marți, 18 noiembrie 2008

Povești cu șoferi de taxi (1)


Aseară am mers cu cel mai mojic șofer de taxi pe care l-am întâlnit vreodată. A fost atât de bădăran încât, la un moment-dat, m-am uitat într-o parte și alta a lunetei, căutând o mini-cameră video care să-mi confirme că sunt la Camera Ascunsă.


Cât despre experiența călătoriei în sine, e suficient să spun că după ce am coborât, am decis în gând să-l caut pe șoferul care până acum ocupa locul I în topul taximetriștilor mojici, să-i spun că este un prinț. Iar șoferul care până acum ocupa locul I în topul taximetriștilor mojici m-a cărat 20 de minute cu Adrian Copilul Problemă și Vali Tornadă (m-a rugat să-l las să-și asculte CD-ul că era trist și n-am putut să-l refuz) și a început să fumeze în mașină cu geamul închis, până am reușit să-mi revin din șoc (cu puțin înainte să mor asfixiată) și l-am rugat să deschidă geamul sau să-și stingă țigara.


Iată de ce, dacă individul care mi-a ucis plămânii și timpanele a crescut în ochii mei, cel de aseară poate primi, pe dreaptă cuvință, titlul de Taximetrist-Mitocan-Șef. Dar să încep cu începutul. M-am urcat în primul taxi ieșit în cale aseară, pentru că ploua și eu sunt puțin răcită. N-apuc să deschid portiera și să-i spun șoferului unde vreau să mergem că îmi taie vorba scurt: ”Da' să nu-mi coborâți din mașină pe traseu, dea?” Pentru câteva secunde am rămas blocată. ”De ce aș coborî în ploaie?” îi răspund eu mirată. ”Ceșt' io. Că am mai avut cliente de-astea de mi-a tras clapa.” ”Vă asigur că n-o să sar din mașină”, l-am liniștit eu încercând să glumesc. ”Bon” mi-a răspuns muntele de om liniștit.


Nu mi-a pus nicio manea, dar aș fi preferat să-mi pună, sincer. Pentru că astfel n-aș fi fost nevoită să știu ce părere are el despre ”vaca” de profesoară de matematică a fiică-sii, despre persoanele și lucrurile în care el își introduce sau scoate diverse părți anatomice, despre ”proasta” de nevastă-sa și multe alte informații pe care aș fi preferat să nu le dețin, și care au ieșit la iveală în timpul discuțiilor urlate pe care le-a avut la telefon în cele 30 de minute pe care le-am făcut bară la bară cu multe alte mașini până la Piața Victoriei.


În timp ce sudalmele și furstrăriile lui umpleau întreg spațiul mașinii, făcându-mă să mă cocoșez și să mă strâng grămadă pentru a nu fi sufocată, mă gândeam realist la alternativele pe care le aveam. Combinația rochiță cu franjuri, răceală și ploaie nu-mi permitea să ies din taxi, nemaivorbind de faptul că mă amenințase deja să nu-i ”trag clapa”. Dintr-o dată, îmi devenise foarte evident de ce clientele preferau să meargă pe jos decât cu individul burduhănos de la volan. S-a calmat într-un final, dar doar atunci când am oprit mașina pentru a lua persoana cu care urma să cinez, moment din care a devenit brusc taciturn.


Cireașa de pe tortul călătoriei noastre, însă, a fost reprezentată de momentul în care, pentru a nota o indicație pe care o primeam prin telefon, i-am cerut o hârtie și un pix. Mi-a întins un carnețel soios și un pix simplu, de 10 bani (notez aici aspectul pixului nu din snobism, ci pentru ca e un detaliu important). La o curbă bruscă, încercând să îmi țin și echilibrul, și telefonul, am scăpat pixul undeva pe bancheta din spate sau pe preș, nu-mi dau bine seama. După ce mi-am recăpătat echilibrul, am încercat să-l găsesc, dar n-am reușit. I-am spus că îmi pare rău, dar i-am rătăcit pixul. S-a întors enervat și m-a întrebat ce face el fără pix? (trecând peste faptul că îl auzisem spunând la telefon că asta e ultima lui cursă și că putea căuta pixul după ce coboram noi) M-am făcut roșie de jenă, și, împreună cu prietenul, am început să ridicăm preșurile ude și noroioase, și să băgăm lanterna mobilului în cele mai mici unghere ale banchetei.


Într-un final, negăsindu-l, prietenul meu i-a oferit unul dintre pixurile sale, un pix chiar elegant, aș putea spune. L-a primit bombănind. De ”Mulțumesc” nici nu s-a pus problema, deși, practic, nu-i furasem pixul, îl scăpasem tot în mașina lui. Mașină în care, timp de 45 de minute mă simțisem prizonieră, nu clientă. Când am ajuns la destinație și aproape ne-a aruncat din mașină, am oftat recunoscătoare. Cea mai oribilă cursă cu un taxi tocmai se încheiase iar eu nu aveam nici un ochi vânăt. În mod surprinzător, de altfel.

5 comentarii:

iulia spunea...

Ce zici de soferii de taxi care... in loc sa tina mainile pe volan le folosesc pt a ...explora diverse parti ale corpului? :D

Codruta spunea...

Locul I in topul taximetristilor mojici e ocupat de unul care isi taia unghiile la culoarea rosie a semaforului. Bine ca a fost drumul scurt si n-a reusit sa-si termine unghiile de la maini pe parcursul calatoriei noastre impreuna, altminteri se apuca si de cele de la picioare...

Ina spunea...

iulia,

ohooo, si cu unul din asta am avut o experienta de neuitat, dar imi rezum dreptul de a o povesti in "povesti cu soferi de taxi 2 sau 3" :)

codruta,

=)) inchipuie-ti urmatorul client cat a patimit!

Leah Lusch spunea...

Ooo Dumnezeule, dar ai avut rabdare, nu gluma! Eu as fi iesit din taxi una-doua. By the way, sper ca nu i-ai lasat bacsis. Pixul a fost mai mult decat suficient!

Ina spunea...

Leah Lush,

Rabdare ca rabdare, m-am gandit sa ies de un miliard de ori, dar nu puteam sa deschid portiera fara sa zgarii o alta masina. "Bara la bara" does little justice to our situation. Era bara la bara, usa la usa, luneta la parbriz, you get it. :)

Nu cred ca i-am lasat bacsis, poate 10 mii. Si da, pixul ala a fost total nemeritat.