o rana mai proaspata, de bratul careia au arborat o figuranta frumoasa, genul care te face sa-ti pui la indoiala si bruma de calitati de care esti sigura.

***

Poate te intrebi daca exista o parte buna in toata povestea asta? Raspunsul este da. Pentru ca, undeva, in multimea asta pestrita de pe platoul de filmare, exista un tip pe care nu l-ai cunoscut inca. Nu arata deloc asa cum te astepti sa arate si, la fel ca tine, are o memorie proasta si nu si-a invatat replicile. Ceea ce e in regula, pentru ca veti improviza mult, amandoi. 

Nu e la fel de cult si rafinat ca numarul 13, nici la fel de amuzant ca numarul 37, nici la fel de chipes ca numarul 3 sau la fel de sigur pe el ca numarul 70. Dar e singurul care ti se potriveste manusa si care, odata intrat in viata ta, va deveni personaj principal.

Wabi-sabi

In limba japoneza exista un concept superb si, bineinteles, intraductibil, care se numeste koi no yokan.

Koi no yokan defineste sentimentul pe care il ai atunci cand intalnesti pe cineva si stii ca va veti indragosti unul de celalalt. Ideea este diferita de coup de foudre-ul francezilor, deoarece koi no yokan nu presupune inca existenta unui sentiment, ci doar constientizarea faptului ca, la un moment dat, inevitabil, veti trai o poveste de dragoste.

Daca vi s-a intamplat sa intalniti pe cineva si sa simtiti ca persoana respectiva va reprezenta un capitol important in viata voastra, stiti la ce ma refer.

Incepeti sa va cunoasteti mai bine si numarul paginilor pe care il acorzi respectivei persoane in viata ta creste. Dintr-o data, esti convins ca nu e doar un capitol, ca poate fi un intreg volum. Poate chiar o trilogie, cine stie?

Arunci un ochi catre biblioteca si iti dai seama ca nu ai suficient loc. Dupa primele intalniri, cand incepeti sa va completati unul altuia ideile si glumele proaste, eliberezi un intreg raft. Dupa primul sarut, un Koh-i-Noor al saruturilor, mai eliberezi cateva rafturi. Te uiti acum la biblioteca pe jumatate goala si tremuri de nerabdare la gandul povestilor si cartilor noi cu care vei umple acel spatiu.

Dupa un timp, din motive care nici nu mai conteaza, persoana respectiva dispare din viata ta. Mergi la biblioteca si te uiti la rafturile goale. Nu e nicio carte noua pe ele. Nici macar o brosura sau un pliant. Tot ce a ramas in urma lui e un post-it.

Initial te intristezi, apoi te infurii, apoi incepi sa razi. Nu e vina omului respectiv. Asta e tot ce a putut fi pentru tine: un post-it. E vina ta, in schimb. Pentru ca, fara sa-l cunosti cu adevarat, ai vrut sa crezi ca e “In cautarea timpului pierdut”, mamutul de 7 volume al lui Proust, varianta cu prefata, postfata si note de subsol ale traducatorului.

Am inceput aceasta poveste cu o sintagma japoneza intraductibila si o voi incheia la fel. Pentru ca cei care au inventat arta ceaiului au mai creat un concept de o simplitate aparenta: wabi-sabi. Derivat din invataturile budiste, wabi-sabi se refera la gasirea perfectiunii si a frumusetii in mijlocul imperfectiunii.

“Wabi-sabi is the Japanese art of finding beauty in imperfection (…) It celebrates cracks and crevices and all the other marks that time, weather, and loving leave behind”, a explicat un arhitect japonez intr-un eseu.

Te uiti la post-it si zambesti. Iti aminteste de un moment absolut magic care a existat in mijlocul acestei relatii efemere si imperfecte. Si asta e tot ce conteaza, de fapt.