Inozza

Ce mi-a adus Moş Nicolae

Cam de 4 ani (de când nu mai locuiesc cu ai mei) sărbătoarea de Moş Nicolae e un moment uşor penibil. În fiecare an i-am luat fostei mele colege de apartament un mic cadou. Fără să mă aştept ca gestul să fie reciproc, fireşte. Doar că această colegă avea obiceiul (foarte enervant!!) de a se lamenta a doua zi de mă făcea să regret că mi-a trecut prin cap să-i cumpăr ceva mic şi drăguţ. Dialogul din dimineaţa de 6 decembrie era, fără excepţie, următorul:

-Vaaaaaaai, Ina! Mi-ai luat ceva de Moş Nicolae!

-Ei, nu eu, Moşul...

-Vaaaaaaaaaai, dar eu nu ţi-am luat nimic ţie!

-E, fii serioasă!

-Vai, dar mă simt aşa de prost!

-N-ai de ce! Termină cu prostiile!

-Dar nu trebuia să-mi iei nimic!

-Dar nici nu ţi-am luat eu. A fost Moşul.

-Păi acuma trebuie să-ţi iau şi eu ceva...

-Băi, mă enervezi! Nu trebuie să-mi iei nimic!

-Păi cum să nu-ţi iau nimic dacă tu mi-ai luat! Vai, mă simt aşa de prost...nu trebuia să-mi iei..

De obicei de la a treia replică începeam să mă gândesc la metode rapide prin care mi-aş fi putut curma suferinţa. Tot ca o regulă, discuţia asta absurdă se încheia cu mine care îmi aminteam că trebuie să cobor până la magazin/duc gunoiul/plătesc netul/whatever doar să n-o mai aud.

Bineînţeles, în dimineaţa zilei de 7 decembrie găseam şi eu în ghete ceva menit să-mi arate că-i pare rău că nu mi-a luat nimic. Anul trecut am primit ultimul nr al revistei The One. Colega mi-a explicat că văzuse că aveam deja Elle şi Beau Monde şi nu ştia ce să-mi ia. Dacă aş fi rea, aş spune că din casă lipseau şi bureţi de vase (şi că m-aş fi bucurat mai mult de ei), dar nu vreau să-mi atrag bad karma. :D

În fine, nici noua colegă de apartament nu e mare fan al tradiţiei de Moş Nicolae, dar măcar a avut bunul-simţ să nu mă tortureze cu un discurs ticsit de lamentări. Plus că de data asta Moş Nicolae a ajuns mai devreme la mine (pe 6 seara), ceea ce e un mare progres. ;)

Cadoul pe care mi l-a adus adevăratul Moş Nicolae anul ăsta a fost, însă, de mii de ori mai frumos decât orice ar fi putut să-mi încapă în ghetuţe. Anul acesta, Moş Nicolae mi-a adus 3 ore de bucurie, de zâmbet, de lacrimi şterse pe furiş, de ţinut în mână mânuţe mici. După cum v-am spus, împreună cu colegii de la „Max”, echipa clubului C4 şi TVR Cultural, am fost în vizită la Centrul de plasament Pinochio 3.

Ştiu, o să mă acuzaţi că sunt rea, dar ce-am găsit acolo nu era ceea ce mă aşteptam. Am mai fost în multe centre de plasament (aveam unul chiar în curtea gimnaziului) şi copiii pe care i-am întâlnit acolo erau în marea lor majoritate rromi (nu sunt rasistă, dar asta e realitatea), destul de obraznici şi răi (se loveau unii pe alţii, îşi stricau jucăriile etc.). Copiii de la Pinochio 3, însă, m-au făcut să le urăsc părinţii din toată inima (ştiu că e post şi nu e frumos, dar nu m-am putut abţine).

Nu înţeleg cum cineva şi-ar putea abandona, vreodată, propriul copil. Cu atât mai mult mi se pare absurd când e vorba de un copil frumos ca un înger, cuminte, deştept, care arde de nerăbdare să-ţi arate ce a primit, să-ţi povestească ce a învăţat. Şi aşa sunt cei mai mulţi dintre copilaşii de acolo.

Micuţa Carmen (pe care o puteţi vedea în partea stângă a pozei de mai jos) a cucerit inimile tuturor adulţilor veniţi cu chipul ei de îngeraş, zulufii aurii şi rochiţa ei de prinţesă. Directoarea ne-a povestit că plânge mult pentru că îi este dor de mama şi de tata care au abandonat-o recent.

Cel mai trist în cazul ei, ca şi al multor alţi copilaşi de aici, e că nu poate fi dată spre adopţie, deoarece părinţii nu au decăzut total din drepturi. Cu alte cuvinte, sunt copiii care n-au mai fost vizitaţi de părinţi de 4 ani, care nu-şi mai aduc aminte cum arată aceştia, dar care nu pot fi adoptaţi pentru că părinţii se pot întoarce oricând să-şi ceară drepturile asupra lor. E trist şi nedrept.

În afară de păpuşa cu zulufi, m-a impresionat foarte mult un băieţel care mi-a spus că îl cheamă Nicolae şi m-a rugat să iau o ciocolăţică de ziua lui din pacheţelul pe care tocmai îl primise. A trebuit să mă întorc cu spatele pentru câteva clipe pentru că mi se strânsese un ciorchine de lacrimi în ochi.

Copiii au dansat, au spus poezii şi au cântat colinde, s-au bucurat de fiecare carte şi jucărie (unii au strâns hulpavi cărţile în braţe deşi nu ştiau să citească încă, dar le voiau pentru poze). Mai jos sunt câteva dintre sutele de poze făcute dar şi un link către un mic filmuleţ (de calitate puţin mai slabă, dar orişicât).

O să mă întorc acolo curând. Am făcut o promisiune. :)