Sora mea mai mare, Lia

* Ma intrebai in gluma zilele trecute cand iti dedic un post pe blog. Ei bine, postul asta e pentru tine. *

Ieri noapte, trei golani duhnind a alcool au inconjurat o fata cu un catel in brate, in fata Garii de Nord. Nu i-au facut nimic rau, s-au amuzat pur si simplu scuturand-o de brate si tragandu-i catelul de urechi si de ce apucau. Imaginea era destul de jalnica. Fata tinea cu o mana un troler, cu cealalta inconjura geanta si pe catel si se rasucea ba intr-o parte ba in alta, incercand sa ii impiedice pe barbatii soiosi sa atinga animalul care scheuna. Si asta la doi metri distanta de doua taxiuri cu geamurile coborate, ale caror soferi priveau scena vag amuzati, vag obositi.

Tremurand de nervi, fata s-a refugiat in mijlocul soselei, unde unul dintre cei trei a urmarit-o, tragand-o, in continuare, de haina. Individul slinos a lasat-o in pace doar cand s-au apropiat doua faruri amenintatoare si din masina a iesit un barbat care a inceput sa strige la el. In cateva secunde, cei trei s-au facut nevazuti, iar soferul a urcat fata in masina.

Cand rotile taxiului s-au pus in miscare, un val nemilos de lacrimi mi-a umplut fata. Nu erau lacrimi de teama, ci lacrimi de oboseala, de sila si frustrare. Din 20 in 20 de secunde, soferul ma privea ingrijorat in oglinda retrovizoare. Am incercat sa-l asigur ca sunt bine, dar nu reuseam sa opresc suvoiul de lacrimi suficient timp cat sa rostesc vorbele. Din cand in cand, spunea cate un cuvant linistitor. Cand am ajuns la bloc, a insistat sa ma conduca pana la scara. M-a emotionat cu grija lui fata de mine, o straina, dar lacrimile tot nu mi le puteam opri.

Am ajuns acasa cu o durere care imi sfredelea teasta. M-am tarat imbracata pe pat, cu lacrimile inca siroindu-mi pe obraji si apoi mi s-a facut rau. Tin minte doar ca incaperea se invartea cu mine si ca din stomac imi urca spre gat o senzatie de greata densa ca o pacla. Cand am reusit sa ma ridic, cu durerea inca pulsandu-mi in tample, am facut singurul lucru pe care stiu sa-l fac atunci cand mi-e rau: am sunat-o pe sora mea mai mare, Lia.

Sora mea mai mare, Lia, m-a ascultat cu atentie si m-a linistit. Apoi m-a intrebat grijulie daca vreau sa-mi citeasca pana adorm. Cu capul ca strans de o menghina invizibila, am acceptat. Am stins veioza si m-am strecurat in pat, apoi am pus telefonul pe speaker. Vocea calda a Liei a umplut camera. Imi citea din Cartea lucrurilor pierdute, despre baietelul David care isi pierduse mama si se refugia in cartile ei preferate. Din cand in cand, Lia se oprea si ma intreba daca sunt bine: imi dadeam seama atunci ca gemeam incet de durere. Capul ma ustura.

Tin minte ca la un moment dat am vrut s-o rog sa nu-mi mai citeasca. Durerea din cap era prea ascutita. Apoi un fel de ceata calda s-a coborat peste mine si n-am mai simtit nimic.

Dimineata, Lia mi-a spus ca imi citise din carte doua ore si ca a inchis telefonul atunci cand si-a dat seama ca adormisem. Imi luase durerea cu vocea ei linistita si monotona.

Nu e prima data cand sora mea mai mare, Lia, vorbeste cu mine la telefon pana dimineata. Nu e nici prima data cand ma face sa uit ca ma doare. Acum doi ani am fost bolnava si Lia a venit de la Cluj, in mijlocul semestrului, sa aiba grija de mine. M-a insotit in cabinetele doctorilor si m-a tinut in brate cu o grija materna atunci cand nu mi-a fost bine.

Pe ea o sun atunci cand ma ratacesc pe strazi sau cand ma regasesc in carti. Ea e prima care afla cand imi vine sa cant la metrou de bucurie sau cand cineva ma umple de amaraciune. Sora mea mai mare, Lia, e cea care a stat pe speaker cu mine la dus, intr-o noapte cand eram singura acasa si mi-era frica de zgomotele din spatele usii. Ea e cea care imi ofera psiho-consiliere gratuita atunci cand sunt trista si cea care se bucura pentru succesele mele mai mult decat o fac eu.

Sora mea mai mare, Lia, e cel mai nemilos critic al meu si cel mai infocat suporter. Ma cearta cand nu tin dieta prescrisa de medic si ma iarta atunci cand o supar cu cuvinte stupide. Imi imprumuta haine noi, pe care nici ea nu le-a purtat inca. Stie ca ceva nu e in regula cu mine chiar daca neg asta, dar uit sa pun un punct la sfarsitul unui mesaj. Imi aranjeaza atenta parul atunci cand trebuie sa iesim in oras, desi propriul ei par e ud inca. 

Ma suna sa-mi spuna cand au aparut commenturi dragute pe blog. Face curatenie in locul meu de Craciun sau de Paste, cand ajung tarziu acasa, doar ca sa am timp sa ma odihnesc mai mult. Ma suna sau imi trimite mesaje de incurajare si motivare din ora in ora atunci cand stie ca invat pentru un examen care nu imi place. Nu e nimic pe lume ce nu mi-ar da daca i-as cere: timp, liniste, sfaturi, doua brate mereu gata sa ma imbratiseze, o ureche care m-ar asculta si in miez de noapte.

Imi stie toate secretele si uneori imi citeste gandurile sau imi ghiceste starile. Cand eram mica, obisnuiam sa spun ca suntem gemene. Dar adevarul e ca sora mea mai mare, Lia, s-a nascut cu doi ani si noua luni dupa mine. Si e si mai adevarat ca sora mea mai mare, Lia, e mai mare decat mine doar cu sufletul ei bun. Ca varsta, insa, Lia va ramane mereu sora mea mai mica.

In incheierea acestui post dedicat Liei, care imi face viata mai frumoasa in fiecare zi, o sa citez un personaj dintr-o comedioara prostuta, dar cu ale carei spuse ma identific pe deplin:

„Sometimes in life there really are bonds formed that can never be broken. Sometimes you really can find that one person who will stand by you no matter what. Maybe you will find it in a spouse and celebrate it with your dream wedding. But there's also the chance that the one person you can count on for a lifetime, the one person who knows you sometimes better than you know yourself is the same person who's been standing beside you all along.”

Pentru mine, persoana aia ai fost intotdeauna tu.