The way we were

Se spune ca intr-un interval de 7 ani, fiecare celula din corpul nostru moare si e inlocuita cu alta. Practic, odata la 7 ani suntem cu totul alti oameni din punct de vedere fizic.

Tin minte cat de tare m-a socat ideea asta prima data cand am auzit-o. Pe-atunci aveam 20 de ani. Eram convinsa ca am 20 de ani pentru ca in anul anterior avusesem 19, cu un an inainte de asta 18 si tot asa. Teoria asta ma facea sa realizez ca, la 20 de ani, aveam un corp care avea varsta de 6 ani. Putin inspaimantator. :)

Dincolo de acest proces de regenerare corporala, insa, putini oameni realizeaza cat de mult se schimba interiorul nostru de la un an la altul si chiar de la o luna la alta. Nu ma refer aici la procesul de maturizare mentala, la trecerea de la teribilismul specific adolescentei, la nevoia de stabilitate a vietii adulte. Ma refer la o maturizare emotionala, la modul in care oamenii cunoscuti, cartile citite, locurile vazute, discutiile purtate – toate acestea si multe altele duc la o regenerare a interiorului nostru la fel de imperceptibila ca cea fizica. Cu alte cuvinte, fara sa ne dam seama, devenim alti oameni.

Realizam transformarea la nivel mental daca comparam convingerile, sperantele sau temerile pe care le aveam acum 15, 10, 5, 3 ani etc., cu cele pe care le avem acum. Ca sa realizam insa la nivel emotional cat de diferiti am devenit, trebuie sa ne intalnim cu trecutul. Fata in fata, fara resentimente, ca cu un vechi prieten.

In ultima vreme, am avut o serie de intalniri cu acest vechi prieten, descoperind accidental locuri din Bucuresti prin care am trecut acum cativa ani, intr-o vreme care acum mi se pare desprinsa dintr-o alta viata.

Prin toamna, de exemplu, am nimerit, din greseala, in fata blocului unui fost iubit. Stiam ca el nu mai sta acolo de cativa ani si totusi, pentru cateva momente, inima mi s-a oprit in gat si m-a cuprins o duiosie greu de descris. Mi-am amintit cum niciodata nu fusesem in stare sa nimeresc nenorocita aia de cladire si cum trebuia de fiecare data sa ma culeaga din statia de autobuz si sa ma conduca printre blocuri, ca pe o fetita neajutorata.

Si iata-ma acum in fata scarii, venita de una singura, pentru prima data in viata mea. Da, eram la fel de neajutorata din punct de vedere al orientarii spatiale cum eram si cu 5 ani in urma (doar ajusesem acolo din greseala), dar in ziua aceea, in fata blocului de la intersectia Rahova cu Ferentari, statea cu totul alta persoana.

Astazi am avut o alta revelatie la nivel sufletesc. De 7 luni, de cand biroul meu si-a schimbat sediul, trec zilnic cu autobuzul prin fata unei mici biserici din lemn in drum spre serviciu. De cele mai multe ori sunt prea cufundata in lectura ca s-o observ. De cateva ori mi s-a parut ca vad ceva familiar la ea, dar m-am convins repede ca e doar o impresie.

In seara asta, insa, apropiindu-ma de ea si fiind cufundata intr-o usoara melancolie, mi-am amintit, in sfarsit, unde si cand vazusem bisericuta aceea mica. De emotie, practic am sarit din autobuz. Era biserica in care imi programasem cununia pentru un reportaj cu camera ascunsa la Antena 1, despre care v-am povestit in postul asta cu patru ani in urma. Mi s-au taiat picioarele.

Inconjurand la pas micuta cladire, mi-am amintit cat m-a emotionat atunci tristetea si grija calugaritei batrane de acolo cand a aflat ca urma sa ma casatoresc, desi, spunea ea, aratam ca o fetita.  Mi-am dorit luni de zile dupa acel moment sa ma reintorc la micuta cladire de lemn, sa-mi cer iertare ca o mintisem, si sa o imbratisez.  N-am reusit insa sa-mi amintesc, nici in ruptul capului, unde am fost in acea dupa-amiaza de joi din iulie 2006.

Si iata-ma azi acolo. Biserica era aceeasi, copacii din curte la fel, doar eu ma simteam ca o impostoare incercand sa ma reintegrez in peisaj. Mi-am amintit, pentru cateva clipe, de eu de acum 4 ani. Apoi am zambit, am scuturat usor din cap, ca pentru a indeparta o celula sufleteasca imaginara, si am plecat mai departe.