5 fotografi de care o sa va indragostiti

Daca William si Kate ar fi doi oameni obisnuiti, ziua de azi ar fi despre dragoste. Pentru ca nu sunt, insa, ziua de azi este despre conveniente, eticheta, politica, ceremonie, spectacol si ce mai vreti voi.

Dar pentru ca, in fond, ziua de azi este despre dragoste, va propun 5 fotografi care surprind in imaginile lor oameni care se iubesc. 

Intr-o ordine total subiectiva:

1. Matt si Angie Sloan

Sot si sotie, cei doi Sloan sunt specializati in fotografii de nunta si de logodna si reusesc sa surprinda parca inefabilul unei stari. Aici puteti vedea sesiunea foto retro pe care au facut-o cu ocazia logodnei cuplului de mai jos. Demult n-am vazut niste imagini mai linistitoare si mai frumoase. 

2. Craig si Kitty Fritz

Nu stiu daca a fi casatorit si a lucra cu perechea iti asigura succesul in fotografia de nunta, dar Craig si Kitty sunt un alt exemplu de fotografi minunati. 

Fotojurnalisti la baza, cu lucrari publicate in New York Times, Time Magazine si USA Today, cuplul, cunoscut ca Twin Lens, si-au creat un stil personal de fotografie de nunta, de tip documentar, foarte emotionant si viu. Aici puteti vedea o serie de fotografii facute cu ocazia nuntii unui cuplu corean. Cadrul cu lacrima care se prelinge pe obrazul miresei mi se pare superb. 

3. Joy Harmon Prouty 

Joy este fotografa specializata in nunti si portrete si are un stil absolut minunat, vintage-fresh. Aici puteti vedea cateva imagini de la sedinta foto "Young Love" in care apare fiica de 3 ani a lui Joy, Gracie si prietenul ei de 4 ani, Zeke.

5. Michael Creagh

Fotograf new-yorkez specializat in fotografiile pentru reviste si reclame, crede ca pasiunea nu poate fi simulata. Asa ca pentru un pictorial despre sarut al revistei Metropop a folosit fotomodele Elite Models, dar le-a cerut sa-si sarute iubitii din viata reala. Rezultatul? Lovely!  

6. Chris Craymer

Este un fotograf de fashion care impartaseste punctul lui Creagh de vedere despre dragoste si naturalete. De altfel a si scos o carte, Romance, in care a fotografiat cupluri obisnuite in ipostaze pline de tandrete (cupluri obisnuite care seamana suspicios de tare cu niste modele, if you ask me ).

PS: Si, ca tot vorbeam la inceput de William & Kate, ii multumesc mult de tot, dulce ca o savarina, celei/celui care mi-a trimis prin transfer filmul ieri. It made my day.

Prapastia

Acum trei ani, cam pe vremea asta, am cazut intr-o prapastie. 

Nu stiu cum sa v-o descriu, prapastiile astea nu seamana niciodata intre ele. Tin minte doar ca era adanca si ca in cadere mi-am julit tot: coate, genunchi, vise si coaste. Cand am ajuns la fundul ei, nu se mai vedea cerul. Si am stat mult acolo, nemiscata. Atat de mult si atat de nemiscata incat am crezut ca contactul cu solul ma paralizase. De fapt, corpul doar amortise.

Nu-mi amintesc foarte bine perioada petrecuta in prapastie. Cand nu vezi cerul, zilele si noptile seamana unele cu altele. Din cand in cand, cineva ma striga. Ecoul numelui meu rasuna pana la mine si apoi se rasfrangea inapoi. Nu raspundeam. N-avea niciun rost. Stiam ca n-o sa pot urca la suprafata niciodata. 

Apoi, intr-o zi, aproape fara sa-mi dau seama, m-am auzit pe mine strigand. Un singur tipat de ajutor, dar suficient de disperat incat un ghid al prapastiilor sa ma fi auzit si sa fi venit la crapatura ei. Vedeti voi, ghizii prapastiilor nu pot cobora dupa cei ce cad in prapastii, dar ii pot sustine in urcare. Si asta a facut ghidul pentru mine: mi-a stat alaturi zi de zi (sau noapte de noapte, cum v-am spus, era foarte intuneric si pierdusem notiunea timpului) si m-a incurajat. 

Nu de putine ori, dupa cativa metri de urcare pe peretii abrupti, deznadajduiam, alunecam, si ma trezeam iar in locul din care plecasem. Si-atunci auzeam cuvintele de incurajare si-mi propuneam sa urc din nou a doua zi. Odata, probabil ca sa ma motiveze, ghidul mi-a povestit ca va avea nevoie de mine intr-o buna zi pentru a ajuta alti oameni care sunt in prapastii. Pentru ca, uneori, atunci cand cel cazut aude povestea unui supravietuitor, a cuiva care acum se bucura din nou de lumina si caldura soarelui, gaseste puterea sa creada ca poate iesi din hau. Asa ca ghidul mi-a propus ca atunci cand voi iesi la suprafata, sa merg cu el la buza prapastiilor si sa vorbesc celor de pe fundul lor. 

Imi venea sa rad. In primul rand pentru ca, desi nu voiam s-o spun cu voce tare si sa-l dezamagesc, stiam ca nu voi iesi din prapastia aia niciodata. In al doilea rand, pentru ca ideea ca voi iesi vreodata, ca voi duce din nou o viata normala, cu mers la piata, vacante, lecturi, concerte sau mancat de capsune mi se parea absurda. La fel de absurda cum mi se pare acum o lume in care curg rauri de caramel, copacii sunt din vata de zahar si pietrele sunt bomboane gumate.

Urcatul a durat mai bine de doi ani. Nici nu mai tin minte de cate ori am cazut. Nu mai stiu nici ce m-a motivat sa ma ridic. De cele mai multe ori cred ca a fost vocea surorii mele, Lia. Nici cand am ajuns sus nu tin minte exact. Treptat, ochii mi s-au obisnuit din nou cu lumina si, fara sa-mi dau seama, am iesit din rapa.

Zilele astea mi-am dat seama ca, pentru prima oara dupa mult timp, sunt in siguranta, departe de orice buza de prapastie. Si ca abia acum sunt gata sa merg la cei cazuti in adanc si sa le spun ca da, exista cale de intoarcere. Sa le spun ca nici eu n-am crezut ca pot si totusi am reusit sa urc.

Si sa le mai zic ca, desi stiu ca ii ingrozeste gandul ca odata ajunsi sus trebuie sa dea iar piept cu lumea si ca pot cadea in alte prapastii, nimic nu se compara cu senzatia pe care o vor avea cand se vor uita in jos. Poate prima gura de aer pe care au luat-o cand au venit pe lume. Sa le povestesc cate vise mi s-au indeplinit de cand m-am intors si cate abia astept sa mi se indeplineasca. Si sa le aduc aminte ce buna e placinta cu mere calda sau ce placuta e senzatia talpilor goale in iarba. Atat.   

William & Kate: The Movie

Pe Rotten Tomatoes este o lista cu 25 de filme care sunt "so bad they're unmissable".

Din motive care-mi scapa complet, Twilight (alaturi de sequel-urile sale New Moon si Eclipse) nu figureaza pe ea. Poate o sa apara in urmatoarea lista de "25 movies so excruciatingly painful to watch you feel actually bad for the actors." Unde o sa figureze, de altfel, mai mult ca sigur si William & Kate: The Movie. 

Despre William & Kate: The Movie sunt atatea de spus... Cu ce sa incep? Poate cu foarte inspiratul subtitlu "Let Love Rule"?  

Sau poate cu partea din comunicatul de presa care il prezinta ca "Shot entirely in Los Angeles and inspired by true events."? ))))) E lesne de banuit de ce, odata ce au citit scenariul, oficialii de la colegiul St. Andrews (unde William si Kate s-au cunoscut si unde are loc cea mai mare parte a actiunii filmului) au refuzat sa permita accesul echipei de filmare oriunde in apropierea campusului. Motiv pentru care imaginile cu St. Andrews care apar in film au fost luate... din elicopter. )))))

In rest, daca trecem peste faptul ca, in film, autobuzele londoneze merg pe partea dreapta si in scena cu vanatoarea de fazani din Gloucestershire apar munti in fundal (evident, in Gloucestershire nu sunt munti, dar ceea ce se vede in film sunt masivii din Sierra Nevada, California ) ajungem la partea cu adevarat amuzanta a filmului. Replicile.

La fel ca si in cazul Twilight, nu poti sa nu apreciezi actorii pentru simplul fapt ca reusesc sa rosteasca replicile fara sa se tavaleasca pe jos, spasmodic, de ras. Si-acum il am in fata ochilor pe bietul Robert Pattinson cand spune "I love you. You're my only reason to stay alive...[moaca in agonie] if that's what I am." Pwahahahahahahahahahaha.

Ei bine, neozeelandezul care il interpreteaza pe William (la ce va asteptati de la un film despre un monarh britanic, filmat in L.A.? Ziceti mersi ca nu e galez cu tot cu accentul din dotare.) are parte de aceeasi agonie atunci cand trebuie sa rosteasca replici profunde si memorabile de genul "I am sorry… I just need some space." sau "My mother was one of the people.  [gasp] She tried to change the monarchy." Daca va e mila de el, fratele lui o sa va stoarca  rauri de lacrimi cu replici ca "I say, Wills, I am not the heir. I am just the spare."

Cat despre modul in care e portretizata Kate... Ei bine, luati-o pe Cady din Mean Girls, amestecati-o cu Elle din Legally Blonde si cu Poppy din Wild Child (sau oricare Mailbu princess va trece prin cap acum) si aveti, probabil, prototipul la care s-au gandit regizorul si scenaristul. Asta ca sa faca sens replici ca "You do realise this is the 21st century?", pe care Kate le arunca coach-ului de eticheta al Curtii Regale, care o invata, cum altfel, eticheta de la Curte. 

Stiu ca pana acum n-am facut decat sa critic filmul, dar credeti-ma cand va spun ca o sa fac tot posibilul sa-l vad (chiar daca apare doar pe DVD, o sa fac rost de el if it's the last thing I do!). It's waaay to bad to miss.

Si iata si trailerul. Comentariile dintre scene sunt cel putin la fel de incitante ca replicile, veti vedea ))




PS: A, da, si in caz ca nu ati vazut deja spoof-ul T-Mobile pentru nunta regala, vi-l recomand calduros. Imi suna House of Love in cap de trei zile in continuu.

Wall photos

Am inceput cu:

Am continuat cu:

Si iata un fragment din ultima mea opera murala:

Mai am un perete gol. Intrebarea este: poster Patrick Dempsey in marime naturala sau astept sa-si deschida shop baietii de la Creative Monkeyz?

Bits and pieces

Nu stiu altii cum sunt, dar mie cand mi-e bine, nu-mi vine sa scriu pe blog. Tot asa, nu-mi vine sa scriu pe blog nici cand mi-e rau. 

Daca am fost prea metaforica, am vrut sa va spun ca in saptamana in care n-am mai scris pe-aici mi-a fost mai intai foarte bine si mai apoi destul de rau. Si-acum scriu mai degraba sub amenintarea de a fi dezmostenita de mama decat din cauza chefului care ma da afara din casa.   Si, pentru ca titlul postarii imi permite maximum de dezmat in materie de subiecte, o sa va povestesc pe scurt ce s-a mai intamplat saptamana asta. 

Pentru inceput, am redecorat un perete din camera mea, intr-o noapte in care nu puteam sa dorm de nervi. [Sunt convinsa ca daca as tine-o numai din criza de nervi in criza de nervi, as ajunge un decorator de interioare foarte solicitat si bine-platit.] Prin urmare, acum, de fiecare data cand intru in camera, tresar involuntar la vederea peretelui acoperit cu vreo suta de fotografii. Astept cu interes urmatoarea noapte de nesomn, sa-l "redecorez" la loc.

Tot saptamana trecuta, m-am intalnit cu niste oameni a caror groupie frenetica sunt. Din pacate, din motive obiective, nu pot inca sa va spun despre cine este vorba, pana nu trimite concurenta revistele la tipar (uneori mi se pare ca lucrez la CIA, atat de hushed-hushed sunt treburile astea), dar promit apoi sa va rasfat si cu poze si cu o poveste frumoasa. In caz ca inca nu erati convinsi, in spatele marilor povesti de succes sunt povesti despre oameni indragostiti sau despre barbati care au vrut sa impresioneze femei. A se vedea Facebook, de exemplu.    

Apoi, am facut un experiment social involuntar, trimitand un chestionar catre 10 fete si 10 baieti, in care le puneam niste intrebari destul de private. Rezultatul? In doua zile, 7 din cei 10 baieti imi raspunsesera deja, fata de 3 dintre cele 10 fete. Nu stiu daca baietii sunt mai deschisi la dialog sau ma plac mai mult decat cele 7 fete dar o sa vedeti despre ce este vorba in urmatorul numar din Tabu. 

Tot saptamana trecuta am recuperat timpul in care n-am vazut Grey's Anatomy. Bineinteles, la finalul de sezon 6 am plans cu sughituri, de parca cineva ar fi transat-o pe Lily in fata mea. Am gasit, cu aceasta ocazie o noua mantra in viata, respectiv "Bring the pain" (titlu de episod de prin primele sezoane). Nu stiu altii cum sunt, dar la mine bullshit-urile cu fluturasi, love, peace & happiness se pare ca nu functioneaza. 

Una dintre chestiile care m-au intristat foarte tare saptamana trecuta a fost vestea mortii lui Alex-Leo Serban. Aceia dintre voi care imi citesc blogul de mai mult timp, stiu ca acum vreo 2-3 ani ne-am intepat prin niste texte, dar, dincolo de aceasta copilarie, il respectam pe ALS pentru activitatea lui profesionala, pentru inteligenta si umorul lui si pentru spiritul de fronda care-i devenise trademark. Unul dintre cele mai frumoase si sensibile texte care i-au fost dedicate, aici. 

Evident, saptamana trecuta a aparut ultimul numar din Tabu, cel de aprilie, in care am scris primul cover-story de pana acum, despre Corina. Plus cateva articole despre niste fete foarte simpatice, o sa revin cu detalii zilele astea. 

Nu in ultimul rand, ieri n-am fost invitata de Andreea la intalnirea cu Nick Vujicic (da, o sa-ti scot ochii cu asta inca vreo doua luni pline de acum incolo!), dar o sa astept cu nerabdare interviul cu el. Am fost, in schimb, la o cina cu o parte dintre prietenii lui boyfriend. Oamenii au gatit supa de linte, un quiche demential si cartofi cu rozmarin, iar eu am cumparat cu nerusinare desertul de la supermarket si toata lumea a trait fericita, fara a vedea interiorul camerei de urgenta a sectiei de toxinfectii alimentare.   

Saptamana asta a inceput mirobolant, cu ziua de nastere a prietenei mele, Ligia [La multi ani inca o data, fata-fata!] si sper ca nu va include nicio noapte de redecorat pereti. 

Acestea fiind spuse, ne recitim curand [Nu, mama, nu stiu ce inseamna curand, nu ma mai suna! ]  

Inozza-n Delta si-n bucatarie

Saptamana asta m-am aventurat in doua teritorii deopotriva noi si straine pentru mine: in Delta Dunarii si in bucatarie. )) Din amandoua m-am intors in viata, asa ca acum raportez. 

In Delta, mai precis in micutul sat izolat Maliuc, am mers la invitatia Mercedes si a lui Catalin Stefanescu (prezentatorul emisiunii Garantat 100% for non-speakers), pentru a urmari progresele facute de Catalin pentru a ajuta comunitatea din Maliuc (proiect despre care am scris in Tabu de decembrie). 

Cat am stat acolo, ne-am intalnit cu o echipa de la Dentisti Fara Frontiere (o asociatie asemanatoare cu Medici Fara Frontiere) care, timp de o saptamana, au lucrat 12 ore pe zi intr-un cabinet stomatologic mobil, ingrijind copiii din localitate si cu voluntarii de la Tasuleasa Social, care au invatat localnicii cum sa desfasoare o actiune de ecologizare (detalii despre actiune puteti citi de la Catalin pe blogul Proiect4). Despre oamenii intalniti la Maliuc si ce m-a impresionat acolo va povestesc mai multe in numarul din mai al frumoasei reviste. 

Sa va impartasesc insa cate ceva din aventura mea in Maliuc, care a pornit inca din primele ore sub auspicii nefavorabile. In primul rand, cu o stare teribila de greata, provocata de stilul - hm - sportiv de conducere al colegului Razvan de la Autoexpert [Razvan, daca citesti randurile astea, sa stii ca-mi esti tare simpatic, dar nu impartasim aceeasi pasiune pentru vitezele mai mari de 150 km/h si pentru franele bruste ]. Intotdeauna am banuit ca am un stomac snob, dar iata-l intr-un Mercedes GLK de 60.000 de coco [don't you just loove this word? Eu ma simt foarte gangsta cand il folosesc ))] fiind la fel de intors pe dos ca intr-o Dacia papuc cu suspensii proaste. Partea buna e ca am ajuns in Tulcea inainte sa dau iar ochii cu cina din ajun si, dupa un ceai cald si doua clatite cu gem, eram proaspata ca o panseluta. 

Calatoria cu nava Pasager (care in interior avea aerul unui autobuz de tara, cu miros greu de transpiratie, multi copii, batrani, plase de rafie incarcate cu legume si partide ad-hoc de septica) a trecut repede si iata-ne in Maliuc, aceasta insula artificiala care ni s-a spus ca in epoca comunista arata ca Gradina Botanica din Cluj, cu tufe imense de trandafiri si arbusti eleganti si care acum arata la fel de dezolant ca un platou de filmare pentru varianta romaneasca a lui Good Bye, Lenin!.

In Maliuc, am fost cazati la Salcia, singurul si irepetabilul hotel din localitate. Am fost avertizati inca din Bucuresti ca este hotel de vara, fara incalzire, si ca ar fi recomandat sa ne luam haine groase si saci de dormit. Am ascultat aceasta recomandare, insa? Bineinteles ca nu. Am crezut ca daca iau mica mea aeroterma cu mine sunt mai geniala decat Einstein. Cand am ajuns in camera mare cat o hala si am vazut efectul aerotermei (inexistent, de altfel) mi-am dat seama de greseala comisa. Toate eforturile mele de a ma incalzi din acel punct incolo au fost la fel de fructoase ca incercarile specialistilor chinezi de a convinge ursuletii panda sa se imperecheze de bunavoie. Nule. 

Votca bauta la cina pe post de remediu la frig s-a soldat cu o durere de cap, ceaiul fierbinte pe care l-am visat nu a fost posibil din cauza ca nu mai era butelie la bucatarie si iata-ma culcandu-ma usor bocna, cu trening peste pijamale peste tricouri, la fantastica temperatura de 6 grade (cate erau in camera in momentul in care Mos Ene imi umbla pe la gene). 

Partea buna e ca am ajuns la Bucuresti intr-o bucata, partea proasta e cam adus un pui de febra si o gasca de frisoane ca amintire. Au trecut, dar acum ideea de peste (pe care l-am mancat la toate mesele zilei, intr-o forma sau alta) si cea de Delta ma fac sa tresar involuntar. Banuiesc ca va mai curge ceva apa pe Dunare pana ma voi aventura iar acolo, ca sa zic asa. 

In bucatarie am reusit un record: prima mancare gatita in ultimii 4 ani care nu e salata, omleta, cartofi prajiti sau piept de pui la gratar. In numele sentimentelor de afectiune, in antichitate eroiii greci au purtat razboaie, iar in perioada baroca regii au ridicat capodopere arhitecturale. Eu am hotarat sa gatesc ficat de pui in sos de vin cu struguri. Fiecare dupa posibilitati.  

Asa ca iata-ma in bucatarie, cu sortul in fata si cu reteta scoasa la imprimanta in mana, incruntandu-ma la explicatii ca "se toaca julien", "pana se evapora alcoolul" sau "sa mai dea un clocot". In tot acest timp am tinut-o pe mama pe speaker si am terorizat-o cu intrebari ca "Dar ceapa verde se caleste?", "Ce inseamna se caleste putin - trebuie sa se faca maro?", "Cum stiu ca s-a evaporat alcoolul, trebuie sa se transforme tot lichidul in abur?", Cum adica clocot - sa faca bulbuci?". Sunt convinsa ca  in timp ce vorbeam cu mama, tata, care este un bucatar genial, isi suna doctorul pentru a se programa la un test de paternitate. ))))

In cele din urma, dupa ce s-a calit ceapa, s-a evaporat alcoolul si mazga maro rezultata a facut bulbuci, am obtinut o mancare intre decenta si excelenta, in functie de gradul de hamesire al unui potential critic gastronomic. Personal, am fost extrem de multumita de rezultat, dar, ca si in cazul Deltei, voi mai lasa sa treaca un timp pana sa ma aventurez din nou in bucatarie. Intre noi fie vorba, prefer chestiile mai safe, gen volcano boarding sau train surfing.