I might cost you your job

Daca esti barbat si te-ai intrebat vreodata de ce angajatorul nu a revenit cu un telefon dupa un interviu perfect, in care practic ti-a mancat din palma, problema ta s-ar putea sa poarte numele meu. :) Li s-a intamplat la doi tipi pana acum si sunt aproape sigura ca si altii o sa le urmeze. Dar sa vedem care e povestea din spatele acestei introduceri misterioase. :))

Acum vreun an, am insotit un prieten la o petrecere organizata de ambasadorul Italiei la Bucuresti. La mai putin de un minut dupa ce am intrat in incaperea unde se tinea petrecerea ne-a aparut in fata, din senin, un individ la vreo 40 de ani. Fara sa-mi arunce vreo privire, s-a prezentat prietenului meu si a inceput sa-l complimenteze in legatura cu alegerea lui vestimentara.

Tin minte ca spumegam in interior. Alesesem o rochita care consideram ca imi statea destul de bine, petrecusem mai bine de jumatate de ora printre farduri de pleoape si rujuri si alta jumatate de ora sa-mi aranjez parul si toate astea  pentru ce?! Ca prietenul meu, care-si aruncase pe el un sacou neglijent, sa atraga ca un magnet toate complimentele. Si inca de la alti barbati! Hmf! Si apoi a urmat iluminarea. Stai putin. Problema nu era eu. Eu eram ok. El era cel complimentat de un alt barbat. :)) Si adevarul e ca, uitandu-ma la curcubeul care ii strabatea fata, am realizat ca nu se simtea chiar flatat de atentia care i se acorda.

Asa ca ne-am petrecut toata seara facand turul platourilor si evitandu-l cu eleganta pe our gay friend, care parea sa ne urmareasca in fiecare incapere. La un moment dat, obositi de alergatura, ne-am asezat pe o canapea intr-o camera mai retrasa. Mare greseala. N-am apucat sa sorbim o gura de vin ca musafirul nedorit ni s-a materializat in fata.

Episodul 1: E scris in stele

O, ce coincidenta sa ne intalnim din nou! Vai, ce bine va sta impreuna! Sunteti cumva un cuplu? M-am uitat repede la fata chinuita a amicului meu si cu un zambet diabolic m-am grabit sa neg orice legatura amoroasa. M-am gandit eu c-o sa fie amuzant sa-l vad chinuindu-se sa se sustraga flirtului iminent. Stiti cum e aia cu cine sapa groapa altuia? Mda, cam asa si eu.

In mai putin de un minut lucrurile s-au intors cu 180 de grade si am realizat cu gura cascata ca centrul interesului sau toata seara nu fusese prietenul meu, ci eu. Era randul amicului meu sa se lase relaxat pe speteaza canapelei si sa se bucure de spectacolul penibilitatii mele. Si ce mai spectacol a urmat!

Individul din fata noastra era un expat italian fascinat de astrologie care si-a petrecut urmatoarea ora facandu-mi astrograma completa si explicandu-mi care sunt zodiile de care sunt atrasa si care e compatibilitatea mea (inclusiv sexuala) cu ele. La un moment dat, cu o expresie foarte ingenua, prietenul meu, care fusese ignorat complet de amicul italian, se ridica si spune ca merge la bar sa ia ceva de baut. Moment dupa care tot iadul libidinozitatii s-a dezlantuit.

Tipul a inceput sa-mi povesteasca cum m-a remarcat inca de cand am intrat in incapere pentru aerul meu aristocratic, ”din alta epoca”, si cum l-a chinuit ideea ca as fi impreuna cu cel care ma insotea. A continuat cu o descriere sumara a vilei lui din Sicilia (?) si a modului in care isi inchipuie el femeia ideala si cum aproape renuntase la ideea ca o mai poate gasi. Cand in poveste s-au insinuat sintagmele ”sotie moarta” si ”cerere in casatorie”, m-am grabit sa-mi caut mobilul. Prietenul meu disparuse de mai bine de jumatate de ora si ma lasase sa ma lichefiez de jena pe podeaua proaspat lacuita a ambasadei.

Long story short, am reusit sa plecam de acolo fara sa onorez invitatia la cina sau rugamintea de a ma lasa condusa acasa de soferul amicului cu astrogramele. Odata ajunsa acasa, i-am povestit prietenei mele, Ligia, totul despre intalnirea de gradul trei din acea seara. Ligia a fost mai interesata decat as fi banuit si m-a intrebat numele individului. Chiar si fara cartea de vizita pe care mi-o indesase in mana mai mult cu forta, n-aveam cum sa uit numele lui predestinat pentru maretie (combinatie de doua denumiri bovine). Ligiei i-a cazut fata. Tipul fusese cu o zi inainte la un interviu la firma ei de HR si tocmai urma sa fie contactat a doua zi pentru a i se oferi un job. Needless to say, prietenul nostru comun nu a mai primit niciun telefon.

Episodul II: Rufele murdare pe care nici Ariel nu le spala

Aseara a urmat episodul doi al acestei intamplari, cand Ligia mi-a povestit foarte incantat despre individul caruia ii luase interviu in acea zi: inteligent, cu un umor bine dozat, chipes, sarmant ce mai, angajatul ideal. :) Tot povestind noi asa, ne-am dat seama ca as intelege mai bine despre ce este vorba in propozitie daca as vedea o poza a tipului. Asa ca ii dam un Google search, in timp ce Ligia recunoaste amuzata ca, desi le verifica referintele intervievatilor ei, nu i-a mai cautat pe net pana acum.

Mda, intr-adevar, tipul nu arata deloc rau, dupa cum o demonstrau pozele de pe LinkedIn si Facebook. Cateva linkuri mai tarziu, insa, descopeream ca era acuzat de implicarea intr-un scandal sexual cu hostessele de la fosta firma la care lucrase. Alta cadere de fata a Ligiei. Alt telefon pe care cineva nu l-a mai primit.

Bineinteles ca persoana I din titlu nu se refera doar la mine, ci la oricine iti poate descoperi vrafurile de rufe murdare ivite intre copertile stralucitoare ale dosarului personal. In cazul  amicului cu compatibilitatile astrale si al celui cu hostesstele nemesisul am fost eu. Insa Ligia mai are multe prietene…

Ce puteti sa faceti (in afara sa evitati firma unde lucreaza Ligia)?

Sa nu uitati ca interviul nu e singurul moment in care trebuie sa va comportati exemplar. Tipa pe care o inghesuiti intr-un colt la o petrecere si o terorizati cu compatibilitatea care exista intre voi doi s-ar putea sa fie, de exemplu, cea mai buna prietena a intervievatoarei voastre din acea zi. Sau coafeza ei. Sau colega de aerobic. Intelegeti voi.

Sa nu postati pe retelele sociale poze care, daca ar fi puse pe masa in mijlocul interviului, v-ar face sa intrati in pamant de rusine cu tot cu referinte, CV si scrisoarea de motivatie.

Am pastrat cel mai bun si mai eficient sfat pentru final. Sunteti gata? Ei bine, iata: Sa nu fiti implicati in scandaluri sexuale cu hostesse. Sau in alte tipuri de scandaluri sexual. Sau in vreun scandal, de fapt.

Pentru ca daca o faceti si CV-ul vostru ajunge printr-un complex de imprejurari SF sub ochii cuiva care a citit postul asta, he or she will Google search you, all right. And this might cost you your job. 

Inozza in Hotcity

Puteti citi interviul care a aparut cu mine in Hotcity aici. A fost publicat ieri, cand aveam 23 de ani, dar am asteptat sa implinesc 24 ca sa vi-l arat. :)

PS: Pe o scara de la 1 la 10 cat de subtila sunt? :))

Cele 9 caiete

La mine in camera au locuit de-a lungul anilor 9 fete. Am dedus asta dupa cele 9 caiete pe care le-am gasit ascunse in diverse unghere ale bibliotecii.

Este greu de crezut ca, de-a lungul timpului, 9 fete atat de diferite au locuit in aceeasi camera, au vazut aceeasi strada cand s-au uitat pe geam, sau si-au luat micul-dejun la aceeasi masa. Si totusi, asta s-a intamplat.

Le-am deschis caietele cu sentimentul celui care stie ca face un sacrilegiu. Cu toate astea, ma gandesc ca daca le-au lasat in urma e pentru ca au vrut sa fie citite. Pentru ca au vrut ca fata care avea sa locuiasca in aceeasi camera, la ceva vreme dupa ele, sa le inteleaga.

Primul caiet e o agenda patrata cu sute de pagini roz si nu contine niciun cuvant, doar imagini. Cred ca e un fel de album de vise. Un amestec de decupaje si desene de ceasuri, design interior, destinatii care nu au inca nume pe harti, prajituri pufoase si rochii lungi si moi. Uneori sunt doar pagini roz. Banuiesc ca in acele momente fata n-a mai visat nimic. Sau poate ca tocmai atunci i s-au implinit visele. Nu stiu ce s-a intamplat cu ea, pana la urma. Imi place sa cred ca e undeva in lumea asta larga si isi traieste visele, nu le mai decupeaza.

Al doilea caiet e plin de cuvinte. Cuvinte usoare, cuvinte grele, cuvinte rotunde, cuvinte vagi sau exacte, cuvinte dureroase sau hilare. Cuvinte fara spatii intre ele, ca si cum i-ar fi fost teama ca, lasand spatii intre cuvinte, s-ar pierde pe sine in mijlocul lor. Nu stiu cine sunt prietenii ei, la ce filme se uita in noptile de insomnie sau cum isi petrecea dupa-amiezele de sambata. Caietul nu contine niciun element factual, nicio poveste, niciun personaj. Doar pagini intregi in care isi descompune si isi recompune sufletul labirintic in mii de bucati. Desi nu stiu ce culoare are parul ei, daca are nasul acvilin sau carn si nici cum isi tine bratele in timp ce merge, as recunoaste-o pe strada dintr-o mie de fete.

Al treilea caiet e un jurnal cu cheita. M-a amuzat faptul ca posesoarea lui s-a simtit protejata de lacatul in forma de inimioara. Mi-a luat treizeci de secunde sa-l deschid. Am folosit o agrafa. Are paginile numerotate si datate cuminte, ca si cum ar fi un caiet de teme acasa. Fata s-a straduit multa vreme sa noteze zilnic ceea ce deduc a fi cate 5 lucruri frumoase care i s-au intamplat in acea zi. Cateodata sunt mai multe de cinci, alteori sunt mai putine. Uneori, ca sa ajunga la minimul de cinci, scria “Mi-am cumparat un iaurt cu capsuni” sau “Am hranit ratele cu pufuleti si biscuiti Maia”. La un moment dat, a inceput sa manance tot mai mult iaurt cu capsuni. Apoi nu mai stiu ce s-a intamplat.

Al patrulea caiet e ca o galeata imensa cu cirese rosii si carnoase. Reconfortant. Indestulator. Delicios. Un caiet in care fiecare cuvant e un cuvant gras si fericit. In care frazele, citite in orice ordine si combinatie au aceeasi curgere molcoma. Are umplute vreo 10 pagini. Nici pana acum n-am inteles daca a fost un exercitiu obositor sau o revarsare de preaplin sufletesc. Fata cu cuvintele rotunde si fericite s-a oprit intr-o zi din scris, la fel de simplu cum a inceput. Imi imaginez ca si-a facut un balon din frazele usoare si perfecte si a disparut cu el dincolo de exosfera.

Al cincilea caiet nu are personaje, dar spune o poveste. Saptamani, luni si ani de zile povestiti de posesoarea lui prin unitati de masura. O lupta cu un dusman invizibil si, poate, inexistent. Batalii castigate, razboaie pierdute, strategii de lupta, scheme de atac, scheme de retragere. Si, la final, parasirea campului de lupta in aceeasi pozitie in care a intrat. Nu stiu daca a facut-o victorioasa sau infranta. Asta nu mai scrie.

Al saselea caiet contine liste ordonate si detaliate. Liste de cumparaturi care trebuie facute, liste de lucruri care trebuie reparate in casa, liste de carti care trebuie citite, liste de lucruri care trebuie returnate, liste de liste. Fata s-a oprit la un moment dat din ordonat realitatea cu bullet-uri si numere. Sunt curioasa daca si renuntarea la caietul cu liste a fost trecuta undeva pe o alta lista.

Al saptelea caiet este un caiet de reproduceri. O existenta reprezentata prin citatele celorlalti, scrise pe alocuri ilizibil, poate pe genunchi in autobuze, inainte de a fi date uitarii. O fata care a incercat sa se evaporeze in spatele imaginii altora despre ea, dar care a devenit solida tocmai prin selectarea si reproducerea acestor imagini. Un fel de lectura rasturnata, in oglinda. Ultima replica ii apartine, ca intr-un act de razbunare, ei insasi.

Al optulea caiet e, probabil, cel mai trist lucru pe care l-am lecturat vreodata. In el, o fata descrie cum moare ca intr-o infinita reluare, in mjlocul unei lumi ce isi urmeaza, neinduplecata, viata. In randurile caietului, fata povesteste cum, intr-o zi ca oricare alta, o rana deschisa s-a cascat in mijlocul ei. Rana pe care a purtat-o asa vulnerabila in plina strada, in mijlocul tuturor, fara sa o poata acoperi cu altceva decat cu mainile facute scut. Fata n-a mai scris intr-o buna zi nimic despre rana ei. Nu stiu daca rana s-a cascat intr-atat incat a inghitit-o cu totul sau, pur si simplu, s-a vindecat.

Al noualea caiet e o agenda clasica, cu intalniri si deadline-uri, cu planuri si remindere. Lecturandu-l, am vizualizat imaginea unei fete ordonate si precise, cu un scris la fel de sigur ca fluxul si refluxul. O fata atat de ocupata incat si-a planificat activitatile pe cadrane, grupe de importanta si urgenta si culori. O fata ale carei vorbe par solide, dure si serioase, ca niste cromlehuri. Scrisul in caiet a incetat intr-o buna zi cu un ultim reminder: “Sa nu uit sa imi iau un iaurt cu capsuni”.

Hainele iubitei

Pentru examenul de maine la Productia de Televiziune trebuie sa fac proiectul unei emisiuni TV. Am ales sa concep o emisiune despre street-art si interventii urbane 1. pentru ca, din cate stiu, nu exista asa ceva in grila romaneasca de programe si 2. pentru ca va fi distractiv sa lucrez la proiect.

Printre artistii stradali si performerii pe care vreau sa-i prezint (alaturi de Vlad Nanca, Irlo, Ciubi si Sinboy) se numara si Mircea Nicolae. Mircea, pe care l-am descoperit intamplator acum vreo 2 ani, face interventii urbane. Ce inseamna asta? Ca, la fel cum artistii stradali se folosesc de peretii cladirilor si de graffitti pentru a transmite mesaje, el se foloseste de diverse decoruri urbane, carora le confera un alt sens prin inscriptii, colaje, instalatii etc.

Majoritatea interventiilor lui imi dau un ciudat sentiment de bine, ca si cum, prin intermediul lor, mi-ar transmite o promisiune de normalitate. Exista una, insa, care m-a convins ca nu sunt ultima visatoare incurabila: cea cu numarul 60, „Calea Victoriei”.

Povestea acestei interventii e simpla si, pentru mine, foarte induiosatoare. Dupa doi ani de la despartirea de fosta iubita, Mircea inca ii mai pastra hainele. Si, pentru ca nu se indura sa le arunce, le-a inclus intr-o interventie artistica, in speranta ca ea, plecata pe alt continent, va afla de gestul lui. A descoperit un magazin abandonat pe Calea Victoriei, caruia i-a spart lacatul cu cateva zile inainte de Craciunul din 2007. Dupa ce a pus propriul lacat pe usa, au urmat cateva zile in care a raschetat afisele din vitrina pana i-au inghetat maineile, a vopsit ramele magazinului si apoi a pictat firma, intr-o frumoasa si parca infantila caligrafie.

A doua zi de Craciun a pus hainele iubitei si textele explicative in vitrina, a ridicat firma si a pictat „inchis” pe manerul usii. Interventia a „trait” doar jumatate de ora, pentru ca, alarmati de paznicii blocului, au aparut politistii, care au demontat tot. A primit o amenda de 2 milioane, dar l-au lasat sa faca o poza cu rezultatul final.

Magazinul „Hainele iubitei” este acum un alt magazin parasit printre sutele care exista in Bucuresti. Singurul lucru care mai pastreaza amprenta lui Mircea e cuvantul „inchis”, pictat pe usa.

Inainte

Dupa

Acum

Mai multe despre interventie puteti citi aici. Va recomand sa cititi si explicatiile care au insotit hainele, spun o poveste minunata.

Ma intorc la proiectul meu acum, dar va las sa va imprieteniti si cu alte interventii de-ale lui Mircea:

16. la masute
26. ginecologie
42. magazin

62. biserica demolata
71. jurnal
74. chec
88. un cuvant

Curves ahead!

Am inceput noul an plina de entuziasm. Cred ca, daca suntem foarte norocoase, fetelor, 2010 poate fi anul mult-asteptatei reveniri la normal in ceea ce priveste acceptarea corpului uman, flaws and all.

Speranta asta mi-a fost data de revista Marie Claire, editia de Australia, pe a carei coperta de februarie troneaza un model – ATENTIE!-  ne-fotosopat.

E adevarat, tipa nu e your regular model, ci Jennifer Hawkins, Miss Univers 2004. Orisicat. Faptul ca poti sa vezi cutele pe care i le face pielea, minorele imperfectiuni sau venele mai proeminente o face mai umana. A se vedea, in antiteza, una dintre reclamele Madonnei pentru Louis Vuitton, in care cantareata pare ca tocmai a coborat dintr-o farfurie zburatoare (sau ca urmeaza sa se urce intr-una).

Sperantele mele pentru un 2010 in care vom ajunge sa celebram normalitatea mi-au fost alimentate de revista V Magazine. Ultimul ei numar, aparut azi la chisocurile de ziare americane si denumit, sugestiv, “Size Issue”, contine un pictorial cu fotomodele plus-size, care arata incredibil de bine (inclusiv nuduri)!

Mai multe imagini din pictorial puteti vedea aici.

Cei de la V Magazine au mai facut un alt pictorial simpatic (One Size Fits All), in care puteti vedea cum aceleasi haine li se potrivesc atat unui model semi-scheletic, cat si unuia cu forme.

Thoughts? :)

Poveste de speriat bursantii

Am citit recent pe blogul lui Vlad Petreanu despre experienta nefericita a unor prieteni de-ai lui cu filmul Avatar la IMAX Cotroceni. Povestea pe scurt e urmatoarea: filmul a inceput cu o ora mai tarziu si primele 20 de minute a rulat fara subtitrare, iar cand a aparut subtitrarea, acesta era 2D nu 3D ca filmul, facand imposibila urmarirea lor simultan. Din cei 300-400 de oameni care au vizionat filmul, doar vreo 7-8 au “indraznit” sa ceara explicatii la final pentru conditiile proaste in care au urmarit filmul. Bineinteles ca n-au primit nicio explicatie si au fost tratati cu neprofesionalism, dar important e ca si-au cerut drepturile.

In urmatoarele zile voi depune o plangere in premiera: prima plangere din viata mea si (probabil) prima plangere primita de Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucuresti pentru incompetenta angajatilor sai.

Iata si povestea stiintifico-fantastica a evenimentelor care m-au adus in aceasta postura.

Episodul 1: Sase, Doamne, si toti opt

Stiam de la sfarsitul anului trecut scolar ca am cea mai mare medie de la specializarea mea, asa ca nu am asteptat listele de burse emotionata. Cand listele au aparut in luna noiembrie, insa, am descoperit ca nu figuram pe ele. Cum nu figura niciun alt coleg de la specializarea mea, de altfel.  Am numarat pe degete (cum obisnuiesc atunci cand simt ca situatia ma depaseste): 1, 2, 3, 4, 5 specializari, dar 8 burse?! Si nimeni de la specializarea mea n-a obtinut una? Am pus mana pe telefon.

-    Buna ziua, sunt...alea alea. Am obervat ca sunt burse doar pentru 5 specializari la masterat. Stiti cumva de ce?

De la celalalt capat al firului, secretara, vizibil iritata ca o deranjez (se antrena probabil pentru campionatele mondiale de Solitaire), imi raspunde rastit:

-    Sunt 6 specializari si 6 burse, n-ai vazut bine!
-    Va asigur ca sunt doar 5 specializari si 8 burse. Va spun pentru ca trebuia sa fiu si eu pe lista, dar nu sunt.
-    Pai, poate e un coleg de-al tau.
-    Nu e, am verificat deja. De la specializarea mea nu este nimeni.
-    N-are cum.

Cum sa-i raspund la un argument atat de convingator? Ii multumesc politicos, inchid telefonul si imi sacrific pauza de pranz sa dau o fuga pana la facultate si sa rezolv situatia asta demna de Dosarele X.

M-am inselat daca am crezut ca fata in fata secretara va fi mai comunicativa sau mai politicoasa, de altfel. Ii spun ca am vorbit adineaori cu ea si ca vreau sa inteleg ce se intampla cu gaura neagra care e lista de bursanti.

-    Uitati, daca deschideti putin site-ul etajul6.ro, va pot arata ca sunt 8 bursanti, dar niciunul de la specializarea mea.

S-a uitat la mine cu o sila nesfarsita si mi-a spus ca o fac sa-si piarda timpul. Am insistat ca ar dura maximum 2 minute. Am reusit s-o conving cu un singur argument:

-    Doamna, daca deschideti site-ul si sunt 6 specializari si nu 5, cum va spun eu, ies pe usa asta si nu ma mai vedeti deloc pana termin facultatea!

Ceva in promisiunea de a-si putea dedica mai mult timp pregatirii pentru mondialele de Solitaire celorlalte sarcini profesionale, a convins-o. A deschis site-ul. A mormait si a batut cu unghiile in birou tot timpul cat s-a incarcat. Ca nu vad ce greu merge? Ca ea are treaba, nu poate sa piarda timpul. Vizibil neimpresionata de demonstratiile ei actoricesti, m-am aplecat peste birou si i-am indicat cu aratatorul pe monitor: 8 bursanti – 5 specializari. Nu e chiar algebra vectoriala.

-    Da. Nu stiu ce s-a intamplat, mi-a raspuns.
-    Si nu putem verifica in catalog? ii sugerez eu solutia atat de putin evidenta.

Verificam catalogul si descoperim ca monstrul din Loch Ness e, de fapt, o cizma de cauciuc gaurita.

-    Da, acum mi-am amintit, voi sunteti specializarea neincheiata la marketing pe semestrul I. N-am primit nici pana in ziua de azi catalogul de la profesorul vostru!

Ok, trebuie sa remediem situatia, ma gandesc eu. Bursa ca bursa, dar am si colegii de la pre-Bologna care absolvesc in 2 luni si o sa se trezeasca ca nu se pot inscrie la dizertatie, cu medii neincheiate. Cer numarul de telefon al profesorului. Nu se poate. Ce pot sa fac? Sa vorbesc cu profesoara care e responsabilul nostru de an. Bun. Numarul ei de telefon? Bineinteles ca nu se poate.

Fac rost, dupa alte zece telefoane, de numarul profesoarei, pe care o anunt de situatie, si de cel al profesorului. Il rog sa trimita catalogul la secretariat, sa ne poata incheia secretarele situatia pe anul trecut. Omul imi marturiseste exasperat ca l-a trimis de 3 ori dar ca secretarele tot spun ca nu l-au primit. Imi trece razant prin cap prima banuiala de incompetenta, dar decid ca nu e bine sa ma pripesc. Il rog frumos sa vina personal cu catalogul si ma ofer sa-i platesc taxiul. Imi promite ca vine a doua zi.

A doua zi, ca o mama suspicioasa, sun la secretariat sa vad daca mi-a venit progenitura la scoala sau o arde aiurea. Profesorul nu venise. Il sun si imi promite sa-mi dea catalogul pe mail. De data asta chiar se tine de cuvant si il trimit la secretariat cu responsabilul de an in cc, just in case. Zambesc usurata, primesc multumiri din partea colegilor si consider povestea incheiata.

Episodul 2: Probleme impersonale

Ajung apoi peste alte cateva zile la secretariat, sa-mi rezolv niste treburi si, chiar inainte sa ies pe usa, intreb zambind:

- S-a rezolvat problema cu catalogul nostru, nu? Presupun ca zilele astea se va publica si noua lista cu burse?
- Nu eu ma ocup de asta, imi spune secretara intepata.

Nu. Bineinteles ca nu.

-    Si imi puteti spune cine se ocupa?
-    Doamna prodecan.
-    Pai si nu i-ati semnalat ca au aparut modificari si ca trebuie schimbata lista? o intreb eu naiva.
-    Nu.
-    De ce?
-    Nu e problema mea.
-    Nu e problema dumneavoastra? ii raspunde ca un ecou vocea mea incredula.
-    Da, nu e o problema care ma priveste personal.

Raman muta de mirare. Tampita. Interzisa. Putea sa-mi raspunda orice, inclusiv ce cupa are la sutien, si tot nu m-ar fi socat atat. Nu reusesc sa formulez mental un raspuns care sa nu jigneasca, prin comparatie, bovinele adecvat asa ca astept cateva secunde pana nu-mi mai bubuie capul de nervi.

-    Pai in cazul asta, care problema a studentilor sau a facultatii asteia va priveste personal?

Am mai schimbat cateva astfel de replici ireale si mi-a spus intr-un final sa ma adresez prodecanului. Am salutat si am iesit, inca prostita de atitudinea cu care am fost abordata. Din usa, am auzit-o pe cealalta secretara maimutarindu-mi vocea: “Nu e problema dumneavoastra?”. Am zambit: era unicul final potrivit acestui episod dintr-un film cu prosti.

Am scris in aceeasi zi un mail doamnei prodecan si am fost asigurata ca situatia s-a rezolvat. Din nou, cu o naivitate demna de Scufita Rosie, mi-am permis sa zambesc usurata.

Episodul 4: In care povestea continua

In decembrie, apare pe site stirea ca vin bursele. Cei fara card sunt rugati sa le ridice de la facultate, cei cu card, logic, de pe card. Am card facut de facultate de 4 ani si de tot atata timp primesc bursa pe el. Astept. Si astept. Si astept. Cand vad ca bursa nu apare si pace, sun la deja binecunoscutul secretariat.

-    Stiti, trebuia sa primesc bursa, inca n-am primit-o. S-a intamplat ceva de e intarzierea asta?

Secretara pufneste si se gandeste, probabil, ca in ritmul asta n-o sa ajunga veci nici macar vice-campioana mondiala la Solitaire. Verifica lista si se rasteste:

-    Da’ tu de ce n-ai venit sa-ti ridici bursa cand am spus noi? Ca am pus pe site!
-    Da, dar acolo scria de studentii fara card!
-    Pai, da!
-    Dar eu am card.
-    La mine scrie ca n-ai.
-    Va asigur ca am.

Intr-un final am convins-o ca il am, dar ce folos? Banii fusesera trimisi inapoi la Universitate.

-    Suna la Serviciul Social, m-a mai sfatuit secretara inainte sa se intoarca la partida abandonata in pripa treburi evident mai importante.

Sun.

-    Buna ziua, sunt studenta la masterat la FJSC, in anul II, la specialiatea X, ar trebui sa primesc o bursa de studii, a aparut o incurcatura etc.

Secretara de la Universitate era cel putin la fel de frustrata de incompetenta secretarelor de la FJSC. Se pare ca acestea ii trimisesera o lista, apoi o adnotare scrisa la acea lista, apoi o adnotare telefonica la adnotarea scrisa la lista initiala. Si ea avea acum liste si listute cu modificari si modificari ale modificarilor.

Asa ca mi-am petrecut urmatoarele 15 minute ascultand in telefon cum tranteste dosare, cauta nume, bombaneste, verifica burse, iar bombaneste. Intr-un final, cand imi pierdusem orice speranta, o aud ca izbucneste:

- Dar de ce nu mi-ai spus ca esti in anul I, nu II? Ca m-ai fi scapat de atata cautatura!
- Dar nu sunt in anul I, sunt in anul II, ingan eu stins.

- Pe lista mea esti trecuta in anul I! Si ia uita, ma pui sa caut cai verzi pe pereti la burse de studii, cand tu iei sociala! mai spune femeia exasperata.
-Doamna, e imposibil sa primesc sociala. N-am depus niciun dosar, parintii mei castiga ambii peste salariul mediu, n-as avea nicio sansa sa primesc o bursa sociala.

Si uite ca tocmai primisem. Ca un om care castiga la loto fara sa joace. E drept, in cazul meu nu era vorba de castig, ci de pierdere. Bursa de studii pentru primul semestru e putin peste 8 milioane, cea sociala 6, mi-a explicat doamna de la Serviciul Social al Universitatii. Asa ca greseala secretarei mele m-ar fi costat 2 milioane. Si partea amuzanta e ca, daca mi-ar fi pus banii pe card, cum ar fi trebuit, n-as fi sesizat. Presupun ca toata incompetenta spre bine, nu?

N-are rost sa va spun ca, tocmai in pragul Sarbatorilor, cand aveam nevoie mai mare de bani, nu i-am primit. Mi s-a spus sa revin cu un telefon dupa 10 ianuarie si sa vin sa depun o cerere de reordonantare, sa ma treaca de la social la studii. Ma gandeam doar ca daca in locul meu era un student sarac, care ar fi avut nevoie de banii aia nu sa cumpere cadouri, ci sa cumpere mancare, situatia ar fi fost chiar trista. Asa a fost doar frustranta. Foarte frustranta.

Si iata-ma saptamana asta, trezita cu noaptea in cap, sa fiu la Serviciul Social la 8 dimineata si sa depun cererea de reordonantare, ca apoi sa alerg la serviciu.

Si asta doar pentru ca secretara responsabila de anul meu la masterat e de o incompetenta crasa. M-am gandit sa nu intreprind nimic in acest sens, in ciuda muntilor de nervi pe care comportamentul ei sub orice critica mi i-au facut. Si asta nu pentru ca as fi comoda, ci pentru ca sunt realista: plangerea mea nu va avea probabil niciun efect. Si totusi trebuie sa fac ceva, pentru ca, in opinia mea, daca raman pasiva, nu mai am niciun drept sa ma plang pe viitor.

Pana una alta, sa ma fereasca Dumnezeu de burse de-acum incolo, ca de restante ma feresc eu.

La multi ani, Lily Allen!

Lily Allen implineste azi doi ani. Pentru ca mi-e greu sa spun in cuvinte ce inseamna ea pentru mine, am facut un mic album aniversar. Pozele sunt ale mele, comentariile ale ei. Speram sa va placa :)

Happy B-Day, Lily Allen!

View more presentations from Inozza.

Mic ghid de cumparaturi pentru barbati

Pentru ca nimeni nu ii invata la scoala ce vor femeile.

Pentru ca urmeaza cateva luni grele pentru ei.
Pentru ca m-am saturat sa primesc intrebari disperate din partea prietenilor mei.
Si pentru ca, intre noi fie vorba, nici femeile nu stiu ce vor. :))

Avem o prietena, cum procedam?

Mai avem putin pana la Marea Zi: aniversarea ei, Sf. Valentin, 8 martie, 1 iunie, ziua ei onomastica etc. Prietena sa avem, ca motive sa o sarbatorim sunt destule. :) Daca suntem impreuna cu fata respectiva de suficient timp incat sa-i cunoastem gusturile si pasiunile, atunci neindoielnic ii luam ceva care sa-i arate asta si, in plus, ca suntem in stare de orice sa o vedem fericita. S-ar putea sa fie un autograf de la scriitorul ei preferat (stiu pe cineva care l-a obtinut de la un autor international, nu e imposibil), o cutie muzicala care sa-i completeze colectia, un pick-up si discurile pe care le asculta cand era mica, un aparat de facut vata pe bat…the sky is the limit.

Sfaturile de mai jos, insa, sunt pentru relatiile de cateva luni, in care cei doi nu se cunosc suficient de bine si unde gasirea cadoului perfect pentru Ea devine motiv de nopti nedormite.

Sa o luam cu the basics. In primul rand NU ii luam:

Flori si atat. Ai putea la fel de bine sa-i spui ca ai aflat de ziua ei din statusul de pe mess, alaturi de ceilalti 300 de oameni din lista ei. Si ar putea foarte bine ca asta sa fie adevarul.
Exceptie: Daca florile ei preferate sunt lalelele si ziua ei e in noiembrie. Intelegi tu.

Parfum, daca nu stii EXACT care e parfumul ei preferat. Asta e pe principiul ce tie nu-ti place... In nici un caz nu te duci la o parfumerie stiind despre denumirea parfumului respectiv doar ca include cuvantul “L’Eau”. Ai fi uimit sa afli cate indeplinesc criteriul asta. In plus, L’eau par Kenzo e total diferit de L’eau Ambree de la Prada, care nu seamana deloc cu L’eau d’Issey de la Issey Miyake, care la randul lui n-are nimic de-a face cu L’eau The One de la D&G…si tot asa. E ca si cand ea ti-ar darui toata un zambet discografia completa a lui James Morrison si tu esti fan Jim Morrison.

Ursuleti. Mesajul pe care i-l transmiti e: “Nu prea stiu exact ce-ti place, dar e pufos, are ochii mari si e roz. Nu asta vor TOATE fetele?”
Exceptie: Daca are intr-adevar acasa o camera plina cu chestii pufoase cu ochii mari sau se extaziaza in fata lor in magazine. Momentele in care ea se extaziaza in fata a ceva trebuie memorate, de regula. Te vor scoate din impas cand esti in pana de inspiratie. Sper doar sa ai o memorie fotografica buna si destula pelicula. ;)

Care e Regula de Aur?

Regula de Aur e, bineinteles, ca toate regulile de aur, o mare platitudine: Ea e unica si la fel trebuie sa fie si cadoul (sau macar pe aproape). :) Si da, fetele apreciaza din plin efortul depus, altul decat cel de natura financiara. Asa ca, hai sa vedem cu ce/cum o putem surprinde:

Bijuteriile sunt o mare slabiciune a oricarei fete. Nu le luam insa de la Magazinul Unirea, de la Melli Melo sau de la un butic unde toate seamana intre ele. Orienteaza-te, in schimb, pe ceva hand-made, ca tot se poarta. N-o sa-i iei insa o pereche de cercei la 10 lei de la tarabe. Vrei ceva hand-made, dar nu o chestie mainstream, ci unica, la fel ca ea. Tine minte Regula de Aur. ;)

Norocul tau e ca au aparut tot felul de tineri designeri care produc bijuterii cu adevarat interesante si pe care le vand la preturi foarte accesibile.

Un exemplu e Virginia Toma, care are si un blog. Daca prietena ta e genul indie-vintage-something, you, my friend, have hit the jackpot. Cateva dintre bijuteriile ei unicat care mi se par foarte interesante sunt mai jos (da, exista o obsesie pentru o fata pisi-forma :) )






Marele dezavantaj e ca, fiind unicat, produsele nu vor fi reproduse. Asa ca ai face bine sa fii atent la noile aparitii cu ceva vreme inainte de ziua ei (si nu, “cu trei zile inainte” nu se inscrie in categoria “ceva vreme inainte”).

Daca prietena ta este mai mult genul punk, dar cu accente feminine, s-ar putea sa-i placa cateva dintre creatiile Agatei Sacelean, pe care le gasesti pe blogul agat-art.blogspot.com. Mai jos am selectat cateva exemple:



De asemenea, Agata face si niste brose foarte chic.



Partea buna (sau rea, depinde de perspectiva) e ca, spre diferenta de Virginia Toma, Agata nu are doar piese unicat, dar unele sunt in serie limitata. Daca mai arunci un ochi pe blogul ei cu ceva timp inainte de Marele Eveniment, ai sansa sa gasesti ceva ce i-ar placea.

Daca fata e genul de diva diafana care iubeste pietrele (altele decat cele de pavaj), ai noroc pentru ca stiu pe cineva care te poate ajuta. :) Bineinteles, poti oricand comanda cristale Swarovski direct de la mama lor, dar asta doar daca nu gasesti o intrebuintare mai buna pentru cateva sute de euro.

Recomandarea mea e Florina Erimescu, care face cateva bijuterii cu adevarat speciale din cristale si perle Swarovski si, mai mult decat atat, lucreaza la comanda. Iar preturile sunt foarte, foarte accesibile. Tu iti alegi pietrele si genul de bijuterie dorita si ea iti creeaza o bijuterie unica care sa i se potriveasca perfect iubitei tale, din materiale comandate special din Franta.

Site-ul pe care poti gasi bijuteriile Florinei este Josephine, iar mai jos poti vedea o mica selectie din creatiile ei.




Un cadou nu trebuie sa conste neaparat intr-un obiect, insa. O experienta mi se pare ceva mult mai memorabil.

Du-o la Observatorul astronomic daca e noapte cu luna plina si ea e pasionata de astronomie, sau pur si simplu o romantica incurabila. Ia cu voi un termos cu ceai fierbinte si o patura pufoasa si bucurati-va de o seara cozy, dar speciala.

Sau, daca stii ca e iubitoare de ritualuri de infrumusetare, fa-i cadou un voucher pentru o zi la spa. Poate fi un pic mai costisitor (315 ron cu pret promotional la spa moments, mai gasesti si la magnolia spa, de exemplu), dar ii vei face o surpriza foarte placuta. Daca nu vrei sa-si petreaca ziua departe de tine, sunt terapii de spa speciale pentru cupluri (vreo 650 de ron la spa moments), desi nu stiu cat se dau barbatii in vant dupa ele. :)

O varianta mai altruista, dar care iti va obtine un surplus de puncte este sa ii oferi un spa party, pentru ea si prietenele ei. Aici nu stiu care sunt preturile, dar ambele site-uri pe care m-am uitat iti promit o oferta personalizata. Fetele se vor bucura de ritualuri de infrumusetare si mici gustari, iar tu te vei bucura de o imagine extrem de favorabila. ;)

Si daca tot vorbim de momente cu adevarat memorabile, am o sugestie that will literally rock her world. Inchiriaza o sala de cinema numai pentru voi doi. Ideea asta mi-a venit cand o prietena m-a rugat sa-i dau o sugestie pentru aniversarea ei si a iubitului ei. Ce decizi sa urmariti aproape ca nu mai conteaza: fie ca e un film cu voi (montat din filmele cu vacantele sau momentele voastre speciale), fie ca e filmul ei preferat (daca e Jeux d’Enfants, cu atat mai bine), efectul e garantat.

M-am interesat si am descoperit ca The Light Cinema din Liberty Mall ofera sali spre inchiriere pentru vizionari private. De pret nu stiu, dar dupa un calcul sumar ar trebui sa fie aproximativ 200 de euro. Bineinteles, daca alegi sa inchiriezi cea mai mica sala, intr-o zi a saptamanii si la o ora mai putin populare, sunt convinsa ca poti obtine un discount.

Am pastrat pentru final ceea ce, in my top favorite gifts e situat foarte sus. Hand-made gifts, unde mainile cu pricina sa fie ale tale. :) Am o prietena care a primit anul acesta de Craciun o pictura facuta de iubitul ei. Si nu, pentru aceia dintre voi care se pregateau sa vocifereze ca ei n-au terminat Artele, el nu e pictor.

Daca nu ai incredere in talentul tau la desen, poti oricand sa faci un colaj din poze cu voi, bilete de avion/tren/muzeu unde ati fost impreuna, plus alte cateva imagini sugestive si sa-l inramezi super-dragut.

Mai exista varianta in care faci o imagine mozaic, din sutele sau miile de imagini pe care le aveti cu voi doi. Gasesti foarte multe aplicatii gratuite pentru crearea de imagini-mozaic online, de exemplu click7.org. Nu-ti ramane decat sa inramezi rezultatul muncii tale si sa i-l oferi. O sa-l tina minte cu siguranta.

Sau, daca te descurci mai bine la capitolul cuvinte scrie-i o poezie, o poveste sau chiar un mini-scenariu de film. Va avea un success nebun. Iti spun din experienta. :)

Acum ca am parcurs acest mic (dar util, cred eu) ghid de orientare in jungla care este alegerea cadoului perfect pentru Ea, sper ca te-am ajutat sa vezi luminita din spatele hatisului de liane.

Ce mai spui acum de un ursulet pufos si un buchet de trandafiri rosii?

PS: Fetelor, in pur sprijin de intr-ajutorare reciproca, poate povestiti in comentarii ce cadouri memorabile ati primit de la baieti sau, eventual, care ar fi cadoul ideal pentru voi, pe care nu l-ati primit inca. :)

Despre semnale

Avertisment: Acest text nu e lung, este urias. Cititi-l pe fragmente sau nu-l mai cititi deloc. :)

Semnalele sunt conventii create sa ne simplifice existenta. Aceasta definitie e valabila doar pentru cele uzuale si universale, bineinteles. Cat despre semnalele verbale sau non-verbale transmise de unul dintre sexe catre celalalt, ei bine, fostul presedinte Bush a spus-o cel mai bine "This foreign policy stuff is a little frustrating." Dar sa o luam cu inceputul. :)

Invatam diferitele semnale inca de mici sau pe parcursul vietii si deducem, din observatie sau din experienta, cum ar trebui sa reactionam la fiecare dintre ele. Lumina rosie de la semafor, de exemplu. Daca nu suntem daltonisti, stim ca atunci cand e rosu nu e momentul sa ne apucam de pedalat sau de apasat acceleratia. Un exemplu similar e sunetul pistolului de la inceputul unei curse de atletism. Din experienta, ne asteptam sa-i vedem pe atleti pornind in cursa si nu cazand in genunchi cu mainile la ceafa, cum este considerat normal in alte situatii care implica sunete de arma.

O chestiune de interpretare

Bineinteles, se intampla uneori ca si cele mai clare si uzuale semnale sa fie gresit interpretate. Un exemplu simpatic in acest sens este o poveste pe care am citit-o recent si care a fost relatata de un marinar american in revista Institutului Naval American, "Proceedings":

“Doua vase de razboi, ce faceau parte din escadronul de antrenament, petrecusera cateva zile de manevra pe o mare furtunoasa. Eram de serviciu pe vasul de comanda, de cart, pe punte, la caderea noptii. Vizibilitatea fiind proasta din cauza paclei, pe alocuri compacta, capitanul a ramas pe punte pentru a supraveghea toate activitatile. Putin dupa inserat, omul de la postul de observatie raporta: ”Lumina la tribord.”
- E fixa sau se misca inspre pupa? striga capitanul.
De la postul de obervatie veni raspunsul: ”Fixa, domnule capitan.”
Capitanul comanda semnalizatorului: ”Semnalizeaza vasului: ne aflam pe un curs de coliziune, e de dorit sa schimbati cursul cu 20 de grade.”
Semnalul de raspuns suna: “E de dorit ca voi sa schimbati cursul cu 20 de grade.”
Capitanul ordona: “Transmite: sunt capitan, schimbati cursul cu 20 de grade.”
“Sunt marinar clasa a doua”, veni replica. “Ati face bine sa schimbati voi cursul cu 20 de grade.”
Capitanul face spume la gura. Scuipa: “Transmite: Sunt un vas de razboi. Schimbati cursul cu 20 de grade.”
Articulat in flash-uri de lumina, raspunsul sosi indata: “Sunt un far.”
Am schimbat cursul.”

Daca aceasta confuzie este o exceptie in ceea ce priveste utilizarea conventionala a semnalelor, ea devine o adevarata regula in materie de relatii. Nutresc insa o convingere puternica ca lucrurile nu au stat intotdeauna asa.

Pe vremea cand barbatii erau nevoiti sa omoare ei insisi mancarea pe care o puneau pe masa (“masa” fiind folosita aici cu sensul figurat) si cand blanurile erau purtate cu mandrie de reprezentantii sexului puternic (altii in afara de Puff Diddy si Fizz), semnalele transmise catre sexul opus erau mai clare decat cristalele Swarovski.

O altoire usoara cu bata pe spinarea femeii sau trantirea unui ciolan proaspat de Zygomaturus in fata intrarii pesterii ei erau indicatori suficienti ai afectiunii masculului si nu mai trebuiau insotiti de alte explicatii.

Chiar si mai tarziu, cand au aparut textilele si modalitatile de obtinere a hranei s-au diversificat, masculii au emis semnale foarte clare. In Orient, nefericita era rapita din Serai pe spinarea unei martoage, in Occident afectiunea i se demonstra daramand cetati in numele ei si apoi, odata cu rafinarea armelor, prin dueluri pe viata si pe moarte (mai mult pe moarte, daca stam sa ne gandim bine). Indiferent de parerea reprezentantei sexului frumos si destept despre manifestarea masculului, semnalul acestuia era evident.

Complicatii

Apoi au aparut radioul, televizorul si Marylin Manson si, vorba bunicii mele, oamenii s-au stricat. :) De fapt, semnale cu claritatea celor preistorice se mai transmit si astazi, dar numai la o anumita varsta. Mi-au trebuit multe luni si cateva sute de vanatai si fire smulse din codite sa realizez ca Gabi, baiatul care ma facea una cu peretii in grupa mijlocie, ma placea. Si, de fapt, n-am realizat-o eu, ci mi-a explicat-o bunicul, dupa o lunga serie de altercatii cu violentul meu admirator, care se incheiau mereu cu deformarea ochelarilor lui si aruncarea ghiozdanului meu peste diferite garduri.

Din pacate, insa, odata cu trecerea in clasele primare (ca sa nu mai pomenesc de liceu, facultate si anii de dupa), lucrurile in materie de semnale incep sa se complice inexplicabil si de nepermis.

Pentru ca apoi iti cere sau nu iti cere numarul de telefon, te suna sau nu te suna, iti trimite sau nu un anumit SMS sau MMS, iti da sau nu add pe facebook, iti lasa sau nu commenturi pe wall, te urmareste sau nu te urmareste pe twitter, te scoate in oras in cutare sau cutare local sau intarzie sa te scoata, alege cutare sau cutare film - alegere care transmite si ea un anumit mesaj - ca sa nu mai spun nimic despre tipul de varianta (2D, 3D sau 4 D) in care vrea sa urmariti pelicula etc. Nu spun ca semnalele nu pot fi la fel de haotice si de halucinante si din partea purtatoarelor de doi cromozomi X, dar fiind eu insami una dintre ele, asta ma preocupa mai putin. :)

Postmodernismul in scoala de seductie

Si, pentru ca lucrurile nu erau si asa destul de complicate, apar unii reprezentanti new wave ai Scolii de Seductie, cum este Alex David, si semnalele se pierd mai ceva ca cele de la retelele mobile in noaptea de Revelion. Cine este Alex David si care este aceasta credinta nou-propovaduita printre masculi de Scoala de Seductie, va veti intreba. Ei bine, l-am descoperit pe acest mic guru prin intermediul fratelui meu, aflat la varsta definirii identitatii sale masculine. Astfel, in vacanta de Craciun, fratele meu a introdus alarmant de multe enunturi prin formula “Alex David zice ca…” sau “Alex David nu crede ca…”.

Asa ca, impinsa de curiozitate, am intrat pe blogul de cultura masculina Fii Barbat, unde Alex David este colaborator, incercand se descopar cat de neagra va fi situatia pentru urmasele mele, odata ce masculii in formare din ziua de azi isi vor insusi noile repere. Ce am descoperit, mai jos.

Daca faceti parte din generatia cu idei perimate din care fac eu parte, s-ar putea sa credeti ca o fata poate fi invitata in oras printr-o formula de genul “Sambata esti ocupata? Ce-ai zice sa iesim in oras?”. Ei bine, cu riscul sa-l plagiez pe fratele meu, Alex David zice ca…nici pe departe. :)) Ca sa n-o lasi sa faca “alegeri dramatice pentru tine” (traducere= ca orgoliul tau de mascul sa nu fie ranit de un posibil refuz), Alex David zice ca :) “Ii spui pe tonul cel mai obisnuit cu putinta: “Sambata am de gand sa ies in oras. Daca vrei, te iau cu mine”.

Explicatia lui e simpla: “E important sa tii minte ca o fata care iese in oras cu tine nu iti face tie o favoare. Lucrurile sunt egale.” As putea fi de acord cu asta, daca din formularea “invitatiei” propuse de el nu ar reiesi ca, de fapt, baiatul ii face fetei o favoare, pentru ca “o ia cu el”. Si cu egalitatea aia cum stam?

Bach in reinterpretare techno-electro-funk

Dar exemplul de mai sus, din postul “Cum inviti o fata in oras?" (care ar putea sa se numeasca mai bine “Cum iei o fata cu tine in oras?”) nu este nici pe departe la fel de savuros ca exemplul din postul numit –sugestiv- “Nota? Pe din doua sau plateste ea!”.

Educatia primita sau ideile culturale preconcepute (si iata, atat de depasite!) m-au facut sa cred ca achitarea notei la restaurant/cafenea/cofetarie la o prima intalnire, sau macar intentia de a face acest gest, ar trebui sa-i revina barbatului. Motivele sunt cu miile si nu au nimic de a face cu a o impresiona pe fata, asa cum sustine autorul postului. Cat despre asigurarea pe care i-o da tanarului invatacel intr-ale seductiei, “Te asigur ca nu pierzi puncte, din contra, castigi. Daca se doreste intretinuta, sunt alti papagali pe lume care sa se ocupe de aceste lucruri.”, imi permit sa nu fiu de acord.

Daca tu, ca baiat, consideri ca a plati nota la prima intalnire e echivalent cu a intretine o fata sau a-i transmite semnalul ca o vei intretine pe viitor, e timpul sa revii pe planeta Pamant dupa lunga calatorie intergalactica pe care ai efectuat-o (si care, hai sa recunoastem, ti-a cam incetosat bunele maniere si bruma de cavalerism). O fata normala cu capul nu va citi in gestul tau promisiunea unei pensii alimentare, sper ca-ti dai seama.

Cat despre sfatul de final al autorului – it’s priceless! Stati sa va citez ca mi-e frica sa nu-i stirbesc din valoare: “In fine, daca esti stapan pe situatie, poti merge si mai departe. Spune-i ca te-ai simtit bine si ca o lasi sa faca cinste. Nu o spune incordat, ca si cand ai de castigat o batalie. Spune cu o aroganta subtire, glumita. Fa-o! Apoi, bucura-te de seara, Esti pe drumul cel bun.”

Aici nu pot decat sa fiu de acord cu el. Acum ca i-ai aratat ca nu esti un papagal care o s-o intretina si ca ai pus-o sa-ti plateasca si tie lasagna sau paharul de vin, poti sa te lafai linistit. E clar ca, ametita de gestul tau de Cavaler al Apocalipsei Bunelor Maniere, o ai la degetul mic.

O ultima fraza amuzanta pe care nu ma pot abtine sa nu v-o impartasesc: “Daca tipa are bun simt, va insista sa-si plateasca partea. Daca nu are, va insista ca o mironosita, apoi va ceda usor si iti va lasa elegant placerea de-a plati consumatia pentru amandoi.”

Doar orice fata bine-crescuta stie de la mama ei ca atunci cand vine vorba de achitarea consumatiei la restaurant, nu e bine sa cedezi cu una cu doua, ca o mironosita, ci sa vociferezi cat mai puternic, eventual pana chelnerul devine arbitru in lupta pentru suprematia asupra platii. Riiiiight.

E momentul pentru un banc cu indieni

Ma gandesc cu frica ce parere mi-as fi facut despre un tip care m-ar fi pus sa platesc nota la restaurant la finalul unei prime intalniri, daca nu as fi citit acest text. L-as fi crezut lipsit de maniere, mitocan, poate zgarcit, in orice caz, lipsit de orice interes pentru a ma revedea. Si cand colo, ce? El, saracul, ar fi vrut doar sa-mi demonstreze ca s-a simtit extraordinar de bine in prezenta mea si ca e stapan pe situatie. Acum ma credeti cand va spun ca semnalele astea (mai ales cele postmoderne) are a bitch? :)

Pentru finalul acestui text-mamut (posibil cel mai lung de pe acest blog) am pastrat unul dintre bancurile mele preferate despre semnale, interpretari in cheie moderna si cercuri vicioase. Sper sa va placa. :)

“Era toamna si indienii din rezervatie l-au intrebat pe noul lor sef de trib daca iarna avea sa fie foarte friguroasa. Crescut conform preceptelor lumii moderne, seful nu cunoastea stravechile secrete si nu avea cum sa stie daca iarna care urma avea sa fie blanda sau friguroasa. De dragul sigurantei, insa, si-a indemnat tribul sa stranga lemne si sa se pregateasca pentru o iarna rece. Cateva zile mai tarziu, dupa ce s-a gandit mai bine, a sunat la serviciul meteorologic si a intrebat daca era previzionata o iarna friguroasa. Meteorologul i-a raspuns ca da, iarna va fi destul de rece. Drept urmare, seful si-a sfatuit tribul sa adune si mai multe lemne de foc.
Dupa cateva saptamani, a sunat iar la serviciul meteo.
- Tot o iarna friguroasa se anunta? a intrebat el.
- Cu certitudine, a venit raspunsul. Chiar foarte rece.
Si seful le-a cerut oamenilor sai sa adune toate vreascurile si lemenele pe care le puteau gasi.
Dupa alte doua saptamani, mai suna o data la meteo si intreaba care mai sunt previziunile. Meteorologul ii raspunde:
- Previziunile noastre arata ca va fi una dintre cele mai reci ierni din istorie!
- Serios? intreaba seful. Dar cum de sunteti atat de siguri?
- Fiindca indienii aduna lemne intr-o frenezie!”

2010

Am un presentiment ca 2010 va fi un an bun. Poate chiar extraordinar, cine stie? :)

Impresia asta inexplicabila mi-a fost intarita de o prietena care m-a sunat in ajun sa-mi spuna ca 2010 e Anul Tigrului in zodiacul chinezesc. Acesta e anul generatiei mele (al celor nascuti in 1986). Un an care vine odata la 12 ani, un an dramatic, plin de schimbari, de evolutii si trairi intense. Mai multe despre asta intr-un articol gasit pe hotnews.

Ca lucrurile sa fie si mai interesante, eu sunt Tigru, conform aceluiasi zodiac. Un fel de in patul meu si pe muzica mea, vorba cantecului. :)) Si nu, nu cred in horoscop mumbo-jumbo, dar mi se pare o potriveala simpatica. V-am mai spus ca am un presentiment ca 2010 va fi un an bun? Poate chiar extraordinar, cine stie? :)