Inozza

(Not such) a good year (after all)

Mi-am tot luat eu avant sa scriu despre weekendul petrecut printre butoaie si vii, dar parca n-a fost sa fie. Acum am vazut ca si altcineva a scris deja despre asta si parca mi-e si mai greu. Sa ne-ntelegem : eu nu disting – literalmente – stanga de dreapta. Pornind din acest punct, totul se transforma intr-o mare aventura. Asta e modul meu de a ma scuza daca o sa prezint weekendul trecut ca pe ceva distractiv, si nu ca pe o banala obligatie de serviciu (cum probabil a fost).

Totul a inceput printr-o spalare colectiva de creiere, in autocar, cu rularea lui « A Good Year ». Pentru non-conaisseurs, e un film despre vii, vin si viata. In care Russel Crowe are viile (si implicit vinul), dar nu si viata pe care o vrea. In fine, dragut film. Faptul ca vinul produs de via din film nu era baubil ar fi trebuit sa-mi dea de gandit, pentru ca se vroia un fin avertisment. Pacat ca spre final stateam carcita pe scaun, incercand sa nu vomit, in timp ce Russel si frantuzoaica isi jurau amor etern. Poate o sa-l revad candva, fara trepidatii.

Hotelul Ibis din Constanta, decent. Fara sampon la pliculet si casca de dus, deci un mare huooooo. Cele 1 zi si jumate petrecute acolo mi-au intarit convingerea pe care o nutresc de mult : as vrea sa ajung sa traiesc intr-un hotel. Sa mi se schimbe prosoapele zilnic, sa mi se faca patul si sa iau micul-dejun la bar, cu un cappucino si un « The Economist » in fata. A, da. Si sa ma salut cu portarul.

Va spuneam la inceputul acestui post ca am acest har fantastic si atat de rar in zilele noastre de a transforma o plimbare pana la brutaria de pe colt intr-o aventura in care pot aparea KGB-isti deghizati in tirolezi cu sortulete. Asta ar putea sa fie motivul pentru care, probabil in timp ce Lorin (din al carui post lipseste entuziasmul meu excesiv) dormea, eu haladuiam pe holurile Ibisului intr-o minunata pereche de boxeri mov, asteptand sa se deschida o usa, sa iasa un cunoscut si sa-mi ofere o piesa vestimentara, pentru a putea ajunge la receptie intr-o forma (mai) decenta. Cum am ajuns acolo si mai ales asa? Simplu : am demagnetizat cartela de la camera cu mobilul, in geanta. Bineinteles ca am aflat acest lucru abia cand am iesit pana pe hol, pentru a-i duce unei tipe un obiect pe care-l lasase la mine. Ca in orice film cu prosti care se respecta, tipa nu era in camera, iar eu bantuiam holul vag imbracata. Intr-un final, am gasit o fata familiara, si am imprumutat un tricou, in care am coborat in fata receptionerei.

Mai tarziu in cursul noptii, am ajuns pe malul marii cu peoples si o gramada de vin. A fost semi-idilic, as zice. Am intins de-a lungul litoralului scaunele pe care le-am « imprumutat » de la o terasa inchisa de pe plaja, si am facut schimb de bancuri cu ciobani, tantari si evrei. Si am stat asa cu fata la mare si fundul pe scaunele reci pana ce mi-au inghetat picioarele in balerini si entuziasmul in suflet. Dupa care ne-am carat.

Cat despre Murfatlar, podgoria, nu vinul, numai de bine. Nu ne-a asteptat Russel Crowe cand am ajuns, cum fusesem indusa in eroare, dar am avut un sentiment tare placut. Era ca atunci cand, mici fiind, petreceam ore intregi decupand stelute si flori, pentru a-i face mamei o « surpriza » de ziua ei. Asa am simtit si eforturile oamenilor de acolo de a ne face pe plac. For God’s sake, pentru petrecerea de seara au decupat in dovleci ciorchine de struguri (prin care stralucea lumanarea din interiorul lor), au agatat luminite si struguri in copaci, au angajat manechini care sa faca pe storcatorii de struguri si au pus un berbec la protap. Mie mi-au ajuns la inima. :)

Petrecerea a fost foarte nunta-like, cu noi stand solemni la mesele impodobite cu ciorchini, si urmarind cu foarte mult non-interes un amplu dislplay de dansuri populare. Iar daca asta nu v-a dat gustul de nunta, atunci sarmalele servite sau friptura sigur v-ar fi convins. Tot ce m-a impiedicat sa urez si eu un fericit « Sa traiasca mirii ! » era ecranul din fata mea, pe care se derula non-stop noua reclama Murfatlar. Pe cand o s-o vedeti si voi, va dau un pont : nenea ala, de face ture cu camioneta prin vii, nu e Chisu. Mi-au trebuit vreo 4 pahare de vin sa realizez asta. Cat despre vinul de anul acesta, as spune rezervat not such a good year, after all. Cu putinele mele cunostinte de degustatoare amatoare, vinul rosu avea o puternica urma de parte lemnoasa in el, in timp ce vinul alb nu avea suficienta aroma. Noroc ca la masa noastra era o tanti jurnalista care venise acolo special sa se “veseleasca”, asa ca avut ea grija sa comande toate soiurile cu adevarat bune de Murfatlar. Cum am ajuns pana la Zaraza, inca nu-mi e clar. Dar nu m-am plans.

Pe drumul de intoarcere, in loc sa ne puna “Walk in the clouds” sau macar “In vino veritas”, asa, ca final touch, ei au preferat o bucata consistenta din “Mission Impossible 3”, dupa care a urmat un fel de Godzilla meets film cu sfarsitul lumii. Si da, oamenii au ucis toate creaturile cu multe picioare, dupa care au inchis usa de la beci si au intrat in casa.

Si cateva imagini :