Iarna absurda in Bucuresti

Acesta nu este un post despre trafic. De altfel, cred ca traficul face toate anotimpurile cat se poate de absurde in Bucuresti, dar nu asta este ideea.

Absurde sunt intamplarile cu oameni in Bucuresti si iarna, cat si vara. Dar pentru ca acum este iarna, o sa vi le povestesc pe cele petrecute iarna.

Eram ieri intr-un restaurant. Langa masa mea, un tip sorbea dintr-o ceasca de cafea. Vine un alt individ la masa lui:

- Buna ziua, domnul X? Y este numele meu.

- Buna ziua, va asteptam. Mi-am permis sa comand o cafea in timpul asta.

- Pai nu luam si noi un pahar de vin?

- A! Imi pare rau, nu pot! Stiti, sunt cu metroul...

Am scos un chicot involuntar la replica asta, noroc ca cei doi nu m-au auzit. Peste cateva minute, tot misterul s-a spulberat. Domnul cu cafeaua era conductor de metrou si intra in tura in vreo 2 ore. :)

Alta. Noaptea, la 3, undeva prin Grozavesti, asistam cu oroarea impreuna cu niste prietene la o bataie. „Bataie” e impropriu zis atunci cand un tip tine un individ si altul ii cara pumni in stomac de parca ar fi un sac de cartofi. Probabil cel care era prietenul individului batut fuge la o masina a Politiei parcata in zona si cere ajutor. Reactia?

- Ne pare rau, dar noi suntem de la Politia Rutiera. Sunati la orice sectie.

Intr-un magazin de cadouri. Imi aleg cateva obiecte care imi bucura retina si i le inmanez vanzatoarei.

- Le vreti simplu sau impachetate pentru cadou?

- Pentru cadou.

Vanzatoarea mai explica ceva unei cliente, tasteaza codurile produselor, apoi mi le baga intr-o punga de plastic si mi le inmaneaza.

- Pai, le vreau impachetate pentru cadou, ii spun eu timida.

- Atunci hotarati-va odata! ma articuleaza ea exasperata.

Mi se pare doar mie sau hidosenia aia de la Unirii, „cea mai inalta schela metalica in forma de conifer din Europa” aduce bad karma asupra Capitalei si ne transforma pe toti in pre-Christmas zombies?

Persostitii

Daca crezi ca atunci cand ti se rupe varful la creionul portocaliu o sa ploua cu grindina, sau atunci cand iti cade de pe raft cartea de Marquez iti vine in vizita matusa din Portugalia, atunci ai o…persostitie. Adica o superstitie personalizata.

Intotdeauna am apreciat oamenii creativi, fie ca este vorba despre a-si usura existenta, sau a si-o complica, dupa niste reguli numai de ei stiute. Mama, de exemplu, crede ca atunci cand de Anul Nou prima persoana care ne intra in casa e vecina noastra, tanti Cica, o sa ne mearga prost tot anul. Acum, nu stiu cum se face, dar si tanti Cica stie asta, asa ca, de fiecare 1 ianuarie, la ora 7 sau mai devreme, se posteaza in fata usii si suna insistent. Stiu ca intr-un an m-am trezit buimaca si oarecum mahmura si am mers in hol sa deschid usa. Acolo, infasurata strans in capot si cu o figura de Cerber, maica-mea pazea usa. Sa nu intre tanti Cica, si nici sa nu ne vina unuia dintre noi vreo idee si sa-i dam drumul.

Imi place sa ma consider o persoana rationala, asa ca nu inteleg de ce nu cedeaza mama si nu-i deschide odata usa femeii aleia. Oricum, tot ce vrea sa faca ea e sa arunce prin casa cu grau si sa zica nu stiu ce descantec mumbo-jumbo. Chit ca dupa aia vreo 3-4 zile calc prin casa numai pe boabe de grau, stiu ca tanti Cica si-a indeplinit misiunea si pleaca acasa bine-dispusa.

But, then again, cine sunt eu sa judec persostitiile altora? Tot liceul, in fiecare luni, inainte sa ajung la scoala, treceam prin fata unei fabrici de textile. Si daca masina mergea prea repede, si nu apucam sa vad pe geamul fabricii muncitoarele, stiam sigur ca asta imi poarta ghinion. Primul 4 la matematica, Primul 4 la Latina, ascultarile la Camciuc, toate aceste catastrofe se petrecusera atunci cand nu apucasem (sau uitasem sa ma uit) sa vad pe geam tesatoarele in ziua de luni.

Dar bomboana de pe coliva sau persostitia-persostitiilor o reprezinta Alex-obsesia mea. Eram in clasa a IV-a, intr-o tabara de vara, cand, intr-o noapte de nesomn (cum sunt toate cand ai 11 ani :D), o colega mi-a ghicit in carti ca ma voi casatori cu un barbat pe nume Alex. Toata lumea era OOooooooo, Ina se casatoreste cu A-a-a-a-l-e-x!! Hihihihhahaah. Doar ca Ina nu si-a mai revenit dupa socul asta. :)))))))

In gimnaziu, primul Alex mi-a frant inima. In liceu au urmat alti Alecsi, ca intr-o mare colectie de monede. Intotdeauna a fost un Alex, somewhere, out there, to fall for. Am descoperit chiar ca am un fel de secret power asupra baietilor cu numele Alex. Poate o am si asupra baietilor cu ale nume, dunno, mi-am facut o regula sa spare myself the trouble si sa nu ma intalnesc cu baieti care nu au cel putin numele de familie Alexandru, pentru ca, nu-i asa, nu o sa ma marit cu ei niciodata. :D

Mi-am masurat aceasta secret power, cand, acum cateva zile, flirtam nevinovat cu un pusti, la un fel de reuniune thingy. Tipul era simpatic foc, probabil inca licean, glumeam noi de zor, cand, la un moment-dat, isi da seama ca nu am facut oficial cunostinta. Intind mana si ii zic: “Eu sunt Ina, iar tu trebuie sa fii… Alex!” L-am cam marcat si, cum nu vroiam sa ii raman in memorie ca crazy Ina who is to marry an Alex because she was told so by an 11 years old, i-am spus ca are un zambet inconfundabil de Alex.

Acum ca realizez, daca o sa ma ratez professional, as putea sa ma afiliez unui circ. Si, alaturi de Femeia cu Barba, Tapul Vorbitor, si Maimuta Balerina, cap de afis o sa fie Ina, Fata care ghiceste care e Alex-u dintr-o multime.

Taie porcaria

sau

De ce nu port eu fusta in Bucuresti

Astazi am primit invitatia de participa la o anumita festivitate la Palatul Parlamentului, unde printre altele, trebuia sa primesc si o diploma. M-am decis sa port o rochie draguta, pana la genunchi, pentru a rupe monotonia costumelor care vor fi prezente in sala.

Instinctul meu feminin nu a dat gres. Intr-o mare de costume gri, negre si albastre, rochia mea cu flori galbene si rosii a fost, in mod cert, un punct de atractie. Din pacate locul meu strategic (la marginea randului al IV-lea) s-a dovedit prea « expus », if you know what I mean. Bogdan Olteanu, de exemplu, in pauzele din discursul despre cum generatia lui este a materialistic bitch (el a spus-o mai voalat), isi « clatea » ochii cu picioarele mele, care faceau nota discordanta cu toate acele costume negre.

Ceremonia a fost foarte draguta, am reintalnit vechi prieteni, am baut vin bun, am pornit spre casa. La metrou la Unirii, intalnesc prima specie de dobitoc domestic dambovitean:

Nusuntdestuldebarbatdardacapomenescnumelepartiianatomiceatarnande
careadapostestesingurulmeuneuronmasimtmacho.

Nusuntdestuldebarbatdardacapomenescnumelepartianatomice
atarnandecareadapostestesingurulmeuneuronmasimtmacho imi explica (atunci cand trec pe langa el) ce ar face cu mine, isi baga, scoate, iar isi baga, nici el nu mai stie cum sa imi explice cat de mascul este. Pufnesc a mila si plec mai departe.

In 300, la Romana, urca a doua specie de dobitoc domestic dambovitean: Mainilesuntfacutepentrupipait. Observ ca ma inconjoara dragastos cu bratul stang, in timp ce se lipeste de-a dreptul cu sternul de mine. Il ignor pe Mainilesuntfacutepentrupipait, pentru ca, nu-i asa, e penibil cand auzi cate o demoazela cu voce pitigaiata in tramvai : « Vai, nesimtitule, tine-ti mainile acasa ! ».

Mainilesuntfacutepentrupipait (care era si un ditamai sifonierul de om) mi-a tradus gresit amabilitatea si si-a coborat membrul superior stang catre partea bombata a corpului meu. M-am intors, atat cat ma puteam intoarce, avand in vedere ca statea practic supergluat de mine, i-am zambit si i-am spus: “Uite, eu sunt o tipa draguta, asa ca prima data iti zambesc. A doua oara vociferez, iar a treia oara calc.” Mainilesuntfacutepentrupipait a zambit putin stanjenit si si-a ridicat mana. O femeie din spatele lui a inceput sa rada infundat.

Acum vin si intreb: cat de fustrat si de nesigur pe tine trebuie sa fii daca atunci cand agresezi verbal sau fizic o fata te simti mai macho? Inteleg ca daca fata respectiva poarta o fusta ce abia ii acopera posteriorul iti transmite un anumit mesaj. Dar o fata cu un pardisiu negru pana la genunchi si cizme lungi, cu doar o palma de piele la vedere (si aia acoperita cu ciorapi opaci) ce naiba arata? Ca e disponibila pentru a-ti asculta magariile?

E clar ca poporul roman abunda in barbati frustrati, care poate au fost ridiculizati in copilarie pentru ca se jucau cu papusile surorilor lor si care acum incearca sa recupereze umilintele inghitite accentuand (ori de catre ori au ocazia) ca detin acel membru care ii face masculi feroce, si ca au posibilitati nelimitate de a-l manevra (verbal, cel putin).

Sau poate nu a existat niciodata aceasta experienta trumatizanta in copilaria lor, ci, oricat de mult ma doare sa o recunosc, poporul roman il poarta pe Gogu in cele doua lanturi de polinucleotide ale ADN-ului. Gogu care bea Unirea, mananca seminte si scuipa cojile ca o mitraliera in plin trotuar, Gogu care pipaie pe strada femeile doar pentru ca l-a lasat Dumnezeu cu doua maini, si Gogu datorita caruia mega-succesul « La bloc » a ajuns la al 12-a sezon.

Catre toti Gogu de pretutindeni, cut the crap, sau taiati porcaria, pe romaneste spus. Avem un decalaj economic, politic si cultural destul de mare fata de alte state ale UE pentru ca voi sa mai adanciti prapastia. Si daca e adevarat ce a afirmat odata cineva, ca cea mai mare avutie a unui popor sunt oamenii lui, noi suntem saraci-lipiti.

Noroc miop

Am ganduri bune, de weekend, pentru ca, asa cum spunea un prieten al meu, weekendul se termina joi si incepe vineri. :) Asta o spun acum, ca lucrurile imi merg bine. Daca ma intalneati saptamana trecuta, m-ati fi recunoscut doar dupa privirea vida si firisorul de saliva ce mi scurgea pe barbie. Dap, eram intr-o semi-coma si daca va spun ce mi-a provocat-o, o sa radeti si cu coccisurile de mine : am facut o intoxicatie cu Cola. Ahahahahahaha.

Eu, care cred ca Cola e bautura Diavolului, am bagat in mine de parca era singurul lichid de pe Pamant si aveam de ales intre asta sau a linge un ghetar. Dar, destul despre socul meu cocacolatic. Acum sunt bine, nu ma culc la 7 seara si nici nu mai cred ca a manca o banana pisata necesita un efort supra-omenesc.

Va scriu de aici, de la biroul meu bine-aerisit, privind prin perdea languros la vecinul meu psihopat din blocul de vizavi care se holbeaza in fiecare seara in dormitorul meu. Suntem ok, el stie ca inchid lumina cand ma dezbrac, eu stiu ca isi bea cafeaua la 8 uitandu-se la mine in bucatarie cum mananc, si apoi mutandu-se la geamul din dormitor cand trebuie sa ma schimb. Imi cer scuze pentru aceasta divagatie, e incredibil ca e aproape 1 noaptea si asta n-are somn ! Ma gandesc sa sting lumina si sa simulez nani, sa-i fac un bine metabolismului lui care se tine dupa metabolsimul meu care este.

Cum va spuneam, viata e frumoasa. Sau asta poate doar pentru ca eu sunt o norocoasa nascuta intr-o zi de duminica. Ahahahahahahahaha. Dap, in caz ca nu stiati, noua, norocosilor nascuti in zilele de duminica ni se intampla lucruri norocoase. Sa va explic. Daca mi-am dorit ceva la un anumit moment din existenta mea, l-am obtinut.

Mi-am dorit o Barbie pe cand aveam vreo 6 ani. Ea a venit. Ce-i drept, cu 5 ani intarziere, dar astea sunt detalii. Mi-am dorit lentile verzi pe la vreo 15 ani, si iata-ma la 21 de ani cu lentile verzi. Ahahahahahahahahahaha (e un cuvant cam lung asta, cred ca o sa-l inlocuiesc cu ras isteric, necontrolat) . Dap, lucruile bune merita asteptate. They always come, sooner or later. Uneori cand nu mai ai nevoie de ele, dar ele vin, nonetheless.

Au mai existat si accidente la capitolul “Imi doresc X”, adica lucruri pe care mi le-am dorit si pe care chiar le-am obtinut pe moment, cum ar fi caseta cu “Titanic” de Craciun, acum vreo 9 ani, bursa Erasmus anul trecut sau laptopul pe care mi-l iau sambata (ups, poate imi jinx norocul meu cu cataracta si imi aduce in loc un prajitor de paine cu doua viteze sau un cantar subacvatic).

In mod absolut placut m-a surprins un moment din vara asta, cand eram on the verge of dispair, dupa ce imi dadusem demisia si am realizat ca eu nu voi fi niciodata un jurnalist serios. Tin minte ca stateam pe pat, intr-o dupa-amiaza si mi-am zis ca mi-ar placea sa ma fac scriitoare, asa cum unii se fac bodyguarzi la Scorseze sau unele vanzatoare la Fornetti. Apoi mi-am dat seama ca, desi ma pricepeam de minune la dialoguri, sunt o distrusa la descrieri (natura, actiune, nici nu conteaza, Sadoveanu, care cred ca sucks big time era un zeu pe langa mine). Si m-am gandit : « Hm...uite, scenarista ar trebuie sa ma fac, n-as fi niciodata nevoita sa scriu descrieri, poate doar : Mimi iese furioasa. Gigi ramane pe ganduri. Cut to » You won’t believe care a fost urmatorul meu job! (ras isteric, necontrolat) Yep, lucrez de zor la “Carpathian Seinfeld”.

Intre noi fie vorba acum (yey, vad ca psihopatul a stans lumina, there’s just us now:D) e bine sa stii ce sa-ti doresti si cand. Poate o papusa Barbie atunci cand aveam 6 ani ar fi ramas cheala si fara chiloti pe ea, pe cand la 11 am stiut sa o pretuiesc mai bine (desi am lasat-o cheala si fara chiloti pe ea, cred ca am iubit-o mai mult).

Asa ca acum, 21 going on 22, imi doresc sa ma marit cu printul William, si la nunta sa ne cante Bay City Rollers, fix melodia asta pe care o iubesc. Cu putin nocorc, in 5 ani...

PS : Copii, sa nu incercati asta acasa ! :)

Happy Working Song

Si pentru ca maine e luni si incepe o noua saptamana epuizanta de munca, o melodie care sa va inspire in activitatile voastre, preluata, bineinteles din acelasi film. :)

That’s How You Know !

In seara asta, pentru 107 minute, am fost o combinatie de pustoaica de 7 ani si fata de 21 de ani care inca mai crede in “true love’s kiss”. Magia a fost realizata de “Enchanted”, creatie Disney la granita dintre fantasy, animatie, comedie, musical si romance.

Daca ar fi pe DVD, ar fi de departe unul dintre cele mai minunate cadouri de Craciun, indiferent de varsta, personalitatea sau preferintele cinematografice ale destinatarului. Daca nici asa nu v-am convins, the lead actor e – tadadadadadadadada!!! – nimeni altul decat…Patrick Dempsey! Asa ca daca vreti sa-l vedeti valsand cu o printesa, cantand, luptandu-se cu un dragon urias pe Empire State Building (daca nu gresesc cladirea), “Enchanted” is a must !

Iar ideea de la care a pornit filmul e cel putin geniala. Totul incepe atunci cand printesa se intalneste cu printul, urmeaza sa se casatoreasca, iar mama vitrega a printului nu poate permite asta, asa ca o trimite pe Giselle (za princess, of course) in ceea ce numeste ea “A world where there is no happily ever after”. Da, ati ghicit, lumea noastra. :)

Daca vreti sa vedeti trailerul filmului (care va avea premiera in Romania pe 15 februarie) click aici unde scrie trailer :)

However, eu v-am ales una dintre putinele melodii din film, care chiar mi-a ramas in cap, si pe care, cu putin noroc, o sa o fredonez multe zile de acum incolo. In videoclip sunt Robert, chipesul avocat new-yorkez interpretat de Patrick Dempsey si printesa Giselle, interpretata de Amy Adams, care transforma (in pofida insistentelor lui Robert) Central Park intr-o imensa scena de pe Broadway.

"We All Sleep Alone"

…este titlul unui cantec al lui Cher. Nu stiu exact ce ar fi vrut sa transmita prin el, dar mie, de fiecare data cand il ascult, imi lasa impresia de brotherhood of men. Nu ma gandesc la singuratate cand aud „Sooner or later, we all sleep alone“, ci, in mod bizar, la faptul ca toti suntem la fel, ca intr-un fel sau altul, mai devreme sau mai tarziu, trecem prin aceleasi experiente.

Toti avem secretele noastre dark and twisted, tuturor ne este frica de esec si de singuratate. Singura diferenta dintre noi? Unii avem curajul sa recunoastem aceste lucruri.

Cei care au creat Nobo au inteles asta. Si astfel a luat nastere un site de confesiuni anonime online, unde zeci de persoane isi marturisesc tristetile, temerile, obsesiile, durerea sau, extrem de rar, bucuria.

Majoritatea confesiunilor au de-a face, cum de altfel nu e greu de banuit, cu problemele sexuale sau sentimentale. Adolescenti care isi marturisesc temerile fata de orientarea lor sexuala, nimfomane, virgine, impotenti, toti, intr-un fel sau altul, te ajuta sa intelegi ca nimeni nu este singur. Oameni care au inselat, oameni care nu au curajul sa-si marturiseasca sentimentele, oameni cu tendinte sinucigase, oameni deprimati, tinere batute, mitomani, toti iti transmit prin mesajele lor acelasi lucru : „E ok, si eu am trecut prin asta. Nu esti un ciudat.“

Unii dintre ei ar avea nevoie de un control psihiatric, altii de consilierea unui psiholog dar cei mai multi doar de cineva care sa-i asculte – m-am grabit eu sa rationez dupa ce am citit cateva mesaje. On second thought, o sa adopt si eu promisiunea site-ului („Noi nu judecam“) pentru ca, la randul meu, m-am regasit in unele mesaje si pentru ca, din acest motiv, chiar cred in valoarea teraputica a unui asemenea exercitiu. Pentru cel care scrie, dar, mai ales, pentru noi, cei care citim.

Malitiozitati feminine

In seara asta sunt plina de geniu creativ si elan de a scrie pe blog, dovada ca fug de responsabilitatile ce ma nepadesc precum napastuiesc buruienile firavul spic de grau vara pe ogorul de la marginea satului de campie. But enough about me.

Ziceam ca, in disperarea mea de a evita contactul cu sfanta realitate denumita in popor dedlain, fac ce fac si nu fac ce ar trebui sa fac. Sa creez, adica. Asa ca am apelat la toate metodele de escapism cunoscute in orasul Bucuresti si judetul Ilfov. Am golit frigiderul (ceea ce nu e o realizare in sine, avand in vedere ca mai continea doua bucati de carnat si o placinta cu mere congelata), am terminat de citit revistele glossy la care aveam restante din noiembrie, mi-am grupat mostrele de creme de prin reviste pe categorii (« de aruncat cand am drum spre bucatarie », « de aruncat maine », « de aruncat luna viitoare » si « de aruncat in curand ») si am ajuns, la capatul puterilor sa salivez pe masculii inzestrati (printre multe alte calitati) si cu darul corzilor vocale limpezi si al trupsorului sculptat cu dalta de pe iutub.

Westlife canta in draci din nou, ceea ce imi bucura sufletul precum bucura roua de dimineata din luminisul codrului caprioara insetata. Si am mai facut o pasiune ce fumega ca o petarda pentru Shayne Ward, un june castrato cu mare abilitate in a-mi repezi ritmul corasonului catre culmi de palpitatii nebanuite, dar sa nu anticipez.

Nu stiu cum se face insa cand vine vorba de clipul mega-hitului de succes si mare angajament « No, you hang up », ca in loc sa-mi clatesc privirea cu modulatiile vocale ale junelui Shayne, ma trezesc ca ma uit cu falca in palma la demoazela care se gudura si produce o mare forta de frecare in contact cu epiderma lui.

Nu stiu altele cum sunt, dar pe mine cand ma apuca naduful si sunt roasa de viermele geloziei precum lemnul de paltin de carie si paltonul din velura de molii, apai nu ma las pana cand nu gasesc defectele rivalei si in gaura de sarpe si daca nu le gasesc, le pictez pe panza imaginatiei mele ca si cum ar fi aievea si apoi pun panza in rama, tabloul pe perete, fac expozitie si imi chem toate rudele la vernisaj.

Cum spuneam. Mimoza din clipul minunatului Shayne s-a facut vinovata de urmatoarele delicte :

-picioare nesfarsite

-corp perfect (posterior microscopico-inexistent included)

-ochi mari, cu gene asijderea

-gura senzuala

Sufletu-mi racit de aceasta nedreptate a sortii, care cand da unora, le da fara sa mai pastreze si pentru altele, s-a mai incalzit doar la bucuria urmatoarelor ganduri, fara indoiala inveninate de sarpele invidiei, dar absolut necesare pentru a putea adormi in buna pace noaptea :

- Mega-girafa cu picioarele ei sigur nu are loc sa se intinda in tren. Si daca ma anuntati ca circula numai cu avionul, sper ca si acolo sa stea inghesuita si sa aiba carcei ocazionali si nu numai

- O fi avand ea picioare de 1,5 metri, da’ nici talpa nu poate sa fie de vrabiuta. Ah, bucuria ce ma cuprinde cand imi imaginez ca trebuie sa-si faca incaltari la comanda, asta daca nu s-a apucat Manolo sa produca sandale 42 :)) Muha ha ha ha...ha

- In mod cert foloseste 3 tuburi de crema de corp pentru a-si lustrui picioarele de sus pana jos, ceea ce, daca ma gandesc bine, e mana cereasca pentru industria cosmetica. Si Shayne are de unde s-o sponsorizeze

- Mai sper din adancul sufletului meu negru precum Groapa Marianelor ca atunci cand a facut pe jmechera si s-a pupat cu Shayne printre furtunurile oamenilor cumsecade pe gazon sa fi facut, daca nu o viroza respiratorie (nu-i doresc chiar de-astea ca vreau sa am rezervat un loc decent in cazanele de pe proprietatea lui Hades), macar o gripa zdravana sau o durere de sale, sa se invete minte sa nu se mai destrabaleze pe proprietati private!

Acestea fiind spuse, ma duc sa-mi spun rugaciunea de seara pentru pace in lume si grau pe ogoare. Pace si iubire frateasca tuturor!

Toate cuvintele pe care nu le-am spus

Astazi, o profesoara mi-a pus o nota de 9 pe tema la care am muncit ieri dupa-amiza. Daca acest lucru ar fi fost un dezastru in liceu (Gosh, I really was a geek :D), acum e mai mult decat ok; perfectiunea nu mi se mai pare atat de appealing ca in trecut.

Dar apoi lucrurile n-au mai fost roz cand a inceput sa dea note de 10 pe lucrari cu nimic mai grozave decat a mea. Mi-era ciuda, si nu mi-e jena s-o recunosc. De ce sunt apreciate teme la fel de bune ca a mea cu 10 si eu am luat un 9 fara nici o explicatie? Dar mi-era nu-stiu-cum sa intreb ce buba avea proiectul meu de nu merita aceeasi nota ca si ale celorlalti...

Apoi m-am uitat la colega mea C., care avea exact aceeasi nota si (implicit) neliniste ca si a mea. E ingrozitor sa te vezi ca intr-o oglinda : mic de tot, nemultumit, dar speriat sa iti auzi propriul glas. Si atunci am intrebat :

-Nu va suparati, ce am gresit de lucrarea mea a luat 9 ?

-Iti spun dupa ce fumez, mi-a raspuns profa si a disparut in pauza.

Cand s-a intors, mi-a spus niste chestii, eu i-am spus alte chestii si apoi a modificat 9-le in 10. Atat de simplu.

Si diferenta au facut-o nu argumentele pe care i le-am adus, ci, mai ales, cuvintele pe care nu le-am spus in primul rand. Uneori ne este frica sa auzim unele lucruri, desi, poate nu le vom auzi niciodata; alteori, pur si simplu, nu credem ca are vreo importanta sa spunem ce credem sau ce simtim.

La alegerile de saptamana trecuta, oamenii nu au mers sa spuna ce cred, pentru ca au considerat ca nu vor face nicio diferenta. Si nu au facut.

Azi, faptul ca tineam in mine fraze nerostite, care parca imi zgariau gatul cu rugina lor ma facea sa fierb in interior, nu nota, oricare ar fi fost ea. Si atunci cand mi-am eliberat gatlejul de silabele corodate, am simtit pacea. Pacea de a ma elibera de toate cuvintele pe care nu le-am spus.

Telefonul fara fir

Daca ar fi un sistem, comunicarea intre membrii familiei mele ar avea urmatoarea structura:

-nodul Mama comunica direct cu nodul Tata si nodul Eu si are mereu intentii de comunicare (nereciproce) cu nodul Frate’miu si nodul Sor’mea mijlocie

-nodul Sor’mea mijlocie comunica direct cu nodul Eu si nodul Frate’miu si indirect cu nodul Mama (prin nodul Eu, care comunica direct cu nodul Mama)

-nodul Frate-miu comunica direct cu nodul Sor’mea mijlocie si indirect cu nodurile Eu si Mama (pentru ca nodul Sor’mea mijlocie comunica direct cu nodul Eu si nodul Eu comunica direct cu nodul Mama)

-nodul Sor’mea aia mica comunica direct, dar limitat cu nodul Eu si cu toate celalalte noduri, la modul : „Ina, ce-i aia lesbiana ?“ „Hm...e un concept mai complicat, las’ ca iti fac o schema intr-o zi cand am timp...“

-nodul Tata comunica mediat cu toate celelalte noduri, cu exceptia nodului Mama, cu care comunica (crede el) direct, la modul : „Mama, colierul asta ti l-ai luat recent?“ „Nu, dragu! E de acum 2 ani !“

Imperfectiunile (de suprafata, ce-i drept) duc la aparitia unor situatii-limita de genul :

Sor’mea mijlocie : Ina, m-a sunat mama ingrijorata ca fumezi!

Eu : Si de unde a scos ineptia asta ?!

Sor’mea mijlocie : I-a zis Gelu (nodul Frate’miu) s-o sperie.

Eu: Si Gelu de unde a venit cu asta?

Sor’mea mijlocie : Cred ca a auzit-o pe Yvonna (nodul Sor’mea aia mica) cand vorbea cu mine la telefon.

Eu : Si tu de ce ii spui prostii la aia mica ?

Sor’mea mijlocie : Da’ ce, eu stiam ca o s-o asculte Gelu ca sa-i spuna la mama sa ma sune pe mine sa intrebe ?

Eu : Si pe mine de ce nu m-a sunat direct ?

Sor’mea mijlocie : Cred ca vroia sa afle adevarul...

Singura problema e ca nu stii carui nod sa ii incredintezi o informatie atunci cand vrei sa se imprastie rapid si omogen. Odata m-am bazat pe nodul Sor’mea aia mica, crezand ca o sa spit it all out, dar... in zadar. Nodul Sor’mea aia mica era in plin exercitiu de “stiu sa tin un secret”, desfasurat in forta pentru a convinge nodul Sor’mea mijlocie sa aiba incredere in ea. Tot in nodul Eu e baza! :D

Santa’s Secret List

Anul trecut nu mi-am scris lista de Craciun, si Mosul a trebuit sa se bazeze pe intuitie. N-a dat gres (dimpotriva!), dar stiti cum e cu batranetea, asa ca nu vreau sa ma risc anul asta. Sooooo, in premiera locala, regionala, nationala, si, indraznesc sa sper, internationala, here’s my Christmas List 2007 :)

- Yorkshire Terrier toy puppy (female, preferably)

- “Harry Potter si Talismanele Mortii”

- Orice are in compozitie scortisoara sau cuisoare si e proaspat scos din cuptor

- “Gilmore Girls” toata colectia de DVD-uri

- “Grey’s Anatomy” same here

- Globuri de sticla in care ninge. Aici sunt preferate cele care contin braduti, casute cu horn, ingerasi, Mosi Craciuni, reni sau usuleti [N.B.: ninsoarea trebuie sa cada incet]

- “Pendulul lui Foucault” al lui Eco si un dictionar latin-roman mai bun decat cel cu care am tradus moto-urile capitolelor data trecuta

- Un inger, de preferat cel albastru de la Thierry Mugler

- One-way ticket to Big Apple

- Un abonament pe un an la “Elle”

- Crema de corp cu aroma de prajiturele de la Sephora

- Un antrenor personal

- Un suport de pixuri/creioane/post-its-uri/foarfeci etc de birou

- One –yet bigger – jewelry box

- Anything small and fuzzy :)

PS : Lista nu este dedicata exclusiv Mosului. Volunteering is strongly recommended :D

PPS : Ordinea nu este neaparat asta iar punctele listei sunt intersanjabile

PPPS : Ambalajele fanteziste, insotite sau nu de crengute de brad sunt bine-venite

PPPPS: Sa nu-mi spuneti ca nu v-am avertizat!