I Love, Love Fridays!

Azi mă declar oficial spoiled working princess a colegilor mei. Dimineața a început cu Radu care mi-a făcut o dedicație la Kiss Fm cu Inna- Hot, a continuat cu Cornel care mi-a dat telecomanda la Apple-uri să pot da radioul la maxim și să nu mai fredonez fals „Human”:), apoi a urmat Răzvan care mi-a adus o ciocolată fierbinte ca mită pentru un deadline depășit, și deocamdată s-a încheiat cu Doru care mi-a păstrat bucățele de Milka de la o ședință de lucru de azi-noapte.

Dacă știam ce desfătare e să lucrezi într-un birou, cred că mă angajam mai demult :P Să aveți și voi o zi de vineri fabuloasă! ;)

Hollywood blogs & twitters

Cu alte cuvinte, acest post găzduieşte o listă a starurilor americane care scriu de zor pe bloguri sau pe conturile lor Twitter, totul de dragul Măriei Sale, Marketingul de Brand. Asta ca să vă ţin ocupaţi până revin eu :D

Twitterii:

Barack Obama are cont pe Twitter, şi de ce are 100 şi ceva de mii de oameni care îl urmăresc, nu pot să pricep şi pace. E clar că nu scrie el personal acolo şi toate însemnările sunt doar referiri la discursuri sau vizite pe care le face în cadrul campaniei, majoritatea însoţite de îndemnul „Watch it live at...!”

Concluzie: Prefer să tricotez.

therealbritney, aşa cum a ajuns biata Britney Spears să-şi spună pe Twitter, probabil din cauza unor puştoaice isterice care şi-au însuşit her real name, e un cont mai simpatic decât al lui Obama. Măcar ţi se spune verde în faţă (pentru the real creduli, that is), că Britney scrie pe-acolo doar din când în când, şi că în restul timpului, contul e butonat de Team Britney.

Concluzie: Twitter a devenit noul Dero Surf al scoaterii petelor din trecutul personal.

Foarte pimped, pagina lui Snoop Dog de Twitter urlă din toţi pixelii un singur lucru: „Cumpăraţi-mi albumeleeeeeeeee!”, sau, în exprimarea lui Snoop, ininteligibilă mie, „tha new CD Ego Trippin is out today go pick that up – ugotz2doit, chuuch!!!”

Concluzie: wtf, bro?!

Bloggerii

Trebuie să începem cu dear old Madge, care, deşi n-a mai pus mâna pe tastatură din iulie, are un blog pe cinste. Madonna povesteşte pe pagina ei personală despre turnee, viaţa cu Guy şi copiii, prietenii ei celebri (într-unul dintre ultimele posturi, de ex, povesteşte cum Chris Martin, solistul de la Coldaplay şi soţul bunei ei prietene, Gwyneth Paltrow, făcea paradă că ultimul lui album se vinde mai bine decât al ei, la care Madonna îi spune că nu se compară pentru că profitul Coldplay se împarte la patru. Goooo, Madge! :) )

Concluzie: Dacă chiar ea e cea care scrie, e simpatic. Dacă nu, nu.

Jeff Bridges are un blog to die for!!! Toate posturile sunt pictate (de mânuţa lui, zică-se), iar informaţiile suplimentare le găseşti dând click pe picturile (uneori) suprarealiste.

Concluzie: Love it!!!

Britney Spears şi-a tras şi blog pe site-ul personal, în aceeaşi încercare disperată de comeback de care pomeneam şi mai sus.

Concluzie: Numai dacă vă iau foc toate ziarele Libertatea şi rămâneţi fără material de citit.

David Hasselhoff nu numai că încă mai trăieşte, dar şi bloghează după cum se vede. Nu ştiu de ce, dar tonul prostuţ al postărilor, exprimarea simplă, poveştile despre American Idol etc. mă fac să-i compar blogul cu al Andreei Raicu. No offence, honey. :) Diferenţa ar fi că the Hoff postează catralioane de filmuleţe şi organizeată concursuri pentru fanii care îi poartă tricourile pe Taj Mahal şi Macchu Pichu (că pentru Marele Zid are deja câştigători).

Concluzie: Doar de dragul vremurilor când îşi sălta pectoralii în Baywatch :)

Donald Trump are şi el blog, ca tot miliardarul. Din câte am frunzărit eu, mult bla bla despre real estate şi câteva sfaturi care n-au mai încăput în cartea sa Cum să devii triliardar ca mine.

Concluzie: Doar dacă aţi pierdut The Apprentice.

Jamie Lee Curtis mi-a plăcut în câteva comedioare, dar nu pot să spun că mă dau în vânt după blogul ei de pe huffingtonpost. Câte un post despre economie, unul despre Obama, unul despre terorism, ceva chestii sociale, ceva ecologie...

Concluzie: Mai degrabă pierdeţi timpul cu „A fish called Wanda”.

Tot pe huffingtonpost are blog şi John Cusack. Foarte anti-Obama şi foarte militant şi politically-aware.

Concluzie: Dacă v-a plăcut în „Say Anything” sau „Serendipity”, better don’t.

Kanye West are şi el blog, dar nu cu bling blinguri, ci cu poze artistice, poze cu invenţii trăznite, poze cu gadgeturi, poze cu pantofi sport, şi ăăă..în general şi mai multe poze.

Concluzie: Ar putea să renunţe la rap şi să devină fotograf. Nu ştiu câţi i-ar simţi lipsa.

Kate Perry (aia de se pupă cu fete în melodia ei) are un blog drăguţ, cu poze şi filmuleţe cu ea plus alte chestii drăguţe, scris pe un ton cât se poate de normal. Pe alocuri chiar cute. Acolo unde nu exagerează cu marketingul, ofcors.

Concluzie: Cutish but not-ish.

Kylie se laudă că are blog, dar însemnările respective sunt de fapt „ştiri” postate de PR-iştii ei.

Concluzie: ’Ai măi, Kylie, zău aşa!

MC Hammer are şi el un blog. Vă mai amintiţi de el din epoca „Can’t touch this?” I surely do, încă mai ascult melodia la căscuţe şi bâţâi din picioare în metrou. :D Revenind la blog, însă. Hammer e creştin, fan Beyonce (sau Sasha Fierce cum îşi zice fata mai nou), fan Obama (d’oh) şi alte alea.

Concluzie: Mai bine ascultaţi „Can’t touch this!”. Seriously.

Michael Moore e şi el blogger, în stilul lui propriu şi personal. Ubercutish, îşi numeşte posturile „Letters” pe care le începe invariabil cu „Friends” şi le încheie cu „Yours, Michael Moore”.

Concluzie: If a fan, than it’s a must!

Moby bloghează şi el cu drag şi spor amestecând însemnări personale cu (tot mai desele şi mai consistentele) însemnări politice. Îl iert numai pentru că îmi place muzica lui.

Concluzie: Ce-au toţi artiştii ăştia cu activismul politic, frate?!

Blogul Pamelei Anderson seamănă şi mai tare cu cel al Andreei Raicu. No offence again, sweetey. :) Singura diferenţă? Una e blondă. Ahahahaha.

Concluzie: Altă dată.

Unul dintre blogurile mele favorite de vedetă aparţine Asiei Carerra. [ Notă pentru fete: ex-actriţă americană porno] Pentru cei care nu ştiu, povestea Asiei e foarte tristă. În 2003, tipa s-a căsătorit cu un nutriţionist, pentru care a renunţat la “carieră” şi a vrut să fie soţia perfectă. În 2005 au avut o fiică împreună iar în 2006, tocmai când Asia scria pe blog cât e de fericită, şi însărcinată cu al doilea copil în luna a opta, soţul ei, Don, murea într-un accident de maşină. Toată durerea ei în lunile care au urmat morţii lui Don e expusă cu multă sinceritate pe blog. În ultimele posturi puteţi citi mici crâmpeie din viaţa unei femei care e forţată să le amintească copiilor ei de tatăl lor prin înregistrările de pe robotul telefonic, sau care are “accidente” cu cenuşa soţului ei.

Concluzie: De o sinceritate brută, te coboară puţin cu picioarele pe pământ. Asta dacă treci peste fontul verde electric.

Constatare

Știi că n-ai mai scris demult la tine pe blog dacă ți se întâmplă să intri și să verifici dacă nu cumva au apărut postări noi. =))

PS: Sunt ”corporatistă” în toată regula, ceea ce, într-adevăr, îmi consumă în prezent toate resursele, dar în același timp pregătesc lansarea unei ground breaking, thought sweeping, life changing philosophy (am pendulat între a o numi nouă religie sau filosofie de viață, și, în lipsa fondurilor pentru a ridica un templu, am rămas la filosofie de viață). O să împărtășesc cu voi această viziune eliberatoare asupra vieții (deja am primit rugăminți în acest sens), de îndată ce reușesc să-i formulez principiile guvernante și să-i stabilesc cartea de căpătâi (până scriu eu una :D). Rămâneți aproape.

Bursucel

Lui A.S., cu toată dragostea

PS: There is no secret ingredient...

A fost o dată ca niciodată. A fost o dată ca niciodată o Fetiţă care locuia la marginea unei Păduri. Fetiţa obişnuia să-şi petreacă zilele îngrijind cele câteva straturi cu flori din grădiniţa din spatele casei. Avea trei straturi de petunii şi, în anii foarte norocoşi, unul de regina nopţii.

„Florile sunt nişte prietene foarte bune”, obişnuia să se gândească Fetiţa în timp ce plivea cu drag straturile. „Au nevoie doar de un petec de grădină, de câţiva stropi de apă şi de puţin soare. Şi câtă bucurie aduc în schimb!” Asta era poate şi motivul pentru care Fetiţa nu ieşise niciodată din curtea căsuţei ei de la marginea Pădurii.

Într-o bună zi, pe când Fetiţa oblojea tulpina unei flori rănite de vânt, pe neaşteptate, din Pădure apăru un pui de căprioară. Puiul de căprioară nu mai văzuse niciodată o Fetiţă, la fel cum Fetiţa nu mai întâlnise niciodată un pui de căprioară. Aşa că se priviră cu sfială câteva minute. Până când, însetat, sau poate pur şi simplu curios, puiul de căprioară înaintă înspre Fetiţă. Fetiţa îşi aminti atunci de bunele maniere şi deschise larg poarta grădinii, pentru a întâmpina noul şi ciudatul musafir.

La început, puiul de căprioară avu reţineri faţă de Fetiţă. Nu mânca niciodată din palmă şi nu se apropia la mai puţin de zece paşi de Fetiţă. Dar Fetiţa nu i-o luă în nume de rău şi îi aşeza în fiecare zi fânul în colţul special al puiului de căprioară. Zilele se scurgeau, şi puiul de căprioară continua să avanseze. Nouă, opt, şapte paşi... Până când învăţă să mănânce din palmă şi să doarmă cu capul în poala Fetiţei. Fetiţa îl boteză Codiţă, pentru că, spunea ea, avea coada atât de mică.

Codiţă şi Fetiţa deveniră de nedespărţit. Se jucau toată ziua prin grădină, mâncau merele dulci şi zemoase din pomul din faţa casei şi seara adormeau în acelaşi culcuş de pături moi. Fetiţa uitase de florile ei şi de viaţa ei înainte de Codiţă.

Într-o zi însă, când Fetiţa se trezise, observă că prietenul ei nu mai era lângă ea, în culcuşul de pături pufoase. Îl căută necăjită pe Codiţă în grădină, în curte, în casă, se uită chiar şi sub vechea stropitoare smălţuită. Codiţă nu era de găsit. Pe semne se întorsese în Pădure, la fel de neaşteptat pe cum sosise în grădina cu petunii.

Fetiţa plânse pentru prima dată. Îşi ştergea lacrimile mari şi lipicioase cu podul palmei ei mici, dar alte şiroaie de lacrimi alergau grăbite să ia locul celor dispărute. Din ziua aceea, viaţa nu mai era la fel în grădina de la marginea Pădurii. Fetiţa nu se mai juca printre copacii grei cu fructe, fluturii nu mai îndrăzneau să deranjeze liniştea cu fâlfâitul lor, până şi vântul păşea pe vârfuri, jenat parcă. Iar serile, Fetiţa îl ruga pe Doamne-Doamne un singur lucru: să i-l aducă pe Codiţă înapoi.

Într-o dimineaţă, Fetiţa se trezi cu o hotărâre de nestrămutat în priviri. Avea să-şi găsească un nou prieten. Cineva cu care să împartă merele şi perele zemoase, joaca de după-amiază şi culcuşul de pături moi. Cineva care să rămână cu ea în grădina cu petunii. Aşa că îşi pusese costumul ei cel bun de Duminică, ghetuţele ei roşii, luă un coşuleţ cu plăcintă cu mere şi porni, pentru prima dată, în afara curţii de la marginea Pădurii.

Câteva ore mai târziu, Fetiţa rătăcea, obosită şi speriată, pe străzile Oraşului. Ghetuţele o strângeau, dăduse plăcinta unor vrăbiuţe înfometate şi, în general, se simţea foarte singură. După ce străbătuse zeci de străduţe întortocheate, prăfuindu-şi costumul ei cel bun de Duminică, după ce suferise de sete, singurătate şi durere de picioare, Fetiţa se decise să se întoarcă acasă. Oraşul nu era prea prietenos cu Fetiţele mici. Însă cum dădea ea să iasă pe porţile Oraşului, Fetiţa observă că un motan rotund ca un ghem se ţinea curios pe urmele ei. Pentru că nu cunoştea obiceiurile Oraşului, Fetiţa se decise să nu dea importanţă acestui fapt. Motanul putea să fie portarul Oraşului, însărcinat cu conducerea vizitatorilor afară.

Dar motanul nu o pierdu din ochi şi continuă să o urmărească pe drumuri prăfuite până la curtea cu petunii. Fetiţa nu îl invită înăuntru. Se pare că în singurătatea ei uită cu totul de bunele maniere. Motanului, însă, nu părea să-i pese câtuşi de puţin de această impoliteţe. Se aşeză comod în ţărâna din spatele gardului şi adormi liniştit.

A doua zi, Fetiţa se trezi curioasă. Şi, după ce se spălă pe faţă cu apă din butoi, se tiptilă până la gard şi, înălţându-se pe vârfuri, privi dincolo. Motanul o aştepta binevoitor. Fetiţa se fâstâci însă şi se ascunse toată ziua, vizibil preocupată, printre straturile cu petunii. A treia zi, Fetiţa privi din nou peste gardul grădinii. Motanul rotunjor era tot acolo, privind-o răbdător şi parcă zâmbind cu înţelegere în colţul mustăţilor.

Văzând că pare prietenos, Fetiţa îl invită înăuntru şi îl servi cu lapte şi plăcintă cu prune. Motanul bău doar laptele. În tot acest timp, Fetiţa îl privea uimită. „Ce creatură ciudată, îşi zise ea, nu are picioarele lungi, aşa cum le avea Codiţă. Şi ce coadă stufoasă şi încâlcită are! Codiţă avea o coadă mică şi moale! Şi nici boticul nu-l are ca Codiţă. Şi uite ce caraghios se uită la mine! Cred că o să-i spun Bursucel, conchise ea. Într-adevăr, părea un nume potrivit pentru un motan bonom. Asta dacă Fetiţa ar fi ştiut ce era un motan. Adevărul era că Fetiţa nu mai întâlnise un motan niciodată în viaţa ei.

Multe zile de atunci încolo, Fetiţa continua să privească plină de tristeţe spre Pădure, amintindu-şi de Codiţă. Bursucel ar fi vrut să se joace cu ea, dar Fetiţa uitase să se joace, atunci când învăţase să plângă. Bursucel o înţelegea, însă. Aşa că, atunci când Fetiţa se aşeza parcă tristă sub mărul uriaş din faţa casei, Bursucel i se aşeza cuminte în poală şi o privea cu ochii lui mari de motan. Oare la ce se gândea Fetiţa? Oare avea să se joace vreodată cu el?

În zilele bune, Fetiţa prindea drag de Bursucel şi încerca să se joace cu el. Dar, oricât ar fi încercat, într-un final nu făcea decât să-l strângă prea tare în braţe sau să-l calce neîndemânatic pe coada lui mare şi stufoasă. Bursucel se retrăgea atunci trist în spatele gardului să-şi oblojească rănile. În scurt timp, Fetiţa venea să-şi ceară scuze pentru că îl rănise. Adevărul e că uitase cum e să se joace.

Bursucel părăsi de câteva ori curtea Fetiţei, decis să-şi găsească un alt prieten. Revenea însă acolo după câteva zile, fie milos la chemările disperate ale Fetiţei, fie plin de speranţă că Fetiţa avea să renunţe la a fi tristă şi îl va accepta ca prieten de joacă. Pesemne Bursucel era un motan înţelept şi foarte răbdător.

După o vreme, însă, înţelegând că Fetiţa nu se va juca cu el aşa cum îşi dorea, Bursucel plecă din curtea cu petunii, decis să nu se mai întoarcă. Şi nu o mai făcu. În zadar îl striga Fetiţa zi de zi în toate colţurile grădinii. În zadar îi lăsa lapte şi plăcintă cu prune în faţa gardului. În zadar. Bursucel era deja departe de grădina cu meri şi petunii. Şi aşa realiză Fetiţa că îl iubise pe Bursucel cel pufos, pe Bursucel cel răbdător, pe Bursucel cel blând. Pe Bursucel care o făcea să râdă cu tumbele lui împiedicate.

Într-un final, Fetiţa îşi dădu seama că nu era făcută pentru a avea prieteni şi se întoarse tristă la petuniile ei credincioase. "Poate într-o bună zi voi învăţa să mă joc din nou", îşi spunea ea încrezătoare, în timp ce planta noi bulbi în grădină.

Back To Black

Bringing Sexy (Search Engine) Back

Uitaţi de Google. Uitaţi de Altavista, Gigablast, Alltheweb sau Ask Jeeves.

Microsoft a venit cu un nou motor de căutare, pe care îl declar a must pe computerul oricărei fete căreia îi place să personalizeze tehnologia şi al oricărui băiat cu simţul umorului, căruia nu-i displac femeile frumoase.

O cheama Ms. Dewey şi ştie cam tot ce mişcă pe Internet. În plus, te amuză în timp ce-ţi caută ce te interesează. And that’s more than I could ever say about old Google boy. Plus că Ms. Dewey înjură cu un şarm inegalabil. Nu mă credeţi? Căutaţi E-40 şi vă convingeţi singuri ;)

Autumnal

Toamna e ceva oribil. În general, natura nu face altceva decât să supureze, să se scurgă şi să vomite timp de câteva luni până rămâne goală, cheală şi ştirbă. Dar asta e doar modul meu – uşor – negativist de a privi lucrurile.

În general, toamna încerc să fac lucruri în ton cu anotimpul. Alaltăieri am ascultat cum ploaia mi-a spălat găinaţul de porumbei de pe pervaz, ieri am privit cu nesaţ frunzele moarte, azi am citit epitafuri.

Nu ştiu dacă aţi petrecut vreodată ore bune căutând pe wikiquote şi aiurea epitafuri cu care să vă încântaţi privirea. Presupun că nu. O să vă iniţiez în această îndeletnicire, că tot e toamnă afară.

Cred că epitafurile sunt un element important al modului în care oamenii îşi fac ieşirea de pe scenă, iar dacă sunt scrise de ei înşişi, cu atât mai mult. Iată, selectiv, câteva dintre epitafurile mele preferate aparţinând unor oameni mai mult sau mai puţin celebri.

• Gracie Allen şi George Burns : „Together again”
• Mel Blanc: „That’s all, folks!” (Blanc a fost vocea lui Porky Pig)
• Ludwig Boltzmann: „S= k log W” (formula pentru entropia unui sistem. Boltzmann s-a sinucis pentru că nu a reuşit să-şi convingă colegii cercetători de validitatea formulei)
• John Brown (dentist): „Stranger! Approach this spot with gravity!/ John Brown is filling his last cavity.”
• Winston Churchill: „I am ready to meet my Maker. Whether my Maker is prepared for the great ordel of meeting me is another matter.”
• Emily Dickinson: „Called back”
• Werner Heisenberg: „He lies here, somewhere” (glumă ce are la bază faimosul Principiu al Incertitudinii al lui Heisenberg, potrivit căruia nu se pot cunoaşte cu certitudine toate dimensiunile unei particule)
• George Johnson: „Here lies Geroge Johnson/ Hanged by mistake, 1882/ He was right/ We was wrong/ But we strung him up/ And now he’s gone”
• Jack Lemmon: „In”
• Dean Martin: „Everybody Loves Somebody Sometime” (titlul uneia dintre melodiile sale)
• John Laird McCaffery: „Free Your Body And Soul/ Unfold your powerful wings/ Climb up the highest mountain/ Kick your feet up in the air/ You may now live forever/ Or return to this earth/ Unless you feel good where you are” (de ştiut că epitaful a fost scris de soţia şi de amanta sa. Aşa se explică sintagma formată de primele litere ale fiecărui vers)
• Spike Milligan: „Dúirt mé leat go raibh mé breoite” (traducere din irlandeză: „I told you I was ill.”)
• Osho: „Never born, never died, visited the planet earth between December 11, 1931 and January 19, 1990.”
• Frank Sinatra: „The best is yet to come” (titlul unui cântec al său)
• John Wayne: „Tomorrow is the most important thing in life. Comes into us at midnight very clean. It’s perfect when it arrives and it puts itself in our hands. It hopes we’ve learned something from yesterday.”
• Harold. J. Story: „Before you jump in here with me,/ make sure you bring good memories/ For here they’re all we have to trade,/ And where you are is where they’re made.”

Şi apropo de acest ultim epitaf, care-mi place tare mult, mai mult chiar decât cel al copilaşului din Vermont, cel ai căui părinţi (sadici absoluţi) i-au scris pe mormânt: „Here lies our darling baby boy/ He never cries or hollers/ He lived for one and twenty days/ And cost us forty dollars.” Revenind la epitaful lui Story, însă. Îmi aduce aminte de obiceiul din Antichitate (nici nu mai ştiu unde am citit despre asta) de a socoti doar zilele fericite. Astfel, epitaful unui înţelept al acelor vremuri spunea: „Am străbătut cincizeci şi şase de ani şi am trăit patru.” Te face să cazi pe gânduri, nu-i aşa?...

Cred că o să mă întorc la contemplat natura cum zace în comă. Epitafurile pot să mai aştepte... până în noiembrie. :)

A Song To Die On

*sad thoughts on a Monday morning*

Vineri noaptea, un baiat a sunat la postul olandez de radio 3FM, spunând că se va sinucide peste puţin timp. Ca ultimă dorinţă vroia să asculte „Viva la vida” de la Coldplay.

Dj-ii i-au onorat cererea, deşi toată lumea a crezut că telefonul era o farsă. S-a dovedit că s-au înşelat. Otto (căci acesta era numele lui) s-a sinucis după ce a ascultat cântecul. Avea 19 ani si suferea de cancer.

Nu ştiu de ce m-a impresionat atât de tare această poveste. Poate pentru că întruchipează o ironie: un om singur şi suferind şi-a luat viaţa în timp ce mii de alţi oameni, solidari, se gândeau la el. Şi toate acestea pe un imn al singurătăţii şi al înstrăinării, intitulat, tot ironic, „Viva la Vida”.

..........................................................................................................................................................................

„I used to rule the world

Seas would rise when I gave the word

Now in the morning I sleep alone

Sweep the streets I used to own.”

Writing political slogans is waaay fun

...cel puţin aşa îmi tot repetam acum două nopţi, într-o sforţarea de a nu adormi în timp ce, chipurile, lucram. Stăteam în vărful patului, cu laptopul în braţe, cufundată într-o beznă deplină, auzind-o pe Lily cum sforăie în pătura ei şi încercam să mă concentrez pe importanta mea misiune: de a convinge nişte oameni să pună o ştampilă acolo unde nici eu nu aş pune-o. But nobody’s perfect, you know. :)

Revenind. Revenind la noaptea care a dat omenirii 25 dintre cele mai bune variante de sloganuri create vreodată. :D Sloganul meu electoral preferat e „It’s the Economy, Stupid.”, din campania din ’92 a lui Clinton. Asta şi cel din ’40 al lui Wilkie, „Roosvelt for Ex-President”. :) Adevărul e că mai demult scriitori de sloganuri erau chiar oameni funny, nu chelioşi frustraţi sau fete rupte de somn care au chihuahua cu deviaţie de sept. Dacă te uiţi numai la sloganurile folosite de Truman în 1984 („Give ’Em Hell, Harry!”, , „I’m just wild about Harry!”, „Pour it on ’em, Harry!”) sau de Eisenhower în 1952 („I like Ike”) şi în 1956 („I still like Ike”) nu poţi să nu regreţi un spirit ludic dispărut azi.

Şi moţăind eu aşa deasupra ecranului calculatorului, am descoperit un site ce prezintă, printre altele, sloganuri funny pentru alegerile din liceele americane. Chiar dacă nu m-au ajutat deloc în efortul meu creator, am râs bine la câteva dintre ele. Iată şi preferatele mele: „He’s not popular and he’s not handsome, so he has time for student government” şi „Because life is too short to have bad student government”. So right! :)

A, şi o ultimă descoperire făcută în acea noapte ce va deveni istorie: „The Advertising Slogan Generator”, un instrument care pornind de la un cuvânt dat de tine îţi oferă posibile variante de sloganuri (de cele mai multe ori total rupte de realitate şi foarte amuzante). Eu am tot încercat cu cuvintele-cheie ale sloganurilor clasice, respectiv demnitate, responsabilitate, viitor, provocare etc., iată şi ce a ieşit: „Thank Dignity it’s Friday!”, „Please Don’t Squeeze the Dignity”, „Today’s Future, Since 1903”, „Have a Responsibiliy and Smile” sau „Look, Ma, No Challenge!”.

Dusă fiind de val, am început să generez frenetică sloganuri cu „Ina”. Câteva au fost chiar sweet, printre care „I wish they all could be Ina Girls” sau „From our Ina to yours”. Ultimul („What Would You Do For An Ina?”) mi-a plăcut foarte mult, atât de mult încât m-am decis să apăs butonul din dreapta şi să-mi comand un tricou roz inscripţionat cu el. Noroc că am adormit salivând pe tastatură şi nu am mai apucat. Ce face politica din om.