Inozza

Ce am invatat de la jobul meu (II)

Multa lume ma intreaba, cand afla ca trebuie sa povestesc saptamanal viata unui « stranier », « capsunar », sau cum vreti voi, de unde le iau numerele de telefon, cum dau de ei, in Spania, in Italia, in Germania, in Irlanda, in Franta, in Portugalia, sau in multe alte tari ?

Imi vine sa rad. Daca ati stii ce greu a fost la inceput ! Aveam patru numere de telefon, primite de la tata. Erau rudele unor colegi de serviciu de-ai lui, care au plecat sa faca un ban la cules de ciuperci sau la ingrijit batrani. Toti din aceeasi localitate, toti plecati in aceeasi localitate. La finalul fiecarei conversatii, mai ceream datele de contact ale unei persoane care ar fi acceptat sa vorbeasca cu mine. Asa s-a dezvoltat o adevarata retea. Asta in Italia.

In Spania, totul a pornit de la cunostinta unei colege de serviciu, care m-a pus in legatura cu cineva, iar acel cineva cu altcineva, pana am ajuns, prin zeci de persoane, zeci de povesti, zeci de deziluzii si zeci de sperante de trai mai bun, la presedintele Uniunii Romanilor din Spania, care a fost incredibil de amabil si mi-a oferit o lista cu zeci de oameni. In alte tari a fost mai greu. Am obtinut diverse numere de la prieteni, de la unele dintre contactele din alte tari, sau din pura intamplare, cum mi s-a intamplat sa cunosc un roman care lucra in strainatate in timp ce calatoream cu trenul, acum cateva saptamani. I-am scris povestea vietii pe doua pachete de servetele Paloma, cu un pix pe care l-am cumparat de la un mut.

Am crezut o vreme ca am un noroc imens. Am relatat niste intamplari senzationale, si mi se parea ca am bafta la gasit subiecte tari. Apoi am inteles ca nu era meritul meu, si nici o raritate. Majoritatea oamenilor care au ales sa se rupa de tara, sa inceapa totul de la capat altundeva, intr-un loc cu limba straina si oameni nu intotdeauna binevoitori, sunt extraordinari. Si multi dintre ei au trait povesti pe care, daca le-as transforma in scenarii, as putea sa le fac filme de aventura sau romance-uri cu succes imens la box office.

Asa, de pilda, Dumitru Toderas a mers in Italia...pe jos. Cand imi povestea cum, de la granita cu Iugoslavia, pana unde i-a lasat o masina, el si cu cei trei insotitori ai lui si calauza au pornit-o pe jos, mergand noptile si ascunzandu-se zilele in codri, ca sa nu fie descoperiti, mi se parea ca urmaresc un film, nu povestea de viata a unui om chinuit. Unul dintre tovarasii de drum, de altfel si-a rupt un picior, si a fost lasat pe marginea soselei noaptea, la mila soferilor, pentru ca nu puteau sa riste sa-l duca la un spital. Dupa atatia ani, tot nu stie ce i s-a intamplat acelui om. Si asta nu e tot. Ajuns la Milano, Dumitru a cunoscut-o pe Irina, fata cu care avea sa se casatoreasca curand. Fenomenal este ca cei doi au trait o viata intreaga intr-o localitate de 1.920 de suflete, fara sa se cunoasca, ca sa ajunga sa dea unul peste altul intr-o metropola cu 1.300.000 de locuitori ! Am vorbit cu amandoi, atunci. Dumitru era obosit, marcat de toate greutatile prin care trecuse, dar indragostit, iar Irina era fericita.

Otilia Beldea e una dintre doamnele la care tin cel mai mult. A plecat ca menajaera in Spania, si a ajuns peste cativa ani, luptandu-se sa schimbe comunitatea in care a intrat, sa candideze pe listle electorale la alegerile locale din Spania ! I-am tinut pumnii, din pacate n-a fost sa fie, dar continua sa lucreze la fel de altruista si hotarata sa imbunatateasca situatia romanilor nou-veniti.

De-a lungul acestor luni, am vorbit cu medici care au plecat pentru ca « afara » castiga de 10-20 de ori mai mult decat aici, cu o tanara care a deschis o librarie cu carti romanesti in Spania, cu constructori, cu o femeie care din ingrijitoare de batrani a ajuns un relationist public de succes, cu traducatori, cu profesori, cu foarte multi pictori si artisti plastici, cu jurnalisti, cu barmanite, cu preoti care au intemeiat scoli de limba romana pentru copiii « capsunarilor » sau cu altii care au adunat bani in cutia milei pentru a salva romani in situatii disperate, cu muncitori la capsuni, portocale sau ciuperci care au fost inselati sau adusi in prag de epuizare de un orar de lucru de 17 ore pe zi, 6 zile pe saptamana. Ultima data am vorbit cu o profesoara de desen, care tocmai si-a deschis o...Academie de Arte Plastice in Castellon !

Oamenii astia se bucura sa ma auda. Unii nu vorbesc romana decat cu ocazia unui telefon saptamanl dat acasa, si in discutia noastra de 20-30 de minute, incearca sa afle de la mine vesti din tara. Bineinteles, aici vorbesc despre oamenii simpli, chiar necajiti, care nu au timp, din cauza muncii extenuante, sa citeasca presa sau sa vada stirile. Cei cu situatii deja stabile, sau cei care « au dat lovitura » acolo, vin destul de des in Romania. Cu toate acestea, se bucura sa vada ca cineva e preocupata de soarta lor, ca cineva vrea sa scrie un articol in tara despre ei si povestea lor.

Cat despre mine, eu sunt incantata. Desi mi-e greu, pana le castig increderea, pana ii fac sa se simta in largul lor si sa-mi povesteasca lucruri mai personale. Dar am invatat atat de multe de la ei, incat merita acest mic efort. N-am invatat doar chestii practice despre stilul de viata, orarul de lucru, mentalitatea sau obiceiurile din tarile in care acestia s-au stabilit. Pentru ca toti oamenii pe care i-am enumerat mai sus, si altii pe care poate i-am uitat, au un numitor comun. Sunt puternici. Sunt niste luptatori, si niste supravituitori.

Asa am invatat ca la 40 de ani poti sa o iei de la capat, sa incepi o noua viata intr-o tara noua si chiar sa te...indragostesti pentru prima data, cum s-a intamplat cu o doamna plecata in Italia sa lucreze intr-un azil de batrani. Asa am invatat ca oameni care aici mureau de foame, acolo au reusit sa-si deschida afaceri prospere si sa aiba chiar 50 de angajati, sau ca pictori aici ignorati, acolo isi vand panzele cu mii de euro bucata.

Mi-e drag de toti dintre ei, de oamenii mei imprastiati prin lume. Cand rasfoiesc colectia de ziare, uneori, e ca si cum as rasfoi un altfel de album de familie. Si imi dau seama ce privilegiata am fost ca destinul meu s-a intersectat cu al lor, chiar si pentru 20 de minute, la un capat de receptor.