Don’t call us, we’ll call you

Dupa cum va spuneam, saptamana trecuta am avut un interviu decisiv pentru viitorul meu. Atat de decisiv incat, daca l-as fi trecut cu bine, mi-as fi petrecut urmatorii doi ani din viata studiind in 3 orase europene fantastice (Copenhaga, Amsterdam si Hamburg).

De reusita acestui interviu depindea daca imi mai cumparam saltea noua sau nu (pe princpiul: daca plec in Europa doi ani, n-are rost sa investesc acum o caruta de bani intr-o saltea pe care mai dorm doar 5 luni) dar si multe alte lucruri, gen relatii, economii, planuri de calatorii etc.

Nu vreau sa va stric suspansul si sa va anunt ca am picat interviul. Asta o stie doar bunul Dumnezeu si comisia de intervievatori, si o voi afla si eu la sfarsitul lui martie. Daaaaar, un interviu in care 70% din timp decanul Universitatii din Bonn incearca sa te convinga ca, pentru ceea ce vrei tu sa faci in viitor, e mult mai bine sa ramai in Romania si sa urmezi un master aici, oh, well… It doesn’t take Einstein to figure out the result, does it?

Si am investit atata energie in interviul asta, Goddam it! Numai sa-mi intind parul mi-a luat o ora, sa ma decid daca adaug brosa la costum alte 10 minute, sa topai prin casa cu Lily Allen atarnand cu dintii de tivul pantalonului alte 15, sa repet in gand cateva formule uzuale din germana alte 20 and the list goes on.

Cand am ajuns acolo, domnea o atmosfera de pension la sfarsitul secolului al XIX-lea. Cateva fete in costume negre, cu fusta pana la genunchi si cocul strans discret la spate, cu pantofi fara toc si unghiile taiate regulamentar stateau cuminti pe scaunele din hol, citind preocupate tot felul de expresii din dictionare romano-germane.

Eu ascultam in casti Cliff Richard si ma felicitam pentru inspiratia de a-mi fi ales un master in engleza. N-am mai conversat in germana ca lumea de cel putin 5 ani, si drept sa va spun, vorbitul germanei nu e ca mersul pe bicicleta.

Inainte sa ne vina randul la interviu (mie si inca unui tip, ne intervievau in perechi), una dintre fete ne spune razand ca a intrebat-o in ce land se afla facultatea unde vrea sa dea ea. Soc si groaza! In ce land o fi a mea? Dau telefon la persoana conectata la Google, aflu, respir usurata, spun si tipului cu care mergeam inauntru ca si el ochise acelasi program. Ne linistim reciproc: care sunt sansele sa ne intrebe pe noi, care alesesem un master complet in engleza, intrebari in germana? Nici una! Ahahahahaha.

Intram. Dupa cateva politeturi si discutii despre ce-am facut pana acum, ce vrem sa facem de acum incolo, ce master, de ce ala, vine intrebarea soc si groaza: vorbim germana? Tipul se fastaceste: el stie limba doar la nivel conversational. Ok atunci, spune presedintele comisiei, in ce land e cutare facultate? #$%&!*$#@&, ma gandesc eu cu gentilete, daca asta-i intrebarea lui, pe mine ce Dumnezeu ma poate intreba?

Aveam sa aflu cateva minute mai tarziu, cand, dupa ce-l transpira pe ala bine cu toate landurile si regiunile Germaniei, ma intreaba si pe mine: germana stiu? Stiu! ii zic eu brava, am facut gradinita si scoala primara in limba germana. Bineinteles, au trecut ceva ani de atunci dar…stiu sa cer o paine, totusi. Sehr gut! aud admirativ din comisie. Inainte sa apuc sa ma umflu ca un balon cu heliul mandriei, aud intrebarea. Daca Fraulein stie germana, ne poate spune ce reprezinta acquis-ul comunitar, cate capitole are el si care sunt cateva dintre acestea? Nu va spun ca mi-a luat 5 minute sa inteleg ce vrea de la mine si inca 5 minute sa ma abtin sa nu-i raspund ba acquis e ma-ta! (pardon my French).

Am intors-o cumva, am vorbit intr-o germano-englezo-franceza de toate profele mele de limbi straine din liceu ar fi crapat de mandrie si am incheiat durerosul capitol al acquis-ului comunitar. Urmatoarele 10 minute le-am petrecut incercand sa-l conving pe decanul din Bonn (caruia i se pusese pata pe mine, stiam eu ca nu trebuia sa-mi iau brosa cu libelula!) ca masterul asta e perfect pentru ceea ce vreau sa fac eu, in timp ce el ma asigura ca n-are rost sa plec din Romania daca oricum vreau sa ma intorc.

Nu va spun ca totul s-a incheiat in coada de peste, ca am iesit ca o matza plouata de acolo, ca am mers tot drumul acasa ca un caine batut, ca m-am culcat si am dormit ca un urs in hibernare si m-am trezit vesela ca un tantar mahmur.

Concluzia acestei experiente academice traumatico-marcante e clara: imi iau saltea!

Earth Hour 2008

Arata ca-ti pasa. Stinge lumina!

Pe 31 martie 2007, la ora 19.30, orasul Sydney si-a stins luminile. 2.2 milioane de oameni, 2.100 de resturante, companii, cluburi de fotbal si cladiri au stat in bezna, timp de o ora, intr-un protest unic impotriva incalzirii globale.

Ceea ce a reprezentat un eveniment simbolic, a atras atentia intregii lumi. Anul acesta, Earth Hour e o actiune la scara planetara. Pe 29 martie, la ora 8 seara, aproximativ 30 de milioane de oameni din lumea intreaga vor stinge luminile si televizoarele pentru a ajuta in cadrul luptei cu incalzirea globala, anunta un comunicat WWF (World Wildlife Fund). Videoclipul oficial al campaniei, aici.

24 de orase din lume s-au inscris pentru actiunea “Earth Hour” in 2008. Din pacate, cum era de asteptat, autoritatile romane nu s-au implicat in acest proiect. Incalzirea globala nu are de-a face cu ordinea de zi din Parlament, nu-i asa?

Daca cei care ne reprezinta nu s-au implicat, haideti sa o facem noi. Pe 29 martie, la ora 20:00, eu voi stinge toate luminile din casa. Voi?

Despre familie

…se vorbeste cel mai adesea cu o duiosie excesiva. Familia e cuib, bastion de siguranta in care ne retragem atunci cand viata ne asediaza, loc asociat peste timp cu mirosul de cozonac aburind sau cu discutiile purtate la un pahar de vin cu tata.

Rareori se vorbeste despre familie la modul realist. Cand ma gandesc la familia mea, de exemplu, primul cuvant care imi vine in minte e haos. Suntem 6: doi adulti, doi semi-adulti si doi copii, fiecare cu fixatiile, ideile, nevoile si problemele lui. Cand ne adunam cu totii, de Craciun, de exemplu, casa noastra arata ca un teatru de razboi combinat cu antecamera unui cabinet terapeutic. Fiecare isi aduce de pe unde vine stresurile si, in loc sa le lase la usa, dupa cum indica literatura de spcialitate, nu numai ca le aduce in casa, dar le imparte cu marinimie in stanga si in dreapta. Linistea domneste in cele trei camere ale apartamentului nostru numai noaptea.

O vreme m-am simtit handicapata de acest mediu mult prea isteric si poluant fonic. De ce nu pot avea si eu o familie ca alea din reclame, in care toata lumea zambeste tamp si se indoapa cu Delma, in timp ce canta cantecele ale fericirii? De ce nu putem si noi sa ne adunam in jurul mamei care se intoarce de la cumparaturi cu un bax de sanatate la cutie, precum iaurtul Casa Buna?

Cred ca impacarea a venit abia in ziua in care am renuntat sa mai cer imposibilul. Cand sunt aduse rufele de la uscat, nu va urma niciodata un moment de family bonding, in care sa ne strangem cu duiosie in jurul mamei, fiecare mangaindu-si tandru puloverul de mohair sau prosopul de fata si aprecind calitatea exceptionala a balsamului. La noi, rufele uscate vin de obicei insotite de rugamintea mamei de a le pune la loc, combinate cu protestele fiecaruia de a delega pe altcineva sa faca acest lucru si debandada generala iscata de aceste vocalize. Tot asa, curatenia de Paste nu e un vals vienez cu mopul, ci, mai degraba, o proba de rezistenta a nervilor, o sesiune de amenintari si promisiuni, rugaminti si amanari “pana cand face altcineva”.

Ok, familia mea nu e coborata direct din frescele biblice, dar, asa cum este, e un spatiu al identitatii. Acasa nu e apartamentul, gradina, garajul. Acasa sunt mama si tata. Si certitudinea ca, oriunde ai fi si orice ai face, vei avea mereu un “acasa” care se gadeste la tine e mai mult decat reconfortanta. Cred ca, pentru fiecare dintre noi, acesta certitudine e un pilon al sanatatii mentale sau, cel putin, al echilibrului launtric.

Azi, “acasa” implineste 23 de ani. Stiu ca suna amuzant, dar intotdeauna am fost putin geloasa pe casnicia parintilor mei, pentru ca mereu a fost cu un an mai mare decat mine. :) Presupun ca acesti 23 de ani nu au fost mereu plini de plimbari romantice si serenade. Dar, la capatul lor, parintii mei inca zambesc unul langa celalalt. Si poate asta e tot ce conteaza.

Tot azi, o alta componenta a lui “acasa”, implineste 12 ani: Yvonna, cunoscuta si ca Nona sau Mushu, viitor fotomodel, arhitect, medic chirurg si avocat (nu neaparat in ordinea asta). Tin minte si acum prima data cand am vazut-o. Era o dimineata de iarna, si eu am intrat in camera s-o vad pe mama tinand in brate o chestie mica, infofolita in multe scutece si aproape stacojie la fata. Mi se parea atat de ciudat ca mama sa tina in brate un bebelus care sa fie al ei! Acum Yvonna e o preadolescenta superba, aproape la fel de inalta cat mine, olimpica, inotatoare si pasionata de culoarea albastru. Fara sa stie, mi-a schimbat probabil viata. Si asta la modul concret: pentru a o vedea cum creste, m-am mutat la 350 de kilometri distanta de locul in care am copilarit. Acum stiu ca asta a fost o decizie inteleapta.

La multi ani mama & tata si Yvonna! Chiar daca azi nu sunt alaturi de voi, sufletul meu e …acasa.

We iz sorry :(

Lily Allen doarme acum pe unul dintre papucii mei de casa, dar, daca ar fi fost treaza, m-ar fi rugat frumos sa va cer scuze si in numele ei pentru faptul ca in ultima vreme am stat amandoua low profile.

Vina, bineinteles, ii apartine numai ei :D. Dar, pentru ca nu e frumos sa ataci o fiinta care doarme si nu se poate apara, (nu mai pomenim de faptul ca nu poate nici macar latra in apararea ei) o sa mi-o asum eu.

Botzul asta de 500 de grame a racit cobza pentru ca am dus-o intr-o camera proaspat aerisita fara sa ma asigur ca temperatura s-a stabilizat. Asa ca acum ii curge nasul, stranuta, tuseste, si sforaie ca o fanfara. Motiv pentru care sta tot timpul la caldurica si primeste zilnic vizita doamnei doctor care ii fac vaccin.

Crunta boala n-a linistit-o, insa. Continua sa roada cu o abnegatie demna de invidiat tot ce este (sau aduce a) deget de mana sau de picior, glezna, incheitura sau suculentul calcai.

Acum doua saptamani, in asteptare lui Lily Allen, citeam o carte numita “Surviving Puppyhood”. Mi se pareau atat de amuzante toate regulile si toate lectiile alea! In fond, un caine inseamna masa, plimbare, joaca si somn, nu? Ei bine, n-as fi banuit niciodata ca un caine inseamna sa te intrebi in timpul laboratorului de Jurnalism online: Oare am dat cu spary mufele inainte sa ies? sau sa te gandesti, in timp ce esti la cinema si vizionezi “Sweeney Todd”: Oare nu se simte singura aia mica?

Puppyhood-ul seamana foarte tare cu parenthood-ul: mancarea se serveste la ore fixe, puiul trebuie sters la fundulet, supravegheat, ingrijit, protejat, invatat sa evite prizele, sa faca poop la olita, dar, mai presus de orice, tratat cu muuuulta rabdare si iubire. We’re still working on the pacience part… :D

In final, o poza recenta cu Lily si o mana uriasa :))

Sheer happiness

Sambata seara a fost un frig cumplit. Stateam in taxi in parcarea de la Selgros Baneasa si numaram minutele. Taximetristul, un tip foarte de treaba (oprise aparatul ca sa nu platesc cat ma astepta) ma “incuraja”:

-Domnisoara, sunteti sigura ca vine? Am mai auzit de de-astia care pacalesc oamenii, le iau banii si nu le dau marfa.

-Stiti, ma indoiesc ca o sa fuga in Tanganika cu cele 3 milioane pe care le-am trimis eu prin mandat online, i-am raspuns.

-Pai poate nu cu ale dvs, dar 3 de la dvs, 3 de la domnul din Audi-ul de alaturi…

-De unde stit ca domnul asteapta si el?

-Cum de unde? Pai stau 4 oameni in masina, cu ochii numai pe poarta, ca noi. Astia n-au venit la cumparaturi, va zic eu. Vreti sa-i intreb? Ca eu nu sunt rusinos, sa stiti…

-A, nu-i nevoie!

Degeaba. Taximetristul a si claxonat masina de langa noi si si-a coborat geamul. Mirat, soferul de alaturi da si el geamul jos.

-Ati venit pentru catei? intreaba taximetristul meu.

-Da! raspund cei din Audi. Din spate se dau jos un baiat si o fata.

-Si noi! spune fericit soferul meu.

Cobor si eu si incep sa discut cu oamenii.

-Ce aveti? ma intreaba baiatul.

-Un chihuahua, ii raspund.

-Vai, noi avem un bichon bolognese.

Nu prea stiu ce sa mai spun, asa ca ii urez “sa va traiasca”. Viitorii “parinti” radiaza.

Cand, in sfarsit, intra pe poarta duba alba cu numar de Germania, din mai multe masini parcate incep sa iasa oameni. Soferul meu e incantat:

-E, au venit baietii. Mergeti repede sa va luati puiul!

Ma apropii de masina. Atmosfera de maternitate. “Tatii” se plimba nervosi in jurul masinii, “mamele” discuta intre ele: Ce aveti un bulldog francez, ce dragut, noi un pomeranian, si noi un pinsher pitic, vaaaaai, chow-chow, ce dragut! Ati spus husky? Adorabil!

Femeia din masina aduce in mana ceva. Incep rasetele. “Cine a cumparat un hamster?” intreaba un glumet. M-am repezit pusca. Stiam ca era puiul meu. “Repede, repede, la caldura!” imi spune femeia. Scot geanta de pe umar, il var in ea, tremura ca varga. Imi smulg blana de la gulerul giecii si captusesc repede geanta.

Pe tot drumul spre casa nu mi-am putut lua ochii de la ghemotocul de blana. Era de departe cel mai frumos catel pe care il vazusem vreodata. Soferul mi-a dat sfaturi tot drumul: sa nu-i dau lapte ca face diaree, sa nu-l las in pat, sa nu-l las in curent. Era adorabil, in felul lui.

In prima noapte n-am dormit deloc. A plans ca un copil, stiam ca n-aveam voie sa o iau in pat, asa ca o mangaiam din 10 in 10 minute. A doua noapte a plans un pic seara, apoi a intrat la ea in casuta si a adormit ca un ingeras.

Dovada ca e cel mai inteligent caine din lume e ca, dupa numai 2 zile, stie sa mearga singura “potty” pe pet pad-ul ei (un fel de scutec pentru catei care absoarbe “chestiile” si mirosul si care se pune unde vrei sa faca). Are deja o jucarie preferata, o melodie pe care adoarme (“Your body is a Wonderland” :D) si roade absolut tot ce-i iese in cale, inclusiv degetele mele de la picioare, ciucurii de la covor, sau propriile ei labute.

Niciodata nu stii cata dragoste poate incape in 350 de grame, pana nu vezi cu ochii tai. :)

Lily Allen Shopping Spree

Ieri a fost ziua cumparaturilor dedicate venirii lui Lily Allen. Am innebunit vanzatoarele de la pet shop in incercarea mea maniacala de a asorta casuta ei cu litiera, castronasele si jucariile. Dar a meritat. Heck, as vrea si eu sa fiu caine daca as stii ca cineva ma asteapta cu la fel de multa nerabdare cu cata o astept eu. :)

Am gasit the perfect little fluffy and pinkish dog house, care arata aproximativ ca in imaginea de mai jos (cu exceptia faptului ca e sub forma de igluu si are buline albe :D)

Am cumparat si litiera roz, dar la castronnase am avut ghinion. Se pare ca cele roz sunt numai pentru cainii supradimensionati. Cele pe care am pus ochii erau suficient de mari incat sa devina bazine de inot pentru vreo 4 Lily Allen-e, asa ca a trebuit sa ma multumesc cu un set verde. Care este adorabil in felul lui, daaaaa?

I-am mai luat puppy food si vitamine si o gentuta de transport dintr-un fel de denim, dar tanjesc dupa ceva mai classy. Daca stiti de unde pot cumpara o geanta precum cele de mai jos, do drop a hint. :)

O mai asteapta si niste mingi gumate mici, asa ca pentru boticul ei, si un purcel de jucarie care scoate sunete infernale. :)) Nu i-am luat prea multe jucarii ca sa aiba ce sa-i aduca si invitatii de la puppy shower. :)

Acum va las. Ma duc sa ma antrenez la descoperit si adunat dog poo de pe cover si all over. Ah, can hardly wait! :)

Naucitor

Singura melodie care, de fiecare data cand o ascult, ma amuteste.

Cineva care sa te tina de mana

Acum doua saptamani stateam pe un oribil scaun medical, asteptand sa-si faca efectul un anestezic, pentru a suferi o mica interventie locala. Ma gandeam la acadele colorate, din alea pe care nu poti sa le bagi intregi in gura, la lalele si la mirosul de ruj nou.

Tot ce as fi vrut in acele momente, de fapt, era pe cineva alaturi. Cineva cu care sa rad de marimea acului de seringa (“parca ar fi un batator de covoare pentru casa de papusi”), cineva care sa imi povesteasca cum se face crema de zahar ars sau orice alta prostie.

Cand merg la cumparaturi, deseori simt nevoia sa imping caruciorul cu cineva alaturi, fara nicio implicare romantica. Sa ne miram impreuna de cat au crescut preturile la telina, sa intoarcem pe toate partile un ananas uscat, sa deliberam impreuna daca sa cumpar salam de Sibiu sau jambon de curcan.

Urasc, mai ales, sa cumpar haine singura. Mi-ar placea sa fie cineva cu mine, care sa imi spuna sincer cand rochia face cute la spate, sau cand bluza de matase galbena arata ca un cearsaf pe mine.

Mai demult am citit ca in Japonia (unde altundeva? :D) s-a inventat o meserie cel putin revolutionara: un fel de people sitter. “Practicantii” acestui job intrunesc sarcini dintre cele mai diverse: stau noaptea cu oamenii care au insomnii, ies cu ei la cumparaturi, ii asculta atunci cand au tristeti sau probleme si nu au cui sa le spuna, ii insotesc la dentist sau la diverse operatii, ies cu ei la film sau la teatru daca nu au cu cine sa mearga si multe altele.

Este asta o dovada ca suferim toti de alienare si ca (practic) gonim prin viata, fara sa ne face timp pentru ceilalti? Poate.

Saptmana viitoare am un interviu foarte important, stiu ca o sa mi se gelatinizeze genunchii, si tot ce as vrea e cineva care sa ma tina de mana.

Un tramvai numit Roblogfest 2008

Roblogfest nu e ca Blog The Theatre, pe principiul bine-cunoscut “iarna nu-i ca vara”. V-am rugat sa ma votati (cu demnitate, daaaa?! :D) la Blog The Theatre, pentru ca aflasem despre concurs si nominalizarea mea in ziua respectiva, eram foarte entuziasmata si perspectiva mi se parea too good to be true (aici am avut dreptate :D).

Roblogfestul e alta mancare de peste. Bineinteles, faptul ca m-ati nominalizat si ca mi-ati trimis mailuri pentru a ma incuraja sa particip (si va multumesc pe aceasta cale, Andra, Sebi, Razvan si Alexandra) ma umple de bucurie. Sunt foarte fericita sa stiu ca you care about me si ca va place Inozza (cu bunele si relele ei).

Daca as castiga un premiu (nu la categoria “cel mai bine scris blog” sau “cel mai bun blog”, pentru ca nu-s absurda) pentru “cel mai bun blog personal”, as fi really, really proud and happy si probabil mi-as atarna diploma deasupra articolului din EVZ “Inteligenta sta in solduri”.

Dar din experienta anului trecut, am invatat ca, to fairly put it, nu am nicio sansa :D Categoriile unde figureaza acum Inozza sunt foarte curtate de bloggeri waaaaay more popular than me, cu mult mai multi sustinatori si sanse inzecite.

Insa pentru ca frumusetea unei curse nu sta in a o castiga, (God is my witness ca m-am inscris la multe curse in care, concurand singura, am iesit pe locul doi) si pentru ca pe site-ul Roblogfest scrie clar “decizia comunitatii este ca orice blog inscris sa participe indiferent de dorinta proprietarului”, I guess I’m in :)))

Asadar, de pe 14 februarie, puteti vota Inozza la oricare dintre categoriile la care este inscrisa, facandu-va un cont pe Roblogfest.

Sa vedem ce-o sa iasa, ca sa zic asa :)

Talent runs in the family

Mai mult ca sigur n-am castigat eu Blog The Thater-ul cu cele 8 voturi ale mele :D, dar un alt membru al familionului meu vast are sanse mari sa castige un concurs national de scurt-metraj.

Este vorba despre fratele meu licean, Gelu, care, impreuna cu cativa colegi, a participat la campania “Alcoolul nu te face mare” cu un filmulet (care se vrea serios dar care e adorabil, asa cum numai filmele liceenilor pot fi) pe tema efectelor alcoolului asupra adolescentilor.

Da, Gelu este emo, da, are replici hilare (Ea: “Peste o saptamana plec la facultate, ne despartim”, El: “Cuuuum?! Dupa doi ani imi spui toate astea?”), dar I deeply deeply love him si sunt foarte mandra ca filmuletul in care el este protagonist a adunat cel mai mare numar de voturi.

Daca vreti sa va delectati cu “Labirint in absent” (what a lovely title!), click aici.

Atentie! Blonda si sticlele de whisky nu fac parte din “garderoba” lui personala ;)

Later Edit: A castigat marele premiu! :D :D :D

Vote for me! :)

N-am mai urcat pe o scena (sa joc) de patru ani. Dar azi am aflat ca Inozza va urca deseara pe scena teatrului Bulandra, si, desi e un lucru marunt, m-am emotionat ca in fata bradului de Craciun :)

Se pare ca Inozza e printre cele 30 de bloguri finaliste ale unui proiect intitulat Blog The Theatre. Si in seara asta, de la 20:30, la Teatrul Bulandra, sala Toma Caragiu (Gradina Icoanei), se va face o lectura publica cu fragmentele de pe blogurile finaliste. Bineinteles, you’re all invited! :)

Ideea e ca daca Inozza ajunge printre primii trei clasati, o sa fie pusa in scena, la teatrul Bulandra, o piesa de teatru inspirata de aici. Ceea ce ar fii o nebunie, nu? Si o sa participe in mai si la festivalul de teatru Blog The Theatre din Austria. Ceea ce ar fi o nebunie si mai mare, aproape o psihoza. :))

So, stiu ca v-am luat din scurt, si eu am aflat abia azi, daaaar, cu toata demnitatea mea bloggareasca, I beg of you, vote for meeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee :D

Anywayz, chiar daca nu ajung in finala (pana acum am 8 voturi :)) ), promit sa rasplatesc toti votantii cu caramele sau turta dulce, dupa preferinte.

PS: Voturile sunt deschise pana deseara, la ora 00:00.

PPS: Nu stiu daca v-am spus pana acum, dar toti imi sunteti tare dragi! Mai ales cei care ma veti votaaaaaaaaa :D :D :D

PPPS: I know, I'm shameless :D

Brain dead

Nu stiu altii cum sunt si ce fac, eu in sesiune am doar doua griji pe lume: sa pap si sa ma uit la serialele care-mi plac. :)

Cat despre primul punct pe lista mea, am cam exagerat cu actiunea. Pe principiul “if tomorrow never comes…vreau ca ultimul lucru pe care il gust sa fie o portie super-sized de cartofi prajiti cu ochi si cabanos”, mi-am facut de cap in ultimul hal. Motiv pentru care, de maine (sau poimaine, sau raspoimaine, mai meditez pe tema asta) trec la dieta.

Pana in acel moment negru si indepartat din viitor, insa, daca nu mananc, ma joc de-a bucatarul. Am descoperit site-ul interactiv al americanilor de la Domino Pizza, care te lasa sa-ti faci singur propria ta pizza virtuala (cu toate blaturile, carnurile si legumele posibile). Daca esti norocos, si te afli si pe pamant american, dupa ce ti-ai creat pizza de vis, le dai un telefon si baietii veseli promit ca in maxim 30 de minute pizza ta personalizata ajunge la tine. Daca, la fel ca mine, te afli in Romania, te alegi macar cu distractia de a decora o pizza pe care n-o s-o gusti niciodata :(

Dupa cum va spuneam, ca orice couch potato care se respecta, nu ma rezum doar la mancare. Serialele TV sunt imediat in fruntea activitatilor preferate. Cum cele mai misto seriale fie n-au aparut la noi, fie sunt abia la sezonul I sau II, am gasit solutia sa le vad pe masura ce apar in SUA (fara a le downloada, pentru ca mi-e lene) :D

Se numeste tioti si este un site genial, unde te poti uita online la seriale precum Californication, Grey’s Anatomy, House, Heroes, Lost, Prison Break, Desperate Housewives, Gossip Girl, dar si la seriale mai vechi, precum Friends, Seinfeld etc etc.

De fapt, nu te uiti la episoadele respective direct pe site-ul asta, dar aici ai toate linkurile cu site-urile unde poti vedea serialele preferate online. Tioti mai e fun pentru ca poti sa iti “aduci” prietenii, sa vezi ce seriale urmaresc ei si la ce episod au ajuns (pe ideea de “da’ capra vecinului ce face?”), poti sa lasi comentarii, recenzii la episoade, poti sa dai note episoadelor etc. In plus, poti sa iti “notezi” la ce episod ai ramas, si ei te vor anunta daca apar episoade noi din serialele care iti plac. So thoughtful, nu? :)

La final, cateva cuvinte de consolare pentru cititorii mei: aceasta stare de vegetatie intelectuala a Inozza nu va dura la nesfarsit, curaj! :) Mai am un examen, si dupa asta revin in forta! (la fel cum ma apuc sa tin dieta de maine) :))))