Inozza

Remake, remake, dar să-l știm și noi

Fac ce fac zilele astea, și de fiecare dată când mă sui în vârful patului cu punga de popcorn sau Gummie Bären și mă pregătesc să mă delectez cu un film, dau peste un remake. Săptămâna trecută am vizionat Nights in Rodanthe (cu Richard Gere și Diane Lane) care seamănă atât de tare cu The Bridges of Madison County încât mă așeptam ca la finalul filmului Adrienne (personajul interpretat de Diane Lane) să-i arunce cenușa lui Paul (Richard Gere) de pe un pod.

Nu știu dacă ați văzut sau nu Podurile din Madison County (1995). Dacă n-ați făcut-o încă, vi-l recomand; e unul dintre cele mai sensibile filme de dragoste pe care l-am văzut vreodată. Dacă aș fi mai puțin pretențioasă, aș putea spune că dacă nu îl găsiți, vă puteți uita în schimb la remake-ul său din 2008, Nopți în Rodanthe. Doar că e ca și cum ai compara sucul de portocale 100% făcut în propria ta bucătărie cu Frutti Fresh.

Povestea, în mare, e aceeași: o femeie cu o existență monotonă, care și-a sacrificat personalitatea și visele pentru familie, se întâlnește cu un bărbat care (în puținul timp pe care îl au la dispoziție) o reînvață să trăiască. Doar că, oricât l-aș iubi eu în secret pe Richard Gere, (care în mintea mea e mereu Edward Lewis, venind cu limuzina sa albă pentru a o salva pe Vivian în Pretty Woman) în materie de love stories cred că ar trebui să se limiteze la comediile romantice. Cât despre diferența dintre forța și credibilitatea cu care o interpretează Meryl Streep pe gospodina Francesca și jocul Dianei Lane, where do I even start? E suficient să spun că Podurile din Madison County marchează momentul în care m-am îndrăgostit de Streep. Și da, pentru că nu-mi place să fac discriminări, am plâns deopotrivă la ambele filme, dar cu mai multă convingere la original. :D

Tot în aceeași idee de „hai să luăm un succes din 1995 și să-i facem un remake”, am dat săptămâna asta peste al doilea déjà-vu cinematografic. Iar povestea modului în care am ajuns să mă uit la acest film e și ea una simpatică. Navigând din click în click, am dat zilele trecute peste blogul unei pițipoance (și aici nu sunt malițioasă, fata se înscria în tiparul clasic și cred că she takes some kind of secret pleasure in it). N-am citit foarte mult, dar am dat peste un top de recomandări de filme făcut de ea. Pe primul loc, Wall-E, pe care individa îl numește cel mai bun film pe care l-a văzut vreodată. Am râs ce-am râs și am decis să fac un mic experiment. Să mă las pe mâinile ei și să vizionez un film dintre cele recomandate, fără a ști în prealabil nimic despre el. Așa că am luat a doua recomandare din listă (la care spunea că se apucase să plângă, dar a fost întreruptă de soneria mobilului). Filmul era Freedom Writers, și tot ce știam despre el când am început să-l vizionez era actrița principală: Hilary Swank.

După primele 5 minute de film (timp în care am avut parte de prima surpriză, în persoana McDreamy-ului Patrick Dempsey, hubba-hubba!!) știam deja că am un déjà-vu. Filmul la care mă uitam nu era altceva decât un remake după Dangerous Minds-ul din '95 cu Michelle Pfeiffer și memorabilul Gangster's Paradise a lui Coolio.

Aceeași profesoară fără experiență care nimerește într-o școală de delincvenți juvenili, aceiași elevi cu probleme de integrare în societate, aceleași tensiuni rasiale, (aproximativ) aceleași metode de a-i învăța toleranța și de a-i aduce pe calea cea bună.

Doar că, dacă Nights in Rodanthe nu numai că nu aduce nimic nou (mă rog, în afară de ocupația personajelor principale și cadrul de desfășurare al acțiunii, alături de alte câteva detalii insignifiante) față de originalul din 1995 (ba chiar îi insultă valoare, din punctul meu de vedere), Freedom Writers is definitely something else. În primul rând, are la bază o poveste adevărată. Și dacă reușiți să treceți (cu multă răbdare) peste primele 30-40 de minute ale filmului, în care nu vedem decât Dangerous Minds varianta 2007, o să vă aștepte o poveste plină de momente emoționante (yet not corny) și mai ales un sentiment de incredibil spirit booster, cum îl numea un comentator de pe imdb. Și aici, spre deosebire de calitatea net superioară a interpretării lui Meryl Streep față de cea a Dianei Lane, Hilary Swank nu numai că reușește să n-o imite pe Michelle Pfeiffer, dar, ajutată și de poveste, îi dă personajului său that extra something care te face să o îndrăgești iremediabil.

Concluzia acestei săptămâni remake-packed e simplă: Nights in Rodanthe e ok doar dacă ești PMS-ică și cauți un motiv să plângi (băieții să mă scuze aici), pe când Freedom Writers e un total must-see. Nu numai pentru că e o poveste adevărată, ci pentru că e o poveste adevărată care îți ajunge la suflet.